Sebastian Lăzăroiu loveşte din nou

Unii zic că loveşte pentru ultima dată. Destui analişti, sociologi, politologi prevestesc agonia, disoluţia, dezintegrarea PDL, iar liderul căruia i-a slujit cu credinţă dl Lăzăroiu cică va avea aceeaşi soartă. Cât din soarta PDL şi a lui Băsescu i se datorează lui, cât celorlalţi comilitoni şi cât politicienilor înşişi?
De ce loveşte pentru ultima dată? Deoarece, ca magistru, de la începutul jobului, în loc să invite stafful PDL la lecţii de politică aplicată, i-a predat lecţii de filozofie şi spiritism, iar guvernarea a fost lăsată în seama te miri cui. Căci Lăzăroiu s-a convertit acum în filosof, educându-şi discipolii după o prelucrare-adaptare juvenil-acneică a celebrului Ecleziast: Deşertăciunea deşertăciunilor! Toate sunt deşertăciuni! I se trage de la o guvernare stearpă?

Politica e înaltă, grea sau groasă?

Politica înaltă ideologul şef al PDL a dat-o pe panseuri romanţios-banale: „Vechea ordine se prăbuşeşte sub greutatea veşmintelor menite să îi acopere viciile…” „Vechile mituri nu mai sunt folositoare pentru descifrarea semnificaţiilor. Reîncifrarea mesajelor care aglomerează realitatea cotidiană devine o necesitate. Răsturnarea statuilor de pe soclu este obligatorie pentru igienizarea panteonului imaginar”.
Să traducem: miturile portocalii, cu zei atotputernici, cu zeiţe blonde şi băţoase, însăşi Albă ca Zăpada cu tot cu mişcările brodite peste nopţi de nesomn se prăbuşesc. Genarul nu-şi mai poate salva creaţia din pricina pierderii vitejilor oşteni de mai an. Atât de mândri şi de viteji, încât acum dau cinstea pe ruşine şi trec cu arme şi bagaje la inamic.

Alt Băsescu? Imposibil

Beţie, orgie, haos şi agonie! Toate vor reinventa noua istorie, dar nici chiar magul nu ne spune a cui e istoria. În schimb preia lexemul „ireplicabil” de la savantul Mihai Răzvan Ungureanu, semn al înaltelor studii filosofice făcute cândva la acelaşi colegiu: „Vechii prieteni devin străini, iar duşmanii sunt reevaluaţi. Ceea ce contează este experimentul iniţial. Cel care a pus ordine în vechiul haos. Replicarea lui este esenţiala pentru a anula istoria”.
Complexitatea operelor lăzăroiene nu e uşor de perceput, doar cu eforturi înţelegem câte ceva: demiurgul Băsescu a „pus a pus ordine în vechiul haos”, dar acesta nu mai poate fi „replicat”. Nicicând nu se va mai naşte alt arheu asemeni sieşi, pentru că anulează istoria, adică destinul. Duşmanii şi-au făcut datoria. Vai de capul maselor dacă nu-şi vor mai găsi preşedinte mesianic, adică tot din stirpea lui Iisus Înviatul, unul ce vine să le mântuiască de sărăcie şi pizmă cu apă sfinţită de Cotroceni.

De la Aristot la Lăzăroiu

Da. Lăzăroiu a lovit din nou. Să înţelegem odată că în spatele marilor conducători ai omenirii s-au aflat filosofi, înţelepţi la fel de mari: Alexandru cel Mare l-a avut pe Aristotel, Napoleon, pe Voltaire. Acesta din urmă vedea în rege un artist ce impunea unitatea în haosul societăţii. De la el s-a inspirat şi filosoful nostru. Nici Voltaire nu vedea vreun pericol în centralizarea puterii. În fine, Traian Băsescu l-a avut ca filosof şi ideolog pe marele Sebastian Lăzăroiu. Mai clar nici că se putea.
Mai departe gânditorul este însă greu de urmărit, chiar sibilinic: „Beţia şterge memoria instituţiilor perimate… Oamenii vor să se întoarcă la momentul „t0” pentru a înţelege cum s-a ajuns aici”. La ce se va fi referind? La o situaţie-limită? La criză? Poţi susţine că „beţia a şters instituţiile perimate” când nouă ni se perorează de vreo 4 ani că reformele statului au făcut treaba asta? De şters e adevărat, s-au şters.

T0 (zero)

Cât despre momentul 0 (zero), acesta e lăsat la latitudinea discipolilor. Creadă fiecare ce o vrea. Adică poate fi şi începutul actualului regim, dar la fel de bine şi sfârşitul. După care „urmează un alt început şi un nou experiment care generează ordine. Masele nu cred în destin, ci în schimbare. Pentru popor nu există cicluri istorice şi perioade, ci doar forţa de a se reinventa”. Înţeleptul grăieşte tot mai adânc.
De aceea, C. T. Popescu, un duşman înrăit, nu înţelege şi pace: cică „singurul ideal care se mai vede la acest partid e hoţia maximă până la capăt, singurul principiu – şpaga înainte de toate, iar doctrina unică e prostirea în faţă a cetăţenilor. Din tradiţia PD s-a păstrat doar tupeul fără limite”. Dar reforma statului, a sănătăţii, a…?
Petru Tomegea

Citeşti, reciteşti şi nu îţi vine a crede

Făuritorii brandului PD (apoi PDL) + Băsescu nu sunt mulţi, îi poţi număra pe degete. Comparând însă susţinerile lor din perioada progresistă, când partidul creştea într-o zi cât altele într-un an, cu cele de azi, din perioada regresiv-decadentă, când a ajuns de unde a plecat, citeşti, reciteşti şi nu îţi vine a crede. Unul dintre cei mai vajnici forjori şi promotori a fost Traian Radu Ungureanu, fost jurnalist la BBC.
Iată ce a ajuns să declare la doar câţiva ani de vremea gloriei portocalii: „alegerile vor hotărî dacă ne aşternem pe o direcţie care asigură supravieţuirea noastră ca societate, ca stat. Sau, în cazul în care nu le câştigăm, o nouă fază istorică în care România se închide, în care România pierde legăturile … cu sistemul european, cu economia, cu comerţul deschis spre lumea competitivă. Se întoarce spre o zona de colonizare internă în care o trupă redusă controlează resursele…”

Cazul TRU e simptomatic

Cazul TRU nu este însă unul singular. Aceleaşi susţineri le-am regăsit atunci în forme diverse la Sever Voinescu, Mircea Mihăieş, Cristian Preda… Numai că gloria şi mărirea au fost mult prea repede trecătoare, iar după optimismul viguros, după încrederea şi fudulia că sunt cei mai tari s-au ivit, fireşte, degringolada şi decepţia. Regrete lacrimogene răzbat azi şi din interviuri, declaraţii, abordări pe blog ale Elenei Udrea, Cezar Preda, Ioan Oltean etc.
E clar. În mintea liderilor, a activiştilor, intelectualilor(!) portocalii, PDL şi Băsescu erau centrum mundi, adică buricul pământului, după ei se ghidau timpul şi soarele, iar fără Băsescu, Boc, Ungureanu, Voinescu… nu putem supravieţui, „România se închide”, ajungând o biată colonie la marginea Europei. Urmează să-şi dea obştescul sfârşit.

