E multă vreme de când se vorbeşte de mafia românească, de legăturile sale cu politica, de încrengăturile-i europene şi internaţionale, dar nici organismele statului, nici investigaţiile mass-media n-au fost în stare să ridice măcar un colţ al voalului slinos care acoperă o stare de fapt atât de mizerabilă. Iar tentaculele-i viguroase s-au lăbărţat peste întreaga economie românească, peste bugetele locale şi naţionale, alcătuind un „sistem mafiot”, sintagmă legitimată în spaţiul public în această vară de către oamenii preşedintelui suspendat.
Şeful ar dori…
E clar că activiştii PDL şi ai Cotrocenilor ştiu ce vorbesc, doar au fost şi sunt la Putere de atâţia ani. Ca dovadă, de nenumărate ori ţi-i dat să asişti, involuntar, desigur, la conversaţii telefonice între inşi importanţi, mai ales că acum convorbirile pot avea loc oriunde, pe stradă, în taxi, în aeroport, în care să auzi propoziţiile: „şeful vrea”, „ şeful ar dori”… Personajele de la capătul liniei par a-şi exprima satisfacţia că pot să-l servească, poate cine ştie, vreodată le va veni şi lor rândul să aibă nevoie de ceva. Or tocmai acesta e sistemul mafiot, mână în mână cu cel infracţional.
Mai totdeauna şeful vrea o casă gratis pentru el sau pentru oamenii săi, un teren pe care să-l poată vinde la nevoie de zeci de ori mai scump, un post pentru cineva important sau drag, un buget mai mare pentru X, Y, Z, o numire de şef la servicii ori la guvern, o decizie în instanţă sau a CSM, CCR, o intervenţie în favoarea sa la CE, boicotarea unui referendum…
Don Quijote – justiţiar
În aceste condiţii, când „şeful” vrea indiferent ce, iar voinţa sa nu are cum să nu fie literă de lege, a lupta cu sistemul de relaţii, cu corupţia, mita, peşcheşul, cu traficul de influenţă miroase a confruntare a lui Don Quijote cu morile de vânt. Presa fiind în rolul lui Sancho Panza, evident.
O repede ochire a dosarelor instrumentate la timpul lor de prosecutorul Antonio Di Pietro, actantul principal al celebrei iniţiative „mani pulite”, care a dus la tăierea tentaculelor politice ale mafioţilor italieni, ne ajută să înţelegem că dimensiunile fenomenului românesc sunt mult mai extinse, că raptul banilor publici şi implicaţiile politice sunt mult mai profunde. Lipsesc deocamdată multele reglări de conturi soldate cu omucideri, dar nu cu desăvârşire: nu am încredere în cifrele furnizate anual de organismele justiţiare.
O acţiune cât o inacţiune
Fireşte, afirmaţiile de mai sus nu sunt noi, ba chiar au ajuns să plictisească. Ceea ce deranjează sunt două lucruri, mai exact o acţiune şi o inacţiune:
1. Deşi au fost atâţia ani la guvernare prin multele guverne Boc şi Ungureanu, deşi marea majoritate a acuzaţiilor de furt şi corupţie apărute în ultima jumătate de an îi priveşte, şi nu cu vorbe spuse într-o doară, ci cu acte şi dosare etalate zilnic în presă şi la televizor, deocamdată, campionii acuzaţiilor sunt tocmai liderii, activiştii şi formatorii de opinii ai PDL şi ai dlui Băsescu, în frunte cu justiţiarul de serviciu, Monica Macovei.
2. Deşi se apropie cu paşi repezi campania electorală pentru Alegerile Parlamentare din 9 decembrie, mesajul justiţiar argumentat şi bine ţintit se lasă aşteptat, atât al USL, majoritar deocamdată în opţiunile electoratului, cât şi al ARD, care nu pare a-şi găsi locul potrivit pe eşichierul politic, din pricina mesajului revanşard şi al incapacităţii de sinteză ideologic-doctrinară a tuturor segmentelor componente.
Cu cărţile pe faţă
Or lucrurile prezintă o anume gravitate: fără eradicarea sistemului mafiot creat după revoluţie, cu rădăcini în fostele mafii locale şi în fosta securitate, cu o etalare făţişă a întinderii şi a omnipotenţei sale în ultimii trei ani, România nu poate spera nu doar la admiterea în spaţiul Schengen, ci la ieşirea din starea de înapoiere endemică.
De remarcat că această stare de subdezvoltare este mediul firesc de existenţă al „reţelei” vaste de drenare a banului public, motiv pentru care se doreşte cu orice chip păstrarea statu-quo-ului, a privilegiilor, a „oamenilor de încredere” bine fixaţi în posturi-cheie, iar internaţionalizarea influenţelor şi a relaţiilor interpersonale, deja instituţionalizate, demonstrează că acţiunea organelor statului şi a Legislativului are nevoie de know-how şi management de excepţie.
Petru Tomegea
Petru Tomegea - ePolitica 