Dacă cineva îşi face iluzii că legea nouă va îmbunătăţi performanţele învăţăceilor, aceia sunt doar iniţiatorii. Fiindcă tratează în principal, ca şi celelalte, managementul instituţiilor de învăţământ şi organizarea structurală, perfecţionarea evaluării, întărirea controlului în şcoli, boli vechi ale „reformatorilor” noştri. Or fără a fundamenta aspectele ţinând de input-output, de conţinut al învăţării şi al formării personalităţii elevului, situaţia educaţiei se va degrada în continuare. Suntem „tâmpiţi” nu pentru că directorul şcolii e numit de minister iar evaluarea, controlul se fac de către nu ştiu cine, ci pentru că nu deprindem cum trebuie materia. Nu ştim substantivul fiindcă ori s-a omis, ori s-a predat-însuşit prost, ori n-am avut chef să-l învăţăm. Nu aplicăm ştiinţele în politică şi administraţie fiindcă nu le stăpânim, iar statul remunerează incompetenţa. Cât ne mai ascundem după deget? Politica se face peste tot, de aceea se face prost, dar meseria se învaţă la şcoală. Amestecul politrucilor în intimitatea proceselor didactice ne-a adus aici. Încă de pe vremea şoimilor, pionierilor, uteciştilor şi a organizaţiei de bază pcr. Toţi erau stăpânii profesorului. Toţi îi dictau ce şi cum. Ştiinţele educaţiei nu contau. Acum se dă şcoala pe mâna baronilor locali, a primarilor „care este” şi abia aşteaptă fondurile centrale ca să intre cu bocancii peste dascăl. Să-i arate că ei fac legea. Astfel se va îngropa un sistem de valori care se încăpăţânează să nu moară.
Problemele şcolii româneşti sunt de profunzime, nu de suprafaţă, însă noua lege insistă orbeşte pe aceleaşi idei care nu au rezolvat aproape nimic din 90 încoace. Din contră, analizele internaţionale ne alarmează asupra continuei scăderi a performanţelor. Orice manager de sistem ştie că, în condiţii normale, imput-ului trebuie să-i corespundă un output congruent. Or la noi nu se mai respectă demult particularităţile de vârstă şi intelectuale ale elevului, iar la alte procese ale gândirii în afară de memorie se apelează arareori. Ce să evaluezi când materia e supraaglomerată, prost selectată, nu se face ca lumea? Ce să controlezi când arta, măiestria didactică au fost neglijate sau compromise cu fel de fel de preţiozităţi la care Occidentul a renunţat din secolul trecut, cu găselniţe ca înlocuirea muncii directe la clasă cu filmul lecţiei de pe CD ori online, cu rezolvarea itemilor prin ixare, ori prin copy-paste? Se copie la examene fiindcă procedeele de învăţare şi subiectele de rezolvat au ca suport memoria. Au trecut vreodată noile metodologii perorate în ultimele două decenii dincolo de revoluţionarea obiectivelor, a terminologiei didactice? Cât de mare efect a avut informatica asupra eficienţei didactice în condiţiile în care motivaţia învăţării a scăzut iar softul didactic e cvasiinexistent la majoritatea disciplinelor?
Suntem pentru introducerea masivă a informatizării, dar calculatorul nu trebuie să înlocuiască efortul de a pune mintea la lucru, de a gândi, de a concepe, de a inova cu propriile mijloace soluţii, rezolvări. El trebuie să constituie un mijloc de învăţare, o simplă unealtă de lucru, aşa cum a fost creat, nu scop în sine ca acum.
De zeci de ani, şi elevi, şi profesori, şi părinţi, inclusiv specialişti, epistemologi, recunoaştem că volumul cunoştinţelor, orarul sunt supraîncărcate, că în loc să se încerce formarea capacităţii de cunoaştere se continuă asimilarea informaţiei, excesivă în curriculă, excesivă în manuale, complicată inutil uneori la clasă de către însuşi propunătorul. Ni se tot promit revizuiri, comasări, dar lucrurile rămân la fel. Dinspre partea aceasta, nicio noutate: şcoala va rămâne principalul generator de cunoştinţe, nu de cunoaştere. Se vorbeşte acum de competenţe, mai puţin despre obiective, scopuri, deprinderi şi priceperi, ca şi cum s-ar fi perimat, dar tocim mai departe mii de denumiri geografice, istorice, biologice etc. Toate se regăsesc în dicţionare, pe orice atlas sau pe Google, vorba câtorva abia alfabetizaţi. Învăţăm pe dinafară mii de formule matematice, fizice, chimice pe care le uităm la ieşirea pe poarta şcolii. Cui foloseşte? E chiar atât de greu de accesat un site al vreunuia din cele 31 colegii din Cambridge ca să vedem de ce insuccesul face casă bună cu şcoala românească? Vom afla astfel şi motivele pentru care, de când e universitatea Universitate, cea de pe River Cam se află între primele 5 (cinci) din lume. Probabil că revoluţiile noastre sunt doar formale, schimbându-se termenii, noţiunile vechi cu sinonime neologice. Conţinutul însă rămâne acelaşi. Pentru că abordarea sa presupune ştiinţă, expertiză, efort epistemologic, psihopedagogic. Or răbdarea ne lipseşte, iar politicul ne mână unde vrea el.
Necazul cel mare al legii de faţă este marginalizarea discipolului, a subiectului educaţiei. I se acordă doar un articol şi câteva segmente. Dascălii s-au obişnuit demult să fie trataţi ca o turmă insignifiantă, pătură şovăielnică, vorba tovarăşilor, tolerată de clasele producătoare, de diriguitori. Azi, simplă masă de manevră. Au fost şi sunt urgisiţi de către guvernanţi, mereu suspectaţi de conservatorism, mită, meditaţii. La examene sunt urmăriţi asemeni borfaşilor de rând cu poliţia şi jandarmii. Niciodată n-au fost mai terfeliţi ca acum: „bani contra reformă”! Am ajuns toţi retrograzi! V-aţi întrebat, dlor politruci, câte zeci de mii de ore se fac fără plată? Din drag de copii şi de carte.
De ce nu aderăm la prezenta lege? Fiindcă de conţinutul învăţământului nu se ocupă decât printre altele, de copii nici atât. Moşteniri odioase, şcoala de masă, colectivismul ca mijloc de influenţare-formare morală, egalitarismul specific învăţământului etatizat nu vor stimula competiţia. Vom continua să investim în educaţie de 5-6 (cinci-şase!) ori mai puţin decât media europeană. Dar asta ni se ţine secret. Oare cât ne costă incompetenţa?
Petru Tomegea
Petru Tomegea - ePolitica 