De la vis, la coşmar

Şi iaca aşa s-a transformat în coşmar visul lor de fericire eternă. Au trecut la ameninţări pentru a-şi forţa electoratul să rămână unit în jurul forţoşilor de altădată ca să voteze neapărat PDL. Mai bine îşi criticau propria inactivitate, a lor şi a partidului. Oricum, bocetele sunt tardive, iar temerile lor au devenit deja fapte cu dumnealor la butoane, nu cu alţii. Şi-au făcut-o „propria manu”. Mass-media e bucşită de reportaje, anchete, investigaţii, analize care demonstrează căderea cu lux de amănunte. Mai grav: până şi ofiţerii lor de presă o recunosc, nu doar mogulii.
În consecinţă, au ieşit la atac: atacul disperaţilor. Calul lor de bătaie e migraţiunea politică. Aşa de gravă, că mor de frică să nu le cadă guvernul la moţiune. Dar, când PD s-a întrolocat cu grupul Stolojan-Stoica & alţii ca să-şi poată adăuga litera L şi să absoarbă întregul PNL, cât timp PDL s-a încumetrit cu UNPR, formaţiune politică(?) alcătuită numai din trădători şi transfugi, n-au suflat o vorbă despre traseism.

Necazurile se sparg în capul poporenilor

Din nefericire, la final de regim, poporenilor li se aplică lovitură după lovitură:
– renaţionalizarea proprietăţilor confiscate de regimul bolşevic sau despăgubirea cu 15% din valoare în 12 ani, nu restituirea firească în natură, asta după ce toţi mahării lor s-au îmbogăţit din afaceri imobiliare, fie cu acte false, fie cu decizii discutabile în justiţie, fie pe două parale date moştenitorilor care tocmai de aceea nu puteau intra în posesie.
– pensionarilor nu li se pot restitui sumele încasate abuziv de la 1 ianuarie 2011 încoace, fiindcă legiuitorul a uitat să facă dreptate până la capăt, iar câteva milioane de bătrâni se calcă în picioare la tribunale să-şi recapete drepturile.

Privatizare şi abuz

– a mai venit şi încercarea de privatizare a Cupru Min, Roşia Montană, Transelectrica, gaze de şist… printr-un fel de hei-rup, fără studii de fezabilitate serioase, fără transparenţă. Se pare că investitorii-cumpărători au fost mai bine intenţionaţi şi mai informaţi decât guvernanţii.
– universităţilor li se încalcă şi lor dreptul la autonomie, înscris pe frontispiciul tuturor campusurilor studenţeşti din lume, iar guvernul, la cererea UDMR, partid etnic al coaliţiei de guvernământ, hotărăşte în locul Senatului UMF înfiinţarea unei noi linii de predare, cu buget şi statut propriu.
Deoarece nicicând PDL n-a fost interesat de durerile celor mulţi şi amărâţi. În loc să-şi bată capul să repună economia pe picioare, a preferat varianta imediată şi facilă a tăierilor de salarii şi pensii. Moment în care steaua PDL + Băsescu a început să apună.

Petru Tomegea

Ireplicabilul Băsescu

Ascultând recentele patetisme filosofico-politice ale premierului, înţelegi uşor dimensiunile dezastrului politic în care se zbate România din 1944 încoace, iar dezastrul se numeşte aroganţă preţioasă dublată, paradoxal, de linguşire şi servilism. E o tipologie neaoşă specifică spaţiului nostru dominat de vecini puternici şi hrăpăreţi, ori e vorba de altceva?
Nu poţi să vii din mediul academic şi să susţii că „omul politic Traian Băsescu nu este replicabil”. Asta vrând să însemne că Băsescu e un fel de cutremur, fără replici, că personajul principal al politicii ultimilor 8 ani e unic, irepetabil şi, cu toate eforturile umanităţii, un altul de talia şi cu înaltele sale însuşiri nu se mai poate naşte? Mai lipseau omagiile, cârmaciul genial şi eroul între eroi. Dar nu e târziu.

Adevărul ascuns în spatele vorbelor

În a doua parte a frazei însă, lexicologul Mihai Răzvan Ungureanu, foarte atent la conţinutul semantic al termenilor, dar speriat de dimensiunea zicerii, îi îndreaptă sensul în altă direcţie: „ar putea să existe replici şi după cei care au dus războaie mondiale şi nu e bine să se întâmple asta”. Îndreptare care ridică o chestiune de psihologie.
De fiecare dată când un elev are un necaz sau face o boacănă, psihologul apelează la un truc: îl roagă să scrie primele 20-30 de cuvinte care îi vin în minte. Jocul nu stresează, nu trezeşte animozităţi, iar psihologul poate lesne observa despre ce e vorba. La fel şi în cazul dlui Ungureanu: asocierea între modelul său politic, pe care nici nu îndrăzneşte să-l „replice”, şi cuvântul „război” indică o stare subiacentă de frică. Oricât de bărbat politic vrea să pară.

Linguşirea şi interesele de stat

E clar că linguşirea nu s-a făcut din interese majore de stat, caz în care ar fi fost cumva de înţeles, nu de acceptat, ci dintr-un banal şi omenesc simţ al conservării unui stau quo. Nu vreau să aduc în discuţie proverbul „fă-te frate cu dracul până treci puntea”, căci nu-mi dau seama ce target şi-a pus personalitatea în discuţie.
Ei bine, frăţia asta cu nefârtatul, adularea liderului suprem, chiar dacă ele erau condiţie sine qua non a promovării şi atunci ca şi azi, ne-au adus numai nenorociri. Judecând contrafactual trecerea noastră prin istorie, observăm că, dacă lui Carol al II-lea i-ar fi lipsit linguşitorii, n-ar fi avut accesele de grandomanie şi ar fi fost poate un rege la fel ca înaintaşii săi.
Dacă lui Ghorghiu-Dej şi lui Ceauşescu tovarăşii de drum le-ar fi spus adevărul în faţă, dacă şi-ar fi susţinut cu tărie principiile şi criticile, fireşte, lăsând deoparte caracterele lor malformate, poate că anii de comunism n-ar fi fost atât de tragici, iar după ’90 n-ar fi trebuit să o luăm de la capăt cu toate celea.

