Evenimentele de miercurea trecută au dominat agenda publică şi-n săptămâna aceasta, cu reverberaţii internaţionale, cele mai multe induse din partida adversă, dar actul în sine este greu de pus corect în termeni din pricina partizanatelor, a înregimentării de o parte ori de alta.
Cu certitudine, condamnarea lui Năstase în procesul „Trofeului calităţii” urmată de tentativa de suicid va fi un punct de cotitură în politică şi va acţiona ca un „checks and balances” sau „balances of power”. Păstrând proporţiile, desigur. Deşi „verificările” şi „echilibrările” dinainte se referă la separaţia puterilor în democraţia şi constituţia SUA, decizia ÎCCJ din România va constitui un hotar, iar de aici încolo niciun politician nu va mai putea fi sigur de viitorul său după exercitarea unei funcţii cu oarece miză.
Făcători de dosare
Cine îşi închipuie că procesul lui Năstase va fi excepţia şi nu regula va rămâne consternat să constate că fiecare partid ajuns la Putere, fiecare lider îşi vor pune deoparte act lângă act, dovadă lângă dovadă cu care la o adică să-şi poată susţine nevinovăţia. În plus, competitorii, rivalii, de nu şi colegii, se vor apuca şi ei de adunat probe, ţinându-le în sertare bine zăvorâte până la momentul oportun.
Ei bine, dacă Securitatea şi DIE aveau un număr limitat de ofiţeri, în uniformă ori sub acoperire, şi o listă impresionantă de informatori, de la cazul Năstase încoace toţi politicienii carierişti, adică majoritatea, toţi funcţionarii şi demnitarii statului, de la şef la subordonat, vor fi cu ochii în patru doar-doar vor prinde o informaţie, un gest, o probă numai bună de folosit ca şantaj la nevoie. Excepţia? Cei ce-şi fac meseria din vocaţie şi convingere, dar, din nefericire, cei mai lipsiţi de apărare.
Cum s-a rezolvat la alţii
Lucruri asemănătoare, dosare cu delaţiuni, pârâciuni, trădări, procese de intenţie s-au petrecut în cei 45 ani de teroare roşie, cu o perioadă ceva mai relaxată între 1963 şi 1971. În genere, caracterizează societăţile nedemocratice, cu lideri autarhici care-şi ţin populaţia sub control. Au trecut şi alte ţări prin astfel de episoade, numai că acolo justiţia, neamestecată în jocuri politice, a putut extirpa tumoarea, v. Franţa, Germania, Belgia, Austria, sau în mai mulţi ani, Cehia, Polonia, Slovacia, Ungaria. Primele după război, ultimele după ’89.
În opinia fostului comisar Günter Verheugen, „justiţia românească este controlată politic şi acest lucru s-a văzut indiferent de cine a fost la guvernare”. Nu e singura mărturie în acest sens, de aceea avem MCV pe Justiţie, de aceea nu ni se permite intrarea în spaţiul Schengen.
În plus, din teama de a răspunde penal, o mulţime de lideri importanţi nu doar de partid, dau dispoziţii organelor executive, de la (prim) miniştri până la preşedinţi de consilii judeţene şi primari, fără a-şi asuma şi răspunderea propriilor dispoziţii.
De ce există putere fără răspundere?
Aşa a funcţionat comanda de partid sub bolşevici, aşa s-a întâmplat mai mereu şi după revoluţie: liderilor măreţi le-a plăcut să-şi arate forţa şi impetuozitatea, să decidă cu de la sine putere inclusiv în probleme de competenţă naţională sau economică şi socială, dar de răspuns trebuia mereu să răspundă alţii. Au răspuns mai cu seamă prin pierderea alegerilor.
Ei bine, dacă o astfel de situaţie poate fi înţeleasă până la un punct când Preşedinţie şi Executiv au aceeaşi coloratură de partid, în cazul coabitării lucrurile se blochează. Nu doar în România. Tocmai asta s-a întâmplat când a fost vorba de reprezentarea României la forurile europene.
Încrederea, bat-o vina!
Situaţia a fost provocată de deficitul uriaş de încredere creată în ultimul timp între cele trei puteri ale statului, sau între cele trei puteri şi Preşedinţie. Fără să mai amintim de nivelul extraordinar de scăzut al încrederii între guvernanţi, parlamentari, preşedinte şi cei guvernaţi. Or neîncrederea generează suspiciuni, împiedicând funcţionarea corectă a relaţiilor între membrii unei familii, între cetăţenii unei comunităţi, între diverse instituţii şi sectoare ale vieţii publice.
Şi neîncrederea şi coabitarea ar putea fi rezolvate prin negociere, prin bună înţelegere, numai că orgoliile se pun de-a curmezişul. Ceea ce nu pricep este de ce societatea civilă, de ce mass-media învrăjbesc părţile implicate în conflictul de putere. Cui foloseşte? Urmează să mai cadă capete?
Petru Tomegea
Petru Tomegea - ePolitica 