Înainte de Mica Unire nu prea existau dughene, prăvălii, magazine, ci mai adesea tarabe, un fel de mese lungi şi late pe care se aşeza marfa în târguri, oboare, pieţe. Alături se vindeau direct din căruţe, cărucioare trase de mână roadele muncii ţărăneşti, de la grâu, brânzeturi, fructe, vin, la scoarţe, pănură, oale, mobilier. Comerţ liber, ferit de înşelătorie, hoţie, domnia bunului plac.
Vitrina este invenţie burgheză târzie menită să arate eventualilor clienţi nu vechile tejghele cu toate celea la vedere, ci o altă faţă a lucrurilor, una fardată şi făloasă, cu exponate ieşite din comun, numai bune să-ţi ia ochii. Aşa s-a născut prima dată conflictul între realitate şi imagine, tot mai trucată, manipulată, falsificată până la butaforie.
Nu doar negustoria, ci şi politichia românească au trecut prin acest stadiu primitiv începând cu zorile democraţiei, ca în doar câţiva ani să facă progrese uimitoare. România devenise nu doar o putere economică, ci şi un fel de Benelux, sau chiar Elveţie a Europei Răsăritene, iar Bucureştii, Micul Paris. Numeroşi occidentali căutau de lucru la noi. Leii erau de aur şi argint. Cine vrea să se convingă de stadiul democraţiei nu are decât să recitească discursurile parlamentare din vremea lui Cuza şi Carol I, să studieze comportamentul mai totdeauna nobil al politicianului, fie de la putere, fie din opoziţie, să cerceteze acurateţea, buna credinţă, baza de drept a deciziei politice, să analizeze frumuseţea, volutele limbii şi ale retoricii. O făceau ca să aibă şi ei o patrie, voiau un loc în istorie, deşi unii se lăudau cu patriotismul lor înfocat, dacă îl ascultăm pe Caragiale.
Odată cu libertăţile din ’89, comerţul a irupt iarăşi pe tarabe, dar, în scurtă vreme, a reintrat în magazii uriaşe, hipermarketuri, malluri pe sute de hectare. Politica însă nu reuşeşte să treacă de stadiul tarabei. Ca orice artă, ştiinţă, ar fi trebuit învăţată pe îndelete. În relaţia sa cu electorii, a revenit la cutumele interbelice ale trăistuţelor de mălai. Acum se poartă micii şi berea, peturi cu ulei, pungi de făină, zahăr şi orez, puse în găleată cu sigla partidului, plicul cu un milion amărât, purcei de lapte, carne de pui ori de alte celea, mă rog, ce îi prisoseşte candidatului pe „acasă”. Se dau pe semnătură. Lipsesc deocamdată praful de tibişir presărat pe sumanul alegătorului infidel şi ardeiaşii cu ciomege aşezaţi în usturoaie pentru a-i da o „recompensă” pe măsură. În locul lor s-au introdus telefoanele mobile cu fotografia buletinului de vot stampilat sau webcam-uri cu calculatoarele aferente care vor stoca imagini doar pentru „specialiştii noştri” şi posteritate, fiindcă nu pot constitui probe în instanţă. Nici de usturoaie n-am scăpat cu totul, după cum se vede din presă.
Relaţiile între politicieni, grupuri, putere şi opoziţie s-au reluat şi ele din perioada zorilor civilizaţiei, de la stadiul de tarabă, într-o combinaţie insidioasă cu vitrina.
Sunt şi „flori”, dar prea rare pentru a înclina balanţa. Ne aflăm undeva în epoca tribală, zic unii răi de gură, între sclavagism şi ev mediu timpuriu: avem încă destui servi(tori) care nu ies din cuvântul stăpânului, care se prostituează pe trotuarele puterii pentru lider, bani, avantaje, privilegii, sinecure şi, tot ca în vremurile proprietarilor de sclavi, nu numai fotbalişti, ci şi senatori, parlamentari, consilieri se vând ca la celebrele târguri, fiind cumpăraţi ca pâinea caldă cu preţuri variind între o bucăţică de ţară, o garsonieră elegantă ori o maşină de lux. Cei din poziţii subalterne au şi ei preţul lor, până la cel mai insignifiant „deconcentrat”, căpetenie locală de partid, vătaf de cartier, felcer comunal cu oarece influenţă. Mass-media colcăie de exemple. Deloc puţine, căci fac parte din joc. Se joacă la cărţi mari. De credit. Orice se poate preţălui la tarabele politice din piaţa publică şi de pe culoarele instituţiilor „democraţiei”, când e vorba de accesul la resurse bugetare, singurele fătătoare de averi peste noapte. Între grupuri, între putere şi opoziţie lucrurile decurg cam la fel, unica deosebire fiind de costuri şi funcţii, evident, multiplicate la puterea „n”.
Vitrina încearcă să ascundă gunoaiele, urâţenia, natura duală, mesajul „dublugândit” (Cf. Orwell) al politicului românesc, să nu se vadă mânăreala de sub tejghele, nici să răzbată miasmele-i puturoase, de aceea mănâncă foarte mulţi bani din bugetul „consolidat” care ar trebui alocat şcolii, cercetării, spitalului, şi aşa insuficient pentru poftele de imagine şi notorietate ale parveniţilor. Doar ei se strofocă după aşa ceva, crezând că sunt suficiente pentru a binemerita (prea)măriri politice şi recunoştinţă publică. De transparenţă nu s-a prea auzit. Pertractările de pe sub tarabe le numesc negocieri, algoritm, iar cearta din legislativ devine învestitură, sesiune, şedinţă, moţiune, asumare, ca să nu iasă la iveală trocul ordinar, târguiala cea mai joasă.
Un academician, cândva (o tempora!) bizantinolog de renume, azi moşier sadea, zicea că „aleşii” – generalizarea nu-mi aparţine – suferă de (in)cultură şi (ne)civilizaţie, două boli grave care nu dor, dar tehuiesc spiritul civic, numai că împricinaţii dispun de diplome „beton” şi palate mai confortabile ca-n staţiuni de nababi, Miami, Monte Carlo, Copacabana. Învârt pe degete lumea cu trei sfori şi trei arşice, se pricep de minune la „acumulări cantitative”, ştiu orice îi întrebi, filozofează zi şi noapte pe ecrane năimite, de zici că sunt docenţi. Şi chiar au acte în regulă. Necazul e sub pălărie. Dar nu se vede la televizor. Adrian Barbu numeşte acest fenotip mediatic „cimpanzeu”, însă biata moniţă nu a putut învăţa să vândă gogoşi la tarabă.
Fireşte, de troc şi târguieli, de servilism şi alte apucături demne de întunecatul Ev Mediu se pot scrie tomuri… Nu criza şi sărăcia sporesc vulnerabilităţile de ţară, de ele am putea scăpa, ci nedestoinicia atâtor diriguitori.
Petru Tomegea
Petru Tomegea - ePolitica 