Lege şi poftă

Privindu-i pe cehi, nemţi, polonezi, sloveni… realizăm că ceea ce ne-a deosebit de ei n-a fost faptul că noi suntem români, „în calea tuturor răutăţilor”, şi ei alte naţii, ci clipa de demnitate, relaţia cinstită şi sinceră cu aproapele, respectul pentru meritul şi valoarea fiecăruia…
Ce s-ar fi întâmplat dacă înalţii funcţionari şi demnitari ar fi acţionat în spiritul legii şi n-ar fi urmărit cu orice preţ să-şi transforme subordonaţii în slugi, să le poruncească, să-i pună a le îndeplini poftele? Dar dacă subordonaţii, la rândul lor, făcând apel la demnitatea dată de statutul profesional, nu s-ar fi lăsat umiliţi şi ar fi executat doar ceea ce spune legea?
Pentru că politrucul român de azi asta nu înţelege, că o ţară, un judeţ, o comună, un partid, un sindicat… nu mai pot fi conduse ca un voievod, ca pe propria moşie, ci într-o echipă, un consiliu, un Parlament în care deciziile se iau prin consens ori în majoritate după o matură chibzuinţă. Iar odată luată, decizia este asumată de fiecare în parte.

Lege şi om

Motivele tuturor vânzolelilor noastre politice sunt, pe lângă incapacitatea de negociere şi consens, pofta de putere asupra celorlalţi şi, în consecinţă, imposibilitatea aplicării legilor şi a principiilor clasice ale bunei guvernări.
Primul nostru ministru nu avea a se raporta la un „magister dixit”, la omul, poate la ordinele cuiva, ci la lege, la fişa postului. Ei bine, n-a făcut-o. Nici el, nici alţii. De aceea, criza noastră rămâne una de leadership.

Petru Tomegea

Agenda ascunsă a PDL

Când un partid, o coaliţie câştigă scrutinul, prima grijă e să cunoască starea de fapt, iar a doua, să-şi întocmească rapid agenda de lucru cu soluţii măcar la problemele presante. În timpul guvernării, rezolvarea oricărei situaţii depinde de asumarea adevărului şi recunoaşterea stării de fapt. Asta în caz că vrea realmente să facă ceva pentru binele cetăţenilor.
În România, între mesajele electorale şi deciziile Executivului arareori există continuitate, mai toate partidele venind la Putere cu agende ascunse. De pildă, îşi promovează în campanii vectorii aducători de voturi, dar odată ajunşi în fruntea ţării fac exerciţii doar de imagine şi notorietate, se înfruptă din deliciile exercitării funcţiilor şi-şi desfigurează concurenţii, deveniţi duşmani odioşi. De aceea, Opoziţia nu participă alături de Putere la desăvârşirea cadrului legislativ.

Corabia PDL ia apă

Când PDL a ajuns la Palatul Victoria la sfârşitul lui 2008, nu a avut un anume plan la învestirea de către Parlament, urmând să producă mai târziu un astfel de document strict necesar unui Guvern legitim. De atunci, stabilirea unor minime obiective se face la întâmplare, în consecinţă, activitatea miniştrilor s-a bazat mereu pe improvizaţii.
Dar de avut e clar că a avut o agendă ascunsă: partidul trebuia să facă totul ca preşedintele jucător să câştige cum-necum al doilea mandat la Cotroceni, dacă voia să rămână la Putere. Interesele de partid au fost primordiale, iar buna guvernare s-a aflat mereu în plan secund: reformele au întârziat mai bine de un an, ceea ce a făcut ca recesiunea şi criza să prindă rădăcini. Acesta a fost momentul crucial, când corabia PDL a prins a lua apă şi de atunci se tot scufundă.

PDL – la răscruce

Cum de s-a întâmplat? O cauză a fost percepţia proastă a adevărului şi a realităţii, apoi nerecunoaşterea stării de fapt: în timp ce diagnoza economiştilor şi a sociologilor, a comisiei naţionale de statistică arăta că românii o duc tot mai greu, că e nevoie de reforme economice, de scăderea taxelor şi a impozitelor, guvernul şi preşedintele făceau pe vitejii în tranşee electorale susţinând că sunt singurii reformatori ai statului, că românii nu mai pot de bine faţă de greci.
În loc de investiţii, de corecţii sistemice şi liberalizarea mediului de afaceri, PDL şi preşedintele au dus o bătălie făţişă pentru destructurarea Opoziţiei, a leadershipului partidelor din USL. Fără legătură cu interesele publice imediate, forţele s-au concentrat pe modificarea Constituţiei şi regionalizare, pe reforme cu înalt grad de risc şi eroare în sănătate, educaţie, niciuna pentru ieşirea din criză.

O victorie cât un eşec

Concomitent cu eşecurile politice, partidele din arcul majoritar au devenit tot mai arogante, iar preşedintele şi-a sporit capacitatea de reacţie negativă: consultări pur formale la Cotroceni urmate de bătaie de joc şi atacuri ignobile la adresa fruntaşilor Opoziţiei, ceea ce a tăiat orice elan de negociere-parteneriat.
Acum se anunţă o perioadă postpascală de foc: inaptă a-şi fructifica şansele guvernării, coaliţia de la Putere se va confrunta cu o nouă moţiune de cenzură. În proasta tradiţie a politicărelii dâmboviţene, câţiva noi trădători s-au grăbit să o semneze, ceea ce face ca disputa să ia amploare.
Din nefericire, de 4 ani astfel de preocupări macină aiurea energiile politice. Nici acum nu va fi mare lucru, indiferent dacă pică sau trece moţiunea. Şi asta din pricina slabului apetit pentru guvernarea în interesul cetăţeanului, pentru respectarea regulilor de gestionare corectă a treburilor publice.

