O întreagă literatură s-a născut în urma procesului fostului prim ministru, Adrian Năstase, și a condamnării sale la doi ani de închisoare cu executare. Una din ideile șocante ale discursului jurnalistic și avocățesc este că „arogantul” trebuia să se arate plin de căință și de umilință pentru a merita eliberarea condiționată înainte de îndeplinirea sorocului.
Nu știu dacă sursa ideii o constituie desfășurarea ședințelor de judecată, cu acuzațiile procurorilor și pledoariile avocaților ori va fi fiind invenția jurnaliștilor. Nici nu are mare importanță. De fapt, apariția unei astfel de interpretări la aproape două secole de la apusul feudalismului ne discreditează ca societate modernă, ca act de justiție sau atitudine morală, ca trăitori în epoca manifestării depline a drepturilor cetățenești și a libertății câștigate cu atâtea sacrificii. De demonstrat.
Umilințele supușilor
De ce se acreditează ideea că statul, prin instrumentele sale coercitive, trebuie să-și oblige cetățenii liberi și egali în drepturi să se umilească în fața organelor sale? Să fi căzut în desuetudine sentimentele de demnitate și mândrie inclusiv națională? Statul este cumva de sorginte divină, este egalul lui Dumnezeu? Nicidecum. România are nevoie de cetățeni demni și mândri căci Statul este creația lor. Ei îi întrețin existența prin contribuții deloc de neglijat. Necesitatea sa a apărut pe o anumită treaptă evolutivă a societății când atribuții ca apărare, reprezentare… i-au fost delegate.
La o privire sumară prin Constituție și legi se observă că termeni precum „căință”, „umilință” și alții din același câmp semantic nu apar, ceea ce înseamnă că, spre onoarea făcătorilor de legi, ne aflăm alături de concetățenii europeni. Or asta nu se vede din limbajul procurorilor care au declarat recurs la hotărârea instanței ÎCCJ de eliberare condiționată a deținutului Adrian Năstase.
Așadar să ne căim!
Iată o mostră: „Inculpatul nu a dat dovezi de îndreptare, iar postările sale de pe blog arată că nu. Este singurul deţinut cu blog din România”. Ce legătură există între „îndreptare”, „recunoaşterea autorității justiţiei”, blog poate și căință ori umilință și cuantumul pedepsei e foarte greu de decelat, de aceea vom lăsa-o în seama acuzatorilor și a apărătorilor. Unul dintre ei recunoaște totuși că „recursul denotă mentalitatea de 50 de ani a DNA. Pe atunci condamnaţii trebuia să mulţumească pentru sentinţele primite”. Să fi trecut mai bine de jumătate de secol degeaba?
Apare însă o întrebare la fel de importantă și la fel de chinuitoare: cui folosește umilirea propriilor cetățeni? Statului? În niciun caz, ci unor muritori obișnuiți, ca și umiliții de azi. Au poftit cu orice preț să-l vadă pe fostul prim ministru, arogantul care-și invita detractorii să-i numere ouăle, umilit. Situația o recunoaște „însuși” Năstase: „nu am vrut umilința cătușelor”, „nu perspectiva închisorii m-a deranjat, ci acest gest de umilință după două decenii de muncă”.
Care mai e rolul pedepsei?
Aici e chestiune de fond și de semnificație a pedepsei intrată în obișnuință. Căci rolul sentinței corecte date de Justiție nu este acela de a-i umili pe cetățeni, nici acela de le desființa condiția umană, ci unul nobil, de a-i face mai buni, de a-i purifica și de a-i reașeza după executarea pedepsei alături de semenii lor.
Însă, din păcate, cetățeanul Adrian Năstase nu a putut fi convins de atât de multele înfățișări în fața instanțelor, nici de cei aproape 1000 de martori de justețea sentinței date în baza unor probe indirecte. Nu cumva vina aparține în exclusivitate justițiarilor care n-au fost în stare să realizeze un probatoriu în afară de orice dubiu?
Oameni liberi, demni și mândri
În aceste condiții, pentru justificarea sentinței, a fost nevoie de politizarea demersului juridic, nu atât prin desfășurarea procesului cât prin reflectarea sa partizană în presă. Nu este doar cazul fostului prim ministru, ci al tuturor acelora care au deținut o anume funcție sau demnitate publică.
Asta face ca rolul educativ al pedepsei să rămână unul discutabil, nefiind exclus ca imaginea Justiției înseși să aibă de suferit, iar credibilitatea acesteia să scadă în ochii justițiabililor. La fel cum nu este normal ca în spațiul public să se vorbească de cetățeni penali, pușcăriabili, hoți, corupți, delapidatori ordinari fără ca vreo instanță să-i fi găsit vinovați. Nu cumva politizarea actului de justiție, de care vorbește presa, nu cumva justiția televizată au mers prea departe, alterând fibra morală a poporului român?
Petru Tomegea
Petru Tomegea - ePolitica 