Ideea acestor rânduri ne-a venit consultând cuvintele liber, libertate în dicţionarele principalelor limbi europene unde sensurile, explicaţiile se întind pe coloane întregi, în timp ce lucrările noastre lexicografice de-abia cuprind câteva rânduri. După faimoasele „Vom muri şi vom fi liberi”, „Libertate te iubim, / Ori învingem, ori murim”, „Libertate, ochii plânşi vor să te vadă” etc., lansate în zilele revoluţiei ori ale manifestaţiilor din Piaţa Universităţii de către o anume elită fără nici o legătură cu cei ce mâncaseră salam cu soia, puţine au fost luările de poziţie în favoarea acestui nobil sentiment, iar reacţia societăţii civile a apărut tardiv, anemic, inconsistent, semn că s-a instalat o o anume laşitate sau apatie ignobilă în susţinerea diferitelor teme ale spaţiului mediatic. Din spaima de a nu cădea în patetism şi ridicol, nici măcar politicienii nu încearcă recuperarea şi capitalizarea unui mesaj cândva de actualitate, iar absenţa acestuia aduce grave prejudicii nu neapărat teoriei filosofice cât imaginii românilor în lume, de aceea discuţia merită purtată în termeni serioşi.
Acum ne este teamă să vorbim despre libertate, însă imaginarul nostru nu a fost întotdeauna plin de frică şi supuşeneie. Din basmele bunicii ori ale fraţilor Ispireşti ne amintim că părinţii îl sfătuiau pe Făt-Frumos înainte de plecarea în lume: „Ai grijă să te fereşti de omul roş, de spân şi de sterp, să nu le cazi slugă ori soţ!”. Literatura şi istoria sunt pline de eroi-jertfe pentru libertatea lor ori a moşiei strămoşeşti. Însă nouă ne-a rămas în minte o faptă de la Cotul Donului, povestită de tata, pomenească-l Domnul în împărăţia Lui, pe când am început a pricepe: nerespectându-se armistiţiul, fără a fi învins în luptă cinstită, după ce a depus armele, regimentul său fusese luat prizonier de ruşi pentru a fi trimis la muncă forţată în lagărele colhozurilor, iar ofiţerii s-au adunat în cerc şi, la comanda celui mai mare în grad, şi-au tras câte un glonţ în tâmplă. A fost poate un ultim gest de asumare a libertăţii şi a demnităţii prin moarte. A urmat un lung şir de ţărani destoinici dar chiaburi, învăţători şi preoţi de ţară, elita intelectuală, economică, politică şi militară, coloana vertebrală a neamului românesc, asasinaţi, torturaţi în închisorile şi lagărele comuniste pentru a le trece dorul străbun al slobozeniei. Lipsiţi apoi de drepturi elementare şi proprietăţi de-o viaţă, românii n-au mai ridicat fruntea din ţărână.
Ne-am fi aşteptat ca, după revenirea la normalitate, discursul politic să resusciteze un sentiment condamnat la moarte de regimul totalitar, chiar dacă în vorbe se declara că libertatea e esenţa „omului nou”. S-a dat nu o „raţie” de libertate, ci de egalitarism, evident tot în vorbe, în asociere cu nenumărate ajutoare sociale, prin care poporul, devenit masă amorfă, să primească hrană ca în scrierile orwelliene, uitându-se voit că, pe lângă necesităţi fiziologice, mai importante ar fi fost cele sufleteşti. S-a creat astfel o categorie nouă, captivă, dependentă de subsidiile guvernamentale cu ţintă electorală, statul rămânând acelaşi tătuc din ce în ce mai puţin generos.
Ne e teamă să vorbim astăzi de libertate, lăsând spaţii de manevră demagogiei, populismului ieftin şi frazeologiei gentilic-naţionaliste, în schimb, mulţi şi-au convertit propria libertate în putere politică pentru folos personal, ori şi-au asigurat supremaţie economică prin intermediul reţelelor capitalismului „de cumetrie”, procopsindu-se cu prosperitate peste noapte, iar pluralismul, toleranţa-temperanţa, transparenţa pot să mai aştepte. În loc să se definească libertatea, „cifrul culturii europene” (H.-R. Patapievici), prin raportarea individului ori a grupului la legi şi la aplicarea lor fără părtinire, mai important rămâne contul gras la bancă, cel degrabă deschizător de uşi / oportunităţi, ceea ce-l face pe François Guizot să vorbească de „orbirea logicii”.
Ne este frică de libertate, iar fenomenul globalizării ne-a prins, ca de obicei, nepregătiţi. În loc de un program naţional de educare a valorilor spirituale şi morale tradiţionale ale unui neam de oameni cândva mândri de obârşia lor, în loc să promoveze pe toate canalele lecţii de învăţare a sentimentului adevărat de libertate, puterea politică, statul renunţă la această nobilă misiune, aşteptând ca alţii să şi-o asume, adică biserica, al cărui mesaj nu poate fi decât unul religios. Însă secularizarea, laicizarea, la ordinea zilei în toată Europa, la noi încă n-au nici o şansă, iar guvernanţii cedează rolul educativ în favoarea străzii, a liderilor de cartier lumpen-proletar şi rezultatele sunt tot mai evidente. Încet-încet, subcultura, nonvalorile noastre, dar şi cele occidentale, ne invadează inconştient traiul zilnic, căci răul se învaţă mai uşor, iar clipa când va fi prea târziu a sosit.
Libertatea trebuie să fie consecinţa adevărului asumat, conştienţi de importanţa de sine, or de câtăva vreme circulă o chemare insidioasă la împăcare cu răul, cu trecutul, printr-un pact neruşinat între o anume elită politică şi foşti mahări – stăpâni ai umbrelor trecutului şi ai prezentului, fără nici un fel de pedeapsă ori măcar o minimă expiere a păcatelor de neiertat, fără a li se cerceta căile, mijloacele ilicite prin care au realizat averi uriaşe, trecându-şi în proprietate sectoare economice întregi, latifundii mai întinse decât ale boierilor şi regilor alungaţi din ţară. Cum să te împaci cu un trecut care a distrus fibra morală a neamului tău fără a-i cunoaşte măcar greşelile?
Evităm jenaţi să mai discutăm despre libertate, însă percepţia multora este că pot face ce vor cu destinul nostru, iar a altora, mai ales a celor ce şcoala nu le-a „spus” nimic, are nevoie de serioase corecţii, eufemistic vorbind, comportamentul lor punând la grea încercare tentativa de a-ţi trăi în mod onest libertatea.
Petru Tomegea
Petru Tomegea - ePolitica 