Dumnezeu – şansa lui Băsescu

Însă Puterea e râvnită fără încetare. Până şi Dumnezeu e pus la treabă. Dl preşedinte l-a invocat „să ne inspire în alegerile pe care le facem şi să ne ajute să lucrăm împreună pentru binele comun”. Or după 8, recte 4 ani de „lucrat împreună”, în sensul că ei s-au angajat şi ceilalţi au tras ponoasele, acum a venit clipa întrebărilor: cine-a îngropat partidul şi reformele adevărate? Dar nivelul de trai?
Singurul câştig al actualei perioade va fi cu totul altul decât mizează PDL şi dl Băsescu: viitoarea variantă constituţională va bara definitiv accesul la statutul de jucător, traseismul va fi vestejit totalmente, iar asumările pe legi importante vor rămâne de poveste.

Petru Tomegea

Gura lui Valeriu Turcan adevăr grăieşte

Gura lui Valeriu Turcan adevăr grăieşte

Face ce face PDL şi, prin niscaiva vorbe, gesturi ale vreunui fruntaş de-al său, strică tot ce-a construit luni bune cu disperarea rătăcitului în pustie.
Deşi păzit cu străşnicie să nu rateze ţintele de partid şi să le bifeze pe ale sale, rolul de lansator de bombiţe şi şopârle l-a jucat cu multă măiestrie Sebastian Lzăroiu: când a rostit celebrul basm de adormit copiii cu Albă ca Zăpada, fără să-i numească pe cei şapte pitici, toată lumea a priceput că partidul portocaliu e pe ducă şi n-are cui lăsa moştenire zestrea guvernării.

Rolul basmelor în buna guvernare

După ce mai marii PDL şi-au dat seama că poveştile cu zâne dăunează grav imaginii partidului, l-au tras mintenaş pe dreapta, sinecurizându-l pe maestrul păpuşar la TvRM.
Simţindu-i-se lipsa, i-au pregătit după exact acelaşi tipic un locţiitor, profesionist însă, un alt cotrocenist de marcă, dl Valeriu Turcan. Se vede treaba că în nomenclatorul de funcţii al PDL este şi aceea de băsmuitor, iar Cotrocenii au devenit Academie de PR.
Mai întâi l-au fezandat sub costoroaba sediului din Modrogan, i-au pregătit lada cu marafeturi, iar acum iată-l la prima partitură: cică MRU „ori accepta alocările şi ieşea scandal politic cu Opoziţia, ori nu le accepta şi era o şansă mare să cadă Guvernul şi să ai instabilitate politică, în an electoral şi pe fond de criză”. Mare patriot, soro!

Unde vedeţi voi criză?

Aşadar, pentru evitarea unei crize guvernamentale s-au găsit rapid 648 233.000 de lei noi, dar pentru reîntregirea salariilor cu 15% nu se găsesc şi pace. N-au contat nici criticile Opoziţiei şi ale mass-media, ci numai ameninţarea cu demiterea de către propriii comilitoni. Aşa că primarii şi baronii portocaliu-burateci au scăpat de stresul campaniei electorale. Se vor umple uliţele de sacoşe asortate la culoare, plicuri cu Aurel Vlaicu ori poate I. L. Caragiale şi pavoazări pe blocuri-turn cu portretele candidaţilor full HD.
Genul acesta de politici publice l-a făcut celebru şi pe fostul prim ministru Boc, trecut pe linie moartă în vederea unei resuscitări ulterioare. Când va cânta cocoşul de trei ori? În schimb rolul lui Turcan prinde contur: „Prioritatea zero o reprezintă alegerile locale. Concentrarea ar trebui să fie maximă în mod particular asupra scorului de la Bucureşti, Constanţa şi Cluj. Abordarea electorală a acestor zone ar putea să influenţeze major, în bine sau în rău, scorul partidului pe ansamblu”.

Numai prim ministru să nu fii

Nouă ni se tot perorează de vreo două luni că guvernul Ungureanu nu-şi vede capul de atâta treabă cu industria, şcoala şi spitalul, cu nivelul de trai şi cu Cupru Min şi cu Roşia Montană şi cu Chevron – gazele de şist, ufff! şi când colo Turcan scapă porumbelul din cuşcă: sanchi! Nimeni nu are altă preocupare decât alegerile. Ori le câştigăm, ori…
Totuşi, ca vorbele sale să pară adevărate şi nu şopârle, cică „nu vede imposibilă constituirea unui grup de persoane nemulţumite care să voteze împotriva Guvernului” la moţiunea Opoziţiei. Ne pregăteşte pentru ce e mai rău? Duşmanul totdeauna locuieşte în casă cu stăpânul!
Ca să pricepem noi cât de slabă e Opoziţia, cică singurii adversari ai lui MRU sunt „timpul şi portanţa” (cât poate duce în spate?). Timpul va fi fiind extrem de scurt, se înţelege, dar portanţa asta uriaşă a unui intelectual de ţinută academică poate face minuni când e vorba de un partid nou! Mai ales când PDL se pregăteşte de botez.

Orice naş îşi are naşul

Dacă până acum primul ministru trebuia perceput ca independent, drept dovadă, uşa trântită artistic PDL-ului să dea bine la TV, alte semne ale independenţei au lipsit cu totul. Din contră: e ochi şi urechi la mesajele şefului său, dl Băsescu, ba chiar îşi face repejor loc printre jurnalişti spre a fi primul care să-l salute la descălecarea din limuzina prezidenţială…
Însă partidul i-a găsit repede ac de cojoc: cum ameninţă că semnează o moţiune de cenzură, cum i se satisfac toate cererile. De aceea, percepţia publică generală e că dl Ungureanu continuă neabătut guvernarea Boc: ţine partidul strâns unit în jurul conducătorului iubit folosind cu mare dibăcie bugetul statului, vorbeşte foarte frumos şi clar la televizor, dar, din păcate, abia apoi îţi dai seama că, de fapt, în buna tradiţie a serviciilor secrete, n-a spus mai nimic.

Petru Tomegea

Sindromul Elenelor

Istoria universală e plină de femei puternice, de soţii autoritare şi amante ambiţioase, iar România nu face excepţie. De la Doamna Ruxandra a lui Lăpuşneanu care, prin influenţa asupra divanului turcesc reuşeşte să-şi reînscăuneze soţul pe tronul Moldovei, la Doamna Chiajna, şi ea fiică a lui Petru Rareş, care şi-a ridicat fiul de numai 13 ani în tronul Ţării Româneşti, la Elena Udrea care cică a făcut şi a desfăcut după poftă ce a dorit în regimul Băsescu. Să vedem.
Pentru că de vreo câţiva ani discuţiile obsesive despre femeile implicate în politică epuizează inutil energiile, clarificarea rolului acestora a devenit o necesitate stringentă. Dacă în Occident feminismul politic s-a eliberat demult de complexe marginal-ruşinoase, asta ţine de educaţie şi de transparenţa relaţionării între politicienii de sexe diferite, ceea ce la noi încă mai lasă loc unor dubii. E drept, până la o anume etate.

