Dictatura informaţiilor

Spaţiul public românesc suferă de anomie, iar tentativele de reglementare nu trec de opacitatea intereselor partizane şi a grupurilor de influenţă nu doar din mass media, ca urmare instaurarea un climat onorabil, de încredere între procesatori, difuzori şi receptorii de informaţii e mereu amânată. Suspiciunile cresc, reclama falsă, ştirea mincinoasă, discreditarea, calomnia, batjocura afectează ţinuta noastră europeană, generează stres costisitor, confruntări penibile, procese de intenţie. Se abdică de la cinste, educaţie, profesionalism.

Scandalul legiferării unui tratament egal al informaţiilor pozitive şi negative a scos în evidenţă adevărul necruţător că piaţa îi impune oricărui trust media să vândă ceea ce se cumpără, în ciuda responsabilităţii etice faţă de consumator care presupune implementarea unor programe eficiente de educare a gustului public, de cultivare şi întreţinere a bunei stări (bien être) psihice propice evoluţiei umane, programe aşteptate în zadar.

Or singurii „pricepuţi” în domeniul informaţiilor rămân absolvenţii cursurilor „Maskirovka” precum şi clonele lor upgradate, pretutindeni înfipte, care au reuşit să inducă nu doar legislativului ideea unor coerciţii. De remarcat că asemenea norme     n-au fost invenţia dlui Ghişe, ele funcţionând demult în lumea cu aşezări democratice temeinice, e.g., Good News Agency din Roma expediază gratuit informaţii pozitive către peste 4000 de birouri editoriale ale cotidianelor, periodicelor, posturilor de radio şi televiziune din 48 de ţări. Interesul pentru echilibru constructiv şi înţeleaptă reţinere se datorează faptului că informaţiile negative duc la „scăderea standardului de viaţă, a încrederii electoratului în liderii politici şi la apariţia efectului de adormire” a vigilenţei cetăţeneşti, după cum remarcă un recent studiu al Universităţii din Tennessee. (Cf. TVSURVEYS.COM; vezi şi Julie K. Norem, The Positive Power of Negative Thinking).

Dacă s-ar fi limitat doar la atât, scandalul ştirilor negative s-ar fi stins fără urmări. Însă starea de fapt a devoalat conotaţii mai adânci. Nocivitatea vine din altă zonă: difuzorii de informaţii vor face mai departe bani buni din livrarea unor produse „adaptate” puterii economice şi politice, iar procesarea va respecta întocmai conspirativitatea aducătoare de profit. Orwell o numea „control al  realităţii”, adică „dublugândit”. Nu întâmplător, România va deveni în scurt timp meleagul celor mai bogate vedete media, însă averea lor va fi întotdeauna invers proporţională cu democraţia.

Procedurile aplicate sunt de o mare simplitate şi nu e nevoie de cine ştie ce expertiză să le deconspiri:

1. informaţiile „neprelucrate” ies tot mai rar de sub obroc fiindcă e nevoie de muniţie proaspătă în campaniile electorale permanentizate;
2. informaţia binară de tipul „X s-a întâlnit cu Y” poate fi redactată, uneori chiar verosimil, şi în forma „Y s-a întâlnit cu X”, dar preferinţa receptorului se va îndrepta spre Y;
3. inducerea unui anume mesaj se poate face prin semnul exclamării sau prin asociere cu „Sfinte Sisoe”, dragă Doamne”, „ca să vezi” etc., ori prin folosirea verbelor la trecut;
4. orice ştire poate fi redactată tendenţios, iar, dacă „tendinţa” se confirmă prin alte surse, ceea ce se şi întâmplă, efectul este garantat;
5. ca procedee de potenţare: eu devine noi, singularul, plural, parţialul e înlocuit prin întreg, iar particularul prin  general, sau invers;

6.  de aici şi până la presingul mediatic obţinut prin efectul de acumulare nu e decât pasul făcut zilnic de majoritatea oficinelor cu rating. Pentru a-i afla  pe     împricinaţi şi vasele lor comunicante, trebuie doar să vezi cui serveşte.

Nu e vorba de gândire pozitivă, singura născătoare de valori, nici de gândire negativă născocitoare de antivalori, ci de propagandă ordinară,  netransparentă, politically incorrect. Orice instituţie plătită să apere democraţia şi libertatea ar putea susţine acuzaţii de necinste şi abuz, de înşelare repetată a electoratului, fapte încriminate de lege.

Nu e singurul mijloc. În audiovizual, asocierea între imagine şi cuvânt cu „prelucrarea” amândurora e un loc comun. Lucr(ăt)urile stau la fel de simplu:

1. fără mofturi deontologice, se selectează doar imaginile „dezirabile” care servesc „cauza”;
2. dintr-o serie de interviuri luate „aleatoriu”, eventual cu întrebări „dibace”, se dă pe post doar cel „relevant”;
3. se studiază unghiul, culoarea şi lumina care pun în valoare fie vigoarea, capacitatea de mare lider, ori alte însuşiri pe placul celor mulţi, fie se insistă „neglijent” pe nodurile degetelor ţinute în prim-plan, situaţie în care apare în plan secund capul mic – „perspectiva ucigaşă”;
4. moderatorul, intervievatorul „se înţeleg” în prealabil numai cu invitaţii „de casă”;
5. backgroundul creează sugestia dorită, videoproiectoarele, plasmele gigant activează imagini remanente, iar machieurul, disignerul, scenograful, regizorul de platou îi „rezolvă” favorabil pe ai noştri şi invers pe ai lor;
6. fondul sonor poate juca un rol esenţial în promovarea sau anularea mesajului.

Cineva afirma că spaţiul mediatic nu a suferit modificări semnificative după revoluţie. Dacă înainte măreţele realizări perorate pe toate gardurile provocau un „pesimism defensiv”, impropriu dezvoltării personale, astăzi se foloseşte aceeaşi psihoză pentru câştigarea (de către noi) / pierderea (de către ei) a alegerilor. De aceea, distorsionări ale realităţii asemeni celor expuse mai sus dar şi altora mai sofisticate ar trebui pedepsite, iar opinia publică să le sancţioneze cu promptitudine. Este adevărat că ponderea manipulării scade odată cu înţelegerea principiilor democratice, dar procesul trenează.

Consecinţa acestui mod insidios de informare axat pe negaţie, a acestui continuu război mediatic intern, este creşterea stresului public, a unui gen de anxietate puţin propice realizărilor individuale.

Petru Tomegea