Frica – aliatul natural al PSD

Frica – aliatul natural al PSD

Frica, teama, amenințările cu războiul din Iran și de la ruși, cu crizele economice și politice, cu sărăcia, bolile și cutremurele, neîncrederea în ziua de mâine au fost promovate pe toate canalele imediat ce moțiunea de cenzură a pus capăt guvernării lui Dragnea, iar acum nu poți deschide televizorul să nu te lovești de ele. Cum acționează înfricoșările asupra electoratului și de ce sunt promovate cu atâta ostentație, îngâmfare, nonșalanță? 

Sunt două aspecte, unul ținând de amatorismul politic, iar celălalt, hilar, de de trăsături de caracter și inconsistența educațională: nu știu ori nu au răbdare să adune adeziuni publice prin programe, proiecte, ideologii, doctrine, știința guvernării, așa că se dedau la procese de intenție despre nenorocirile puse la cale de guvernanți, asmuțind câinii amenințărilor ca să nu li se risipească electorii din țarcul social-democrat. Pe de altă parte, de încrezuți ce sunt, dau pe de lături de fudulie, lăudăroșenie, chiar și după perioade rușinoase din activitatea lor politică, precum aceasta din ultimii 3-4 ani. 

Întotdeauna feseniștii și urmașii lor social-democrați au considerat că numai ei sunt capabili să guverneze, numai ei au forța, competența și anvergura de mari conducători ai României, numai lor li se cuvin recunoștința și aprecierea „românilor“. E clar că pot fi diagnosticați cu sindromul „celui mai iubit dintre pământeni“. În consecință, răspândesc zvonuri că toți ceilalți suferă de prostie, chiar de tembelism, de nepatriotism, neavând figuri de mari politicieni ca ei. Și nu știu dacă acum la 30 de ani de la revoluție, după nefăcutele lui Liviu Dragnea și ale Vioricăi-Vasilica Dăncilă… n-ar trebui să le scoată cineva din cap îngâmfarea și lauda de sine.

N-am uitat nici de fricile dinainte de ’89: frica de frig și foame, de lipsa lucrurilor de calitate, de boli, de lipsa medicamentelor și a procedurilor performante, frica de dispariția(!) lui Ceaușescu, salvatorul confundat cu România, mântuitorul, genialul conducător, marea personalitate mondială, deși citea ca un proaspăt alfabetizat. Fără el cică dispăream ca nație. Mai țineți minte calamburul: „Ei au Papă, noi avem papa!“? Papa însemnând takimuri (gâturi și gheare de pui), adidași (copite de porc) și, de sărbători, Frații Petreuș! (pachet cu doi pui vineți și rebegiți, sub jumătate de kg bucata).

Acum fricile induse de echipele lor de zgomote și televiziunile de partid cărora li s-a adăugat un alt mare sforar și analist, Cosmin Gușă, sunt altele: guvernul Orban nu vrea să dubleze alocațiile pentru copii și să crească pensiile cu 40%, în schimb vrea să desființeze PSD, partidul care a avut cică grijă de săracii României. Nimic despre sărăcia lăsată moștenire la anul și la mulți ani. Nimic despre vraiștea lăsată de Grindeanu-Tudose-Dăncilă în finanțele publice, nimic despre legile lor pentru creșteri fără acoperire de pensii și salarii…

Înțelegem că acesta e rolul Opoziției de a critica guvernarea, dar una e critica dreaptă și alta critica pentru păcatele provenind din guvernarea lor, fiindcă problema autostrăzilor nu poate fi adusă în curtea celor veniți la putere acum două luni, ci aparține fostelor guvernări social-democrate, la fel cum sărăcia și dezorganizarea din alte sectoare ca finanțe, sănătate, educație, căi ferate, termoficare, ANAF… nu sunt de azi, de ieri.

Sunt și acuze care depășesc imaginarul comun și bunul simț: gripa chinezească și coronavirusul n-au fost aduse de Iohannis și Orban cu „guvernul meu“. Și apoi încă nu este confirmat nici un caz românesc cu respectivul virus, iar dacă crede cineva că guvernul român poate opri peste 1 400 000 000 de cetățeni chinezi să se miște prin lume și pe ceilalți prieteni ai lor, turiști, oameni de afaceri, artiști… să intre în China și apoi să se plimbe pe globul terestru se înșală amarnic. Nu cred că a mai apărut undeva pe mapamond asemenea inepție…

Evident, frica și îngrozirile au menirea de a curma actuala tendință de creștere a bazinului dreptei, mai exact, a PNL, pe principiul picăturii chinezești: tot lovind în imaginea lor, se speră că până la urmă se va face o breșă.

Petru Tomegea