Elena Lupescu

Cum însă nici anvergura personajelor, nici profesionalismul analiştilor nu au fost pe măsura cerinţelor, cercetarea mecanismelor care le propulsează în prim-plan n-a trecut dincolo de fiziologie şi umori. Nu avem date care să susţină că regele Carol al II-lea a împins-o pe Elena Lupescu în jocurile politice, nici că metresa şi-ar fi dorit neapărat o carieră politică.
Din contră, observăm cum camarila sa, o mână de favoriţi oportunişti şi profitori, inclusiv intelectuali, o ridică în slăvi spre a obţine influenţă asupra suveranului şi avantaje politice ori economice. Scandalurile din presă, atacurile moraliştilor, ţinuta casei regale l-au obligat să abdice, iar personalitatea sa să nu fie la înălţimea predecesorilor.

Elena Ceauşescu

Fireşte, aşa cum au stabilit istoricii, multe din stratagemele carliste au fost omologate de comunişti. După un moment promiscuu a cărui eroină a fost Ana Pauker, şi ea imitatoare infatuată a tovarăşei „noastre” Nadejda Krupskaia, s-a declanşat un stil, cu cât mai deşănţat, cu atât mai devastator, de promovare a femeii la vârful puterii.
Căci aşezarea pe cel mai înalt soclu, alături de genialul cârmaci, a savantei de „largă recunoaştere internaţională”, Elena Ceauşescu, academician, doctor docent, deşi cu numai trei clase, devenise parte a doctrinei PCR de reducere la absurd a meritocraţiei incipiente. Nu cred că „eroul între eroi” a tras sforile pentru a fi promovată, ci mai degrabă e vorba, ca şi în cazul lui Carol al II-lea, de linguşire, de slugărnicia celor din jur, de etalare a încrederii în familia tovarăşului, motiv pentru care toţi membrii, de la bunici la copii, au beneficiat de un cult al personalităţii. Instrumentat şi atunci şi întotdeauna cu interes de către serviciile secrete.
Lipsită de instrucţie şi educaţie specifice, tovarăşei i-a plăcut să fie tratată ca mare lider şi somitate ştiinţifică, ba chiar să participe la congrese internaţionale, unde citea ce i se scria. Uneori însă se iţea la suprafaţă dizgraţios analfabeta: pe lângă „poli-meri” adăugase de la sine şi *poli-peri.

Elena Udrea

Ultima Elenă se înscrie în acelaşi trend. Împinsă în faţă de un partid recunoscător până la supuşenie preşedintelui Băsescu, fără de care ar fi rămas cantonat în zona gri a celor 7-8 procente, i-a plăcut să fie mereu în lumina reflectoarelor, iar colegii, speculându-i dorinţa de mărire, imagine şi notorietate, i-au creat impresia că ea decide.
Ceea ce chiar s-a întâmplat adesea, pentru că zvonul că ar fi „pupila” preşedintelui i-a mărit cota de încredere şi, implicit, puterea atât în fostul guvern Boc, unde a gestionat, cum-necum, un buget uriaş, cât şi în organismele de conducere a PDL, ca şefă a celei mai mari organizaţii din ţară, aceea a Capitalei.

Ai să dai samă, doamnă!

Asta strigau văduvele boierilor ucişi de Lăpuşneanu… Dar Ruxandra n-a dat samă. Cum nu va da nici Elena Udrea, cea acuzată de toate relele, de incompetenţă, trufie, aroganţă, lipsă de măsură… Vina va cădea pe capul locatarului de la Cotroceni. Numai că vremea când se puteau victimiza ea, partidul şi preşedintele a trecut odată cu căderea guvernului Boc.
Căci până la urmă greşelile se plătesc, pe oricâte canale media s-ar cânta osanale. Odată pierdută încrederea mulţimilor, nu ştiu cine şi ce o mai pot resuscita. Nici măcar o lovitură mediatică de tipul: o demisie spre a-i crea culoar lui Mihai Răzvan Ungureanu, aşa cum se aude în târg.

Petru Tomegea

Cine manipulează, dle Băsescu?

Cuvântarea asta încruntat-încrâncenată, ori minerit – ori murim, a preşedintelui demonstrează că politica românească nu poate ieşi din zona mişmaşurilor şi a manipulării. Până şi cei mai radicali apărători ai democraţiei încep să accepte cu cinism că oamenii noştri politici nu sunt fete mari, nu pot guverna fără compromisuri maculante, iar politica nu este instituţie de bune moravuri.
Ce e de făcut? Desfiinţăm şcolile şi bisericile sau renunţăm la serviciile compromişilor? Cetăţenii au dreptul să li se spună dacă lumea acestor diriguitori mai are vreo legătură cu idealurile umanităţii şi conceptele de valoare, meritocraţie, de Europa adică. Cine va mai respecta legile şi principiile bunei convieţuiri dacă alesul poate fi ipocrit şi demagog, poate scăpa din plasa tot mai permisivă a legislaţiei, poate cumpăra votul sărăcenilor, poate trăda, corupe, şantaja…? Chiar nu se poate politică fără şmecherie şi hoţie?

Cine ne apără de politicieni?

Pentru că, în condiţiile în care societatea civilă, câtă a mai rămas necumpărată sau neîncolonată, a lăsat garda jos, politicienii ne mint fără ruşine argumentând cu tupeu că o fac spre binele nostru, fie pentru crearea locurilor de muncă şi bani pentru pensii, fie pentru alungarea balaurului cu şapte capete al Puterii.
Dar să vrei ca partidul de suflet să recâştige încrederea şi să vii la oră de vârf să susţii după 8 ani de preşedinţie şi 4 ani de guvernare că singura şansă de a crea locuri de muncă o constituie mineritul şi înstrăinarea perimetrelor aurifer-cuprifere, asta depăşeşte imaginaţia, oricât de bine înregimentat politic ai fi. Nu sunt decât două variante: ori preşedintele a stat ascuns într-o locaţie complet izolată de lume neavând chef să vadă şi să audă nimic, ori manipulează.

