În noul Proiect de țară aș paria pe onoare și demnitate

Ideea unui nou proiect de țară nu este invenția președintelui Iohannis, fiecare lider politic încercând să-și asume o astfel de întreprindere, de la Ion Iliescu și Emil Constantinescu, la Traian Băsescu și Klaus Iohannis, de la Petre Roman, Nicolae Văcăroiu, Victor Ciorbea la Dacian Cioloș. Cei mai vocali au fost mereu liderii de partid. Pe deasupra, în funcție de propunerile lansate de fiecare, au existat destui membri ai elitelor politice, intelectuale, științifice, artistice și chiar sindicale care și-au adus contribuția.
Din fericire, din dorințele enunțate de-a lungul timpului s-au îndeplinit doar câteva: accesul la libertate și doar formal la democrație, admiterea în NATO și UE. Din păcate, celelalte intenții ale unor asemenea „proiecte” au gravitat numai în jurul unor puncte tari, însă care se dovedesc foarte greu, dacă nu imposibil, de rezolvat:
1. Întărirea poziției României în Uniunea Europeană, NATO și pe plan mondial, adaptarea la noile condiții ale globalizării și mondializării: singurele domenii unde progresele sunt evidente, dar a nu se uita punctul de plecare, acela în care România aproape nu conta în concertul de valori europene.
2. Dezvoltarea economică, inclusiv „România competitivă”: de 26 ani tot dezvoltăm economia, industria, agricultura, comerțul, dar apropierea de nivelul țărilor dezvoltate nu se produce decât în foarte mică măsură și asta deoarece înseși țările emancipate nu stau pe loc să ne aștepte. E clar că avem nevoie de programe mult mai îndrăznețe, anticipative care să facă posibilă arderea unor etape.
3. Sărăcia: nu a fost formațiune politică nici guvern care să nu „lupte” cu acest flagel, dar fie strategiile au fost proaste, fie a lipsit voința politică, fie justiția nu poate dovedi singură nedreptățile, fie administrația e coruptă și neinteresată, că sărăcia e aproape de neclintit.
4. Educația: este domeniul simptomatic pentru neputință politică, managerială, conceptuală, reformatoare – crește analfabetismul, crește și abandonul școlar, toate reformele au fost ratate. De zeci de ani conținutul învățării se tot subțiază și performanțele generale așijderea. Deși România este pe primele locuri la concursuri și olimpiade școlare internaționale, totuși niciodată profesorii olimpici nu s-au bucurat de respectul politrucilor din ministere și nici nu li s-a cerut concursul în vederea reformării învățământului. Cu excepția începutului de reformă Marga, celelalte au fost reforme de lider, de partid, iar cadrele didactice, în majoritate, s-au ținut, cu tot efortul, departe. Politizarea pare a fi principala cauză a eșecului.
Ceea ce nu s-a înțeles de la început a fost că reformarea unui sector atât de important nu poate veni de la un singur ins ori partid, produsul acestei educații, ci fie adaptăm reforma aplicată de alt stat, fie angajăm o echipă de manageri contractuali de la o universitate de profil. Atunci când expertiza și know-how-ul proprii nu se ridică la nivelul cerut trebuie cumpărate. Aici „prin noi înșine” e de poveste. Acum.
Pe deasupra, reforma educației nu este una doar de concepție, ci trebuie să înceapă cu convingerea dascălilor și pregătirea lor pentru garantarea și înfăptuirea principiilor reformatoare. Ei sunt principalii actanți. A nu se uita lecția lui Spiru Haret. Fără ei nimic nu se poate face, oricâți miniștri ai schimba și oricâte reforme ai legifera prin Parlament.
Iar cheia emancipării noastre este educația, școala: oricâte legi anticorupție s-ar da, politicienii și oamenii de afaceri tot le încalcă. Oricât de mai pedepse ar primi, corupții își continuă aproape nestingheriți furtul din bani publici. Ce i-ar putea opri? Înălțimea spirituală, demnitatea, onoarea și cinstea, învățate de la vârste fragede, întărite prin studii și prin exemplul înaintașilor.
De ce școala, societatea, politicienii, biserica, familia… nu-și fac un titlu de mândrie din moralitate ca acum un secol? Fiindcă, iată, doar legi și justiție nu sunt de ajuns, liderii politici nu se țin de cuvânt, oamenii de afaceri nu-și respectă contractele, căci păcatul și rușinea nu mai bagă pe nimeni în pământ.
Petru Tomegea