Născută în tumultuosul şi sângerosul decembrie ’90, democraţia românească are mereu puseuri de violenţă, iar politicieni făcuţi la grămadă sar mânioşi la sfadă, în deficit de ideologie şi elocvenţă, răstesc fraze încrâncenat-scrâşnite, îşi ocărăsc ori înjură adversarii, se zborşesc unii la alţii, ca şi cum asta ar ţine locul discursului elevat, al programelor chibzuite, inspirate de binele comun, de agenda publică. Cu toată reuşita admiterii în UE, comportamentul violent şi limbajul vitriolant se agravează, a devenit deja brand naţional, tinerii recent intraţi în sistem îl însuşesc cu mare plăcere, iar accesele de furie, nu doar verbală, tind să întunece cu totul înţelepciunea şi luciditatea absolut necesare unei construcţii de durată.
Scenariul reactiv al mâniei, aflat la cote inimaginabile în vreme de pace, rămâne principala abordare mediatică în relaţiile cu alegătorii, fiindcă aduce rating televiziunilor şi tiraje jurnalelor, iar la urne şi în sondaje, cât mai multe voturi. Reprezentaţia a coborât atât de mult, încât nu există om serios să nu-şi exprime dezgustul, lehametea, dezaprobarea. Cultura politică scăzută, de însuşirea căreia nu vrea nimeni să se ocupe, nu permite majorităţii cetăţenilor cu drept de vot să aleagă în funcţie de importanţa argumentelor, a propunerilor programatice, sau de seriozitatea candidaţilor, de sinceritatea şi nobleţea gestului lor de a se pune în slujba ţării şi a plătitorului de bir.
În mod normal, politicienii ar trebui să-şi câştige raţia de imagine, notorietatea grozav de râvnite nu prin populism de cartier, ci prin activităţile de punere în operă a proiectelor în consens cu majoritatea. Munca în circumscripţii, lângă oamenii pe care trebuie să-i reprezinte, le-ar permite o bună comunicare cu baza partidului. La noi lucrul acesta este doar declarativ, fişa postului e o simplă hârţoagă, iar aleşii arareori mai ajung să stea de vorbă cu cei de jos, şi atunci în scârbă. L-aţi văzut pe Vaclav Havel dându-se la vârstnice expansive şi pupând poporeni pentru a creşte în sondaje şi a-şi dovedi inamicii politici? Greţoasele băi de mulţime au rămas singura activitate de acest tip, însă e practicată cu poftă numai de primii oameni în stat. Fără a reuşi să-şi ţină promisiunile, ceilalţi se simt încolţiţi, jigniţi în amorul propriu alături de vulg, de prostime, ca urmare, aleg ecranele patriei, jurnalele de informaţii, talk-show-urile, conferinţele de presă pentru a crea ştiri în prime time, sau pe pagina de titluri a jurnalelor. La rândul lor, mediile cartelizate întreţin, stimulează şi chiar creează evenimente de presă, exacerbează conflictele, dând frâu liber limbajului bolovănos până la invectivă şi sudalmă. Zilnic te loveşti de jigniri dintre cele mai grave ca imbecilitate, fanatism, minciună, lichelism, trădare, sperjur, alături de imundele jigodii, javre şi alte zoograme „sugestive”.
De aceea, principala activitate a politicaştrilor, adesea sarcină de partid, este să reacţioneze cât mai golăneşte la afirmaţiile adverse care pun în pericol propriul statut, ori ameninţă o stare de fapt convenabilă, dar întotdeauna constituie o replică la o diatribă anterioară. Fiecare formaţiune sau înalt lider are în stafful de campanie un anumit soi de hammermänner, de berbeci mediatici, gata în orice clipă să lovească vrăjmaşul, duşmanul de moarte, în moalele capului. Nu e zi să nu facă spume la gură. Gâlceava se inflamează treptat, din replică în replică, din reacţie în reacţie, sondajele pârâie din toate încheieturile, până ce subiectul exploziv îşi epuizează mesajul, stingându-se de la sine. Pe lângă adevăruri dureroase se strecoară şi furtuni într-un pahar cu apă. Alteori dispare prin lansarea altui scandal, ca în adagio-ul beţivan „cui pe cui se scoate”.
Însă escaladarea încontrărilor înverşunate, spirala neruşinată a războiului pârâş întrec orice limită a bunului simţ, fie şi dâmboviţean. Practic nu a rămas instituţie publică în afara confruntării, iar puterile statului îşi epuizează resursele în demonstraţii puerile de forţă, încercând să impună prin tertipuri ieftine o rezolvare pro domo. Sunt neglijate sectoare importante, se cheltuie fonduri, energii uriaşe, se distrug cariere construite cu greu, scade orice brumă de încredere în autoritatea publică în timp ce controversele ar putea fi aplanate simplu, prin aşezarea la masa negocierilor, dar cu cărţile pe faţă. Cauzele unor asemenea turniruri pline de obidă – presa abundă de generalizări excesive – rezidă în slaba calitate a actului politic, iar cei 20 ani de republică par a fi trecut degeaba. O explicaţie pentru acest fenomen ar fi că aderarea la UE nu a fost urmată de învăţarea comportamentului specific occidental, decât în cazul operatorilor economici, nevoiţi să respecte cu rigurozitate acquisul comunitar. Politicienii nu vor nicidecum să se lepede de pufoaica jegoasă a acuzaţiilor lumpenproletare. Ţin cu orice preţ să şi-o zică. De la primul om în stat până la slugarnicul activist de partid. Zi şi noapte. Dacă noi toţi trebuie să respectăm condiţii şi reguli, inclusiv ciobanii din vârful munţilor, politicienilor li se permite să fie inapţi, inculţi, insolenţi, să nu ştie cu ce se mănâncă ştiinţele politice, să lipsească de la serviciu, să greşească fără nicio consecinţă, să-şi bată joc de cine vor muşchii lor, inclusiv de ţară şi de neamul mult prea răbduriu de unde-şi trag foloasele.
Dar toate trebuie să aibă o limită. Reacţia vulgului ar putea să le fie fatală de astă dată. Până la urmă tot vor vor avea nevoie să înveţe mai întâi arta conducerii, să-şi probeze bunele intenţii, patriotismul şi apoi să aspire la jilţuri. Într-o societate democratică, politica devine o profesie, o ştiinţă în care n-au ce căuta amatorii, aventurierii, pescuitorii în ape tulburi, lihniţii după avere şi mărire pe capul contribuabililor, nici taraţii, nici corupţii…
Petru Tomegea
Petru Tomegea - ePolitica 