Tentaţia recurgerii la frică şi ameninţare n-a dispărut căci ţinerea în frâu a unei populaţii debusolate şi sărăcite nu necesită eforturi de concepţie, ci doar forţă coercitivă. Procesul (re)instaurării fricii e însă unul complex.
Cu excepţia republicilor antice Atena şi Roma, bazate pe dreptul celor puternici (potentes viri), abia Căderea Bastiliei (1789) pune problema guvernării democratice, iar revoluţiile din 1848 instaurează republici ori monarhii constituţionale după principiul „Regele domneşte, nu guvernează” în toate ţările occidentale. Teama, frica faţă de stat şi dregători au fost înlocuite treptat prin participarea cetăţenilor la rezolvarea treburilor publice.
Ca şi celelalte popoare, românii au parcurs acelaşi drum, dar cu două sincope: Carol al II-lea – generalul Ion Antonescu şi republica populară Dej-Ceauşescu. România reîntregită se trezise în ajunul conflagraţiei mondiale fără un sistem de alianţe sigure, cu o politică de dictat a Suveranului, nevoit să stăpânească populaţia prin frică şi crime ale Gărzii de Fier. Generalul i-a adăugat dimensiunea forţei militare, încercând să păstreze statu-quoul obţinut la Trianon. Dar, aventurându-se pe front dincolo de Nistru, fără a lua în calcul riscurile majore, şi-a adus ţara într-o situaţie-limită.
Instaurarea puterii bolşevice a urmat modelul dictaturii antebelice. Frica s-a impus cu tancul sovietic, cu ajutorul legionarilor şi al ofiţerilor siguranţei integraţi în PCR, prin foamete, rechiziţia bunurilor şi alungarea Regelui. În fruntea comunităţilor au fost puşi, conform doctrinei leniniste, membri compromişi ai clasei muncitoare şi ţărăneşti, guvernarea asigurând-o comisarii sovietici prin cozi de topor. S-au folosit de slăbiciunile noastre tradiţionale: neputinţa asocierii pentru înlăturarea pericolului, uşurinţa coruperii liderilor formali, teama de forţa oarbă a adversarului, acţiunile sale barbare fiind de neînţeles de moment ce nu i s-a făcut nici un rău, resemnarea în faţa abuzurilor, perceperea străinului ca superior. De remarcat că toate ţin de educaţie.
Însă lipsa reacţiei de nesupunere civică, ploconirea în faţa forţei cotropitoare şi chiar justificarea trecerii de partea acesteia au fost în avantajul uzurpatorilor. Istoria şi tradiţiile reţin fapte hilare: romanii ne-au supus, ne-au jefuit averile, aurul, comorile dacice şi cele mai frumoase fete, dar noi i-am nemurit în balade, legende şi colinde, apoi ne-am dat cu ei şi le-am imitat comportamentul. Întotdeauna forţa brutală a duşmanului ne-a paralizat voinţa. În schimb, căpeteniile noastre s-au asociat la pradă cu puterile suzerane turcă şi chesaro-crăiască.
Ne-au scos din această stare paşoptiştii iubitori de ţară şi de neam. Le datorăm 8 decenii înălţătoare, singurele care ne-au demonstrat că prin voinţă, educaţie şi unire românii pot alcătui o naţiune europeană. Din păcate, experienţa am uitat-o repede şi ne-am plecat grumazul sub bocancul sovietic, ratând încă o jumătate de secol. Fără frică şi trădare, ne-am fi păstrat monarhia.
Azi, conducători autoritari se folosesc de aceleaşi tare ca să ne stăpânească, coborându-ne la stadiul de populaţie gregară, sărăcită şi înfometată. După câţiva ani de speranţe, bătrânii şi săracii se îngrămădesc din nou la pomana praznicelor şi a votului, de nu, îşi caută funie şi săpun, ori se aruncă de la balcon. Pentru un blid de fasole şi trei sarmale se calcă în picioare. Frica şi-a făcut efectul: ne prostituăm în faţa puterii discreţionare, valorile ni se expatriază, statul nu ne mai aparţine, agricultura e lăsată de izbelişte, sănătate şi educaţie la pământ…
Avem în schimb diriguitori de neclintit. Siguri pe ei înşişi. La adăpost de mânia populară, au luat în stăpânire statul slăbit, mereu (majori)tari prin procedeele enunţate mai sus, îşi arată muşchii în faţa naţiei, fac ce vor cu un popor răbduriu, nu mai pot de bună dispoziţie, de trai bun şi încredere în viitor. Discrepanţa între ei şi noi înspăimântă.
Petru Tomegea
Ziare.com
Petru Tomegea - ePolitica 