Dl Băsescu ştie şi totuşi…

Prin lege, Preşedinţia e punctual informată de SRI şi de alte instituţii ale statului. De aceea, dl Băsescu ştie bine că miliarde şi miliarde de euro au fost şi sunt risipite pe investiţii neprofitabile, că miliarde şi miliarde de euro sunt aruncate pe apa sâmbetei prin întreţinerea atâtor servicii secrete şi de pază într-o ţară în care, slavă Domnului! ameninţările teroriste lipsesc, că miliarde şi miliarde de euro sunt risipite pe o guvernare ultraluxoasă, în care până şi cel mai umil şef de la centru ori local are gratuit limuzină scumpă cu girofar la scară, bodyguard, şofer şi secretară, iar şefii mai răsăriţi se plimbă zi şi noapte în coloane oficiale, avioane, elicoptere…
Să nu fi aflat dl Băsescu adevăratul preţ al asfaltării, al pavărilor şi al bordurărilor repetate, al întreţinerii drumurilor şi a căilor ferate, că orice astfel de investiţie înseamnă o şpagă nu mai mică, se spune, de 40% la partid şi la marii mahări, organizatori de licitaţii? Ferrari, Porsche şi celelalte maşini scumpe apărute peste noapte, palatele de marmură cu piscine încălzite de care s-au umplut oraşele, capitala, zonele turistice din ţară şi de pe mapamond, conturile fabuloase din bănci elveţiene şi offshore de care se vorbeşte pe la colţuri nu sunt din sudoarea frunţii, ci din furăciuni şi contracte cu statul. Cu atât amar de bănet furat câte locuri de muncă se puteau face, dle preşedinte!

Agricultura nu bate frica

Dar agricultura lăsată de izbelişte, silvicultura prăduită ca-n… codru, mediul otrăvit cu fel de fel de dejecţii… ar fi putut genera cu minime investiţii milioane de locuri de muncă, dacă n-ar fi venit calamitatea forfetarului lui Pogea. Pe acest fost ministru, care, în loc să cureţe economia de neperformanţă, a „curăţat-o” de peste jumătate de milion de locuri de muncă, tocmai când întreprinderile mici şi mijlocii erau mai necesare ca apa şi ca aerul, pe jefuitorii fostei industrii româneşti şi ai flotei date la fier vechi contra mită însă nu-i întreabă nimeni de sănătate.
Acum însă aruncarea vinei asupra mogulilor nu va mai salva Puterea: nu ei au poftit Sarea şi Poşta, cum s-a zis, iar aurul şi cuprul îi va îmbogăţi pe alţii. Nu din cauza lor s-au tăiat salariile şi pensiile, nu ei au împrumutat 20 de miliarde €, nu ei au închis şcoli şi spitale…, ci lăcomia şi incompetenţa diriguitorilor.
Discursul prezidenţial însă n-a putut masca frica de răspundere, teama că nu se vor putea plăti salariile şi pensiile, cu atât mai grav cu cât nimeni nu ştie să repornească industria, să însămânţeze câmpurile mănoase lăsate în paragină…

Petru Tomegea

Boala care macină PDL

După debarcarea lui Petre Roman în 2001, PDL nu s-a mai comportat ca un partid politic în sensul clasic al cuvântului, ci ca un fel de confrerie jansenistă funcţionând după canoanele şi umorile unui frate mai mare în stepene. Voinţa acestuia era lege: împărţea sarcinile, îşi judeca supuşii şi stabilea ierarhia.
Nici vorbă de construirea sau înscrierea într-un mainstream, adică să reprezinte tendinţe şi ideologii social-politice în curs, nici vorbă de colaborare cu celelalte forţe dispuse a realiza obiective şi programe comune pentru România, deoarece interesele îi priveau doar pe lider şi pe cei câţiva iniţiaţi. De demonstrat.

Democraţia ca joc de putere

Dacă până la câştigarea puterii împreună cu PNL şi…Voiculescu în 2004 democraţia internă de partid cum-necum se mai respecta, de atunci PDL joacă pe o singură mână şi o singură carte, aceea a lui Băsescu. Ca să suporte privaţiunile şi să nu se hainească, i-a ţinut aproape pe vechii tovarăşi de drum Blaga, Berceanu, Videanu… Nu e locul aici să analizăm mijloacele.
Prezent de dimineaţă până seara în mass-media, partidul a început să crească în sondaje, dar nu prin îmbunătăţirea performanţelor la guvernare naţională sau teritorială, ci prin canibalizarea întregii scene politice, prin atacuri consecvente la adresa aliaţilor liberali şi în special a primului ministru, Călin Popescu Tăriceanu.
De atunci PDL aplică tactica singur împotriva tuturor: priviţi otova, toţi sunt demagogi, ipocriţi, corupţi, hoţi, mişei, incompetenţi, numai portocaliii dispun de valori şi merite, numai ei fiind în stare să rezolve problemele ţării, iar Băsescu a devenit atotputinte şi omniscient, serviciile secrete, alte instituţii ale statului de drept punând umărul la acţiunea antidemocratică de personalizare a puterii.

Politica – o formă fără fond

Negocierile parlamentare, consultările între Opoziţie şi Putere, între preşedinţie şi partide n-au mai avut loc decât arareori şi fără niciun rezultat, căci se opuneau oricărei iniţiative a celorlalţi. În aceste condiţii, a fost meritul lui Tăriceanu că s-a concentrat pe sectorul economic-investiţional ale cărui perspective au permis creşteri importante de salarii şi pensii.
După intervenţia cu bileţelele galbene şi roz ale dnei Udrea, relaţiile între cei doi s-au răcit brusc. Motivele adevărate n-au fost dezvăluite nici de Tăriceanu, a cărui statură morală nu i-ar fi permis, nici de Băsescu. Dar a rămas porecla de Răzgândeanu, deoarece nu a mai fost de acord cu demisia guvernului şi provocarea alegerilor anticipate.

Lepădarea de Tăriceanu

După părerea unor analişti, răzgândirea ar fi fost determinată de aflarea stratagemei puse la cale de PDL care dorea să se lepede de liberalii tăriceni spre a rămâne singur la Palatul Victoria. Contracararea iniţiativei PDL a dus la trădarea grupului Stoica-Stolojan în 2006 şi la spargerea PNL, motiv pentru care între cele două partide s-a tăiat orice cale de comunicare.
Accentuându-şi tendinţele autoritariste, preşedintele nu încredinţează alcătuirea guvernului în 2008 Coaliţiei Johannis care câştigase scrutinul, ci propriului partid, iar Curtea Constituţională şi-a jucat rolul acceptând. PDL s-a asociat totuşi cu PSD pentru alcătuirea majorităţii. Doar pentru câteva luni însă, cât le-a trebuit să corupă ori să atragă alţi parlamentari prin mijloace pe care presa le numeşte fie trădare, fie mituire ori şantaj. Astfel că, de la finele lui 2009, rămân, în sfârşit, singuri la butoane, deşi formal le stau alături UNPR şi UDMR.

