Pe cât de capricioasă pare această vreme de toamnă, pe atât de propice este cunoașterii felului românesc de a guverna, de a face politică. Iar ceea ce vedem este de-a dreptul dezamăgitor: încă nu știm, nu putem sau nu vrem să construim politici publice în favoarea cetățeanului plătitor de taxe și impozite, încă murim de grija adversarului. Nevindecabilul, fatalul sindrom al caprei vecinului. De demonstrat.
Practic, în 5 februarie 2011 s-au născut două proiecte care gravitează unul împotriva altuia: s-a semnat protocolul de constituire a Uniunii Social Liberale între PSD și PNL căreia i s-au alăturat apoi PC, iar în 2012 UNPR. Fiind o creație nouă, cu un program adecvat momentului și cu lideri mai puțin erodați, a prins la public, devenind repede o speranță a populației.
Un proiect și un antiproiect
Însă, datorită anvergurii de peste 50% din spectrul electoral, USL a fost percepută de la început ca o amenințare a statu-quo-ului portocaliu, de aceea i s-au atribuit denumiri înjositoare ca „alianța sau uniunea socialistă, bolșevică”, coaliția „contra naturii, a firii”, „stânga-dreapta”… În consecință, s-a născut, nici nu se putea altfel, proiectul anti-USL al celor rămași pe dinafară: PDL, aflat atunci la Putere, PPDD plus o mulțime de partide-satelit a căror viață a depins mereu de PDL și de Cotroceni precum PNȚCD, FC, PNR, inclusiv nou creatul PMP.
Ce cuprinde antiproiectul? Într-o țară cu democrație așezată, celelalte forțe politice s-ar fi preocupat de alcătuirea unei coaliții balansatoare, a unei aglutinări partinice în baza altui program și mai atractiv, și mai bine făcut, nicidecum nu și-ar fi consumat timpul, energiile și resursele pentru desființarea prin orice mijloace a adversarului. Ceea ce la noi încă nu e posibil.
Ce e rău și ce e bine
Un proiect și un antiproiect, marcă a stilului inconfundabil de a ne manifesta ca oameni politici. Se pune întrebarea cât din confruntarea celor două proiecte este benefic pentru buna guvernare, căci USL alcătuiește majoritatea guvernamentală, și cât este nociv. Benefic este că USL simte mereu răsuflarea Opoziției în ceafă și, ca drept urmare, e nevoită să se concentreze asupra actului de guvernare. Că o face bine sau nu, va răspunde la viitoarele alegeri.
Însă este incorect politic, nedemocratic și nociv ca alianța anti-USL să pună bețe în roate tuturor proiectelor, programelor, fie bune, fie necesare, fie proaste ale guvernanților. Nu este fairplay nici să stimuleze pe orice cale sau chiar să provoace rupturi, certuri, atacuri interne în USL, fiindcă bătălia politică nu este război, ci rivalitate. Iar această rivalitate ar trebui să se bazeze pe reguli cavalerești, pe deplină transparență, nu pe manipulări, perversități și lovituri pe la spate. Fiindcă și Opoziție și Putere constituie interfețele bunei guvernări. Altfel n-ar avea nicio justificare să ceară votul în viitoarele campanii.
Ataci, deci exiști
Cu ocazia alegerilor locale și parlamentare cu tot cu referendumul din 2012, cea mai importantă strategie a portocaliilor a fost desfigurarea adversarilor, atacul și în țară, și în afară asupra USL, în condițiile în care electoratul se săturase de o bătălie politic(ianist)ă nesfârșită din 1990 încoace. A fost principalul motiv al pierderii la scor de forfait.
Din păcate, lecția a fost repede uitată, iar deprinderile vechi au fost reluate: se atacă în grup, de multe ori la persoană, se provoacă pierderi de imagine adversarului, dar se neglijează lansarea unor programe și inițiative politice valabile. Cine își închipuie că electoratul de azi mai este identic cu cel din 1990 din Duminica Orbului are toate șansele să piardă din nou alegerile.
Păcălitorul păcălit
Două urmări insolite: din păcate, USL se simte din ce în ce mai bine în postura de victimă, însă își păstrează aproape intacte procentele în sondaje, PDL, în schimb, e tot la 15%.
Pentru că, jubilând de aproape 3 ani la dificultățile interne ale USL, manifestă o delăsare condamnabilă în pregătirea alternativei la guvernare. Ceea ce face posibilă repetarea atâtor situații nedorite, când votul negativ, una din caracteristicile campaniilor noastre electorale, aduce la Putere formațiuni care nu știu ce să facă cu Puterea.
Câștigând astfel alegerile, își maschează apoi incompetența, lipsa chefului de lucru, imposibilitatea de a guverna după reguli valabile în toată lumea democratică, transferând activitatea politică din Parlament și Consilii Locale la televizor. Din teama de a nu pierde la capitolul imagine publică și, implicit, viitorul scrutin.
Petru Tomegea
Petru Tomegea - ePolitica 