Reforme şi traseism

Insuccesele au fost cauzate cică de proasta comunicare, nu de politicile lor publice fără cine ştie ce aderenţă la membrii de partid ori la mase. Astfel, reformarea statului s-a făcut prin concedierea a 200.000 de bugetari şi tăieri de 25% din salarii, modernizarea clasei politice, prin uninominalul lui Boldea, Pasat, Ridzi, Apostu… şi prin stimularea traseismului, iar reforma legislaţiei prin 13 angajări ale răspunderii guvernamentale. Toate perorate ceas de ceas pe ecrane şi în oficinele de partid până la lehamite.
Or un partid responsabil ar fi căutat să îndeplinească dezideratele naţionale, promisiunile din campanii. Ceea ce nu s-a întâmplat: după ce PDL şi Băsescu s-au înstăpânit peste Putere, „Să trăiţi bine!” s-a mai auzit doar în bancuri. Q.e.d.

Petru Tomegea

Ideologie, mainstream şi o Românie uitată

Intrat relativ recent în bagajul lexical al economiştilor şi apoi al sociologilor, termenul mainstream înlocuieşte cuvinte sau expresii româneşti în uz precum curent, tendinţă, modă, vogă, concepţii prevalente, ideologii dominante etc., fiecare desemnându-i diferite valenţe semantice. Ca şi în alte domenii, globalizarea vine cu neologisme captivante ca brainstorming, management, underground, feedback etc., integrate rapid în circuite mediatice.
De remarcat că metoda şi termenul au găsit teren fertil mai întâi în ştiinţe economice, marketing, deoarece lansarea pe piaţă a unui nou produs avea nevoie de studii de impact şi fezabilitate, de prezentare adecvată şi captivare emoţională a viitorilor clienţi, de promoţii la preţuri ultraconvenabile, de publicitate eficientă, ca în final investiţia să devină afacere profitabilă, iar construcţia fabricilor, a reţelelor de distribuţie să nu risipească preţiosul capital. Prin intermediul celebrilor economişti J. M. Keynes, Milton Friedman, J. K. Galbraith etc., lexemul s-a impus în metalimbajul specific. Însă tema este ilustrată pe larg şi în literatură ori în cinematografia ultimelor decenii.
Dorind să beneficieze de succes şi predictibilitate ca în domeniul ştiinţelor economice, specialiştii în comunicare şi PR au adoptat cu repeziciune noua tehnică de marketing politic, cu principiile şi metodologia adaptate activităţilor sociale. În consecinţă, entităţile cenuşii ale formaţiunilor politice au trecut la testarea aderenţei ca abia apoi să pregătească lansarea temei, naşterea mainstreamului, crearea de multiple culoare mediatice favorabile pentru o ipotetică obţinere a masei critice, culminând cu impunerea în spaţiul public. Au existat şi insuccese, deziluzii căci cu greu se poate garanta evoluţia personajului politic şi a actelor sale. Mai ales în spaţii brownian mişcătoare ca România.
Numeroase exemple din politica mondială ne ajută să înţelegem fenomenul: apariţia unor organisme internaţionale eficiente în descurajarea / lichidarea conflictelor ca ONU şi Consiliul de Securitate, impunerea unor curente propice dezvoltării economice şi eradicării sărăciei, ideea că democraţia trebuie să triumfe pretutindeni, înfiinţarea unor consorţii suprastatale în domeniile bancar, economic, educaţie, cultură. Actualmente asistăm la acţiuni susţinute de promovare a competenţelor şi a expertizelor, a femeii, a tinerilor, a categoriilor defavorizate, a discriminării pozitive etc.
Fireşte, democraţiile puternice au fost primele care au pus în operă avantajoasele stratageme sociopolitice. Au fost croite la început pe baze utopic-idealiste, ca mai târziu ideologiile să încorporeze pragmatismul economico-social şi interesele bine conturate ale unor pături sociale sau/şi ale unor grupuri de presiune.
Iată de ce în societăţile dezvoltate partidele, coaliţiile, alianţele exprimă trenduri, curente, tendinţe ale societăţii şi nu vizează doar bătălia oarbă pentru câştigarea / menţinerea puterii, prin orice mijloace, ca în ţările lumii a treia. Sistemul permite selecţia naturală, firească a meritocraţilor şi accederea lor în posturi de înaltă responsabilitate, aşadar face posibilă implicarea ştiinţelor în actul de conducere a societăţii.
Nu poţi să nu priveşti cu jenă, chiar cu revoltă la ce se întâmplă pe meleag dâmboviţean. Strategia mainstreamului este şi aici bine reprezentată, dar a fost aplicată constructiv doar pentru realizarea a două obiective naţionale sine qua non: apartenenţa la NATO şi UE. În rest, s-au folosit de ea, obsesiv-destructor, primii doi-trei lideri marcanţi pentru fiecare etapă. Funcţionează la fel de „original” ca şi democraţia: se pune în aplicare fie pentru crearea unei mişcări politice, ori pentru lansarea vreunei personalităţi „extraordinare”, fie pentru desfiinţarea, înlăturarea, mătrăşirea celui ce ameninţă viitorul unui mare mahăr din sferele înalte ale puterii.
Iată principalele faze:
1. Debutează cu testarea opiniei publice de către servicii ori firme specializate. Când e vorba de fruntaşii ţării. Când nu, e de ajuns o campanie de presă ori o „corelare” de informaţii murdare „pe surse”, adevăr plus minciună fifty-fifty. Adesea merg în paralel.
2. Înaintea declanşării mecanismului, totdeauna foarte costisitor, destinatarului i se arată pisica în cadru privat, eventual între patru ochi. La mica înţelegere. Dacă nu se retrage fără torţe, ingratului i se aruncă stârvul în faţa porţii, semn al declanşării luptei pe viaţă şi pe moarte;
3. În caz că opinia majorităţii e sastisită de lovituri directe ori pe la spate, se pune în operă „second mainstream”: se scot pe piaţă în ritm crescendo zvonuri, bileţele, imagini, filmuleţe stocate din vreme pentru şantaj sau, în variantă nereuşită, măcar pentru distrugerea imaginii şi a notorietăţii;
4. Toate canalele media se inflamează, unele în necunoştinţă de cauză, încercând să provoace ridiculizarea, renunţarea, demisia, demiterea, desfigurarea împricinatului ajuns „pericol public”;
5. Dacă totuşi rămâne în picioare, manifestând vădită rezistenţă, i se pregăteşte proscrisului o copită fatală de frate, venită de la apropiaţi uşor de năimit, de la propriii colegi, aliaţi, iar în cazuri extreme chiar din familie. N-a existat niciodată exces de încredere şi loialitate. „Numai boul e consecvent”, ni se reaminteşte periodic de la vârf.
Istoria consemnează deocamdată doi supravieţuitori, şi aceia părelnici, întâi dl Tăriceanu şi apoi dl Băsescu. Taşmacheria a umplut sediile politice de „cadavre”, „scheleţi”, „capre”, „elefanţi”, mazili mofluzi, stare din care se iese doar cu picioarele înainte.
La o analiză atentă, se observă că toate fac parte din arsenalul metodelor de lucru ale fostei poliţii politice. Semn că mai-marii noştri nu vor să mai înveţe nimic altceva.

Petru Tomegea

Seniorul Coposu, la mâna unei aristocrate sărace

Odată cu apropierea campaniei electorale, politicienii get-beget au devenit parcă mai pragmatici, schimbând un partid feştelit cu altul mai proaspăt, dar intelectualii îşi cam pierd uzul raţiunii, mai cu seamă în prezenţa Elenei Udrea. Iată declaraţia sforăitoare a criticului literar, Alex Ştefănescu, lider PNŢCD de Bucureşti: „Mă bucur că am ocazia să mă fotografiez cu dumneavoastră, ceea ce va provoca invidia a milioane de bărbaţi”. Să fie asta noua ideologie a ţărăniştilor cu care vor salva România din ghearele crizei?
Nu ştiu cui serveşte confuzia între omul politic Elena Udrea şi femeia cu acelaşi nume, soţia dlui Cocoş. Fenomenul confundării celor două ipostaze nu e nou, până şi fostul ministru de externe, Th. Baconschi, alt intelectual de marcă, i-a picat sub imperiul vrăjii: „Eu, Elena, sunt foarte bucuros că lucrez cu tine, trebuie să faci eforturi monumentale să nu cazi sub farmecul tău în calitate de coleg”.

Numai bărbat politic să nu fii

Grea e viaţa de bărbat de stat în România, mai ales când faci politică de două parale! Însă bieţilor poporeni li s-au lungit urechile aşteptând o minune ca să trăiască mai bine. „Săracă Ţara Românească!”, exclamau cu năduf cronicarii acum trei veacuri. La fel o căinează şi astăzi jurnaliştii.
Gestionând averea spirituală a Seniorului Coposu, dl Ştefănescu şi biata rămăşiţă ţărănistă a organizaţiei de Bucureşti angajează istoria celui mai nobil partid într-o alianţă conjuncturală cu PDL-Udrea. De care până acum au fugit toate celelalte formaţiuni, inclusiv PPDD, PRM şi PNG.
Motivarea dlui Ştefănescu? Cică „PDL vine cu un mod de acţiune energic, iar PNŢCD cu un capital de nobleţe atât de necesar în politică (…) Se asociază burghezul eficient cu o aristocrată săracă şi din această competiţie va ieşi o echipă puternică”. Exemplul ilustrează o temă literară dragă, aceea a căsătoriilor morganatice.

Politică pe bani

Se vede că pofta de Putere e mână în mână cu iubirea de arginţi, altfel nici că-ţi poţi închipui aripa Miluţ-Pavelescu ca o aristocrată săracă şi plină de nobleţe ca să târâi moştenirea Seniorului în asemenea combinaţiuni.
Mesajul criticului e priceput anapoda de un alt pretins intelectual-politician, dl Th. Paleologu: „Ca o familie ce face politică de 1000 de ani, am avut şi strămoşi ce au fost în PNŢCD… Nu mi-e foarte clar care (sic!) aristocrata săracă şi burghezul bogat pentru că în Balzac e invers: aristocratul e sărac şi burgheza bogată”. Tocmai asta spusese şi fostul meu concitadin, Alex Ştefănescu. Nu mai bine asculta cu atenţie şi nu se băga în seamă?

Somnul raţiunii?

De lipsă de realism suferă şi alţi actanţi împinşi în faţă de statura lor intelectuală. La nici două luni după învestire, primul ministru, intelectual de calibru academic şi el, se simte pe cai mari, poftind după modelul Băsescu-Putin o formaţiune politică pentru sine, una musai de dreapta: „Devin conştient de aşteptarea care există într-o masă foarte mare de electorat matur: profesii liberale, electorat educat urban, oameni aflaţi în plină vârstă activă. Eu am vocea lor şi sunt comun în aspiraţii cu ale lor. Simt această aşteptare, vine spre mine pe diferite canale”.
La aşa declaraţie de identificare totală cu gândurile şi aspiraţiile clasei înalt instruite nici că poţi rămâne indiferent. A mai fost şi celebrul: „Lăsaţi intelectualii sa facă politică”, adaptat după mesianicul: „lăsaţi copiii să vină la mine”.
E clar, i-o fi spus lui masa asta din electorat matur şi cetăţeni educaţi că mai aşteaptă doar un semn de la conducătorul iubit şi va sări cu pieptul înainte să apere cuceririle portocalii de duşmanii stângişti din USL, alianţa socialistă. Care, pe zi ce trece, devine tot mai dodoloaţă.

Grădiniţa politică

Lasă că nici alţi cărturari nu-s mai prejos. Unul îl vede pe Traian Băsescu drept „cel mai bun produs al grădiniţei politice de după Revoluţie…” Dacă ăsta e cel mai bun, Seniorul ce a fost? Dar cel mai rău cum va fi fiind? Altul crede că: „PDL nu vrea să înveţe din greşeli. S-ar putea să înveţe doar din înfrângeri”. Mari şi vizionari ideologi sau oameni de duh?
Căci asta a ajuns politica în România, o afacere pe foarte mulţi bani, plină de duh şi cuvinte meşteşugite. Noi credeam că politica înseamnă ştiinţă, management de ţară şi chiar artă a bunei guvernări. Nu e de mirare că nu putem ieşi de „la fundul grămezii”. (T. Judt)
Apropo de moştenirea Seniorului Coposu, nu mai bine vă măsuraţi cuvintele?

Petru Tomegea