Spectacolul mediatic cu trupe antitero înarmate până în dinţi şi cătuşe fluturate naţiei ca un steag victorios arată că ceva e putred nu în Danemarca lui Hamlet, ci în România celui de-al XXI-lea secol. Se luptau mascaţii cu mafioţi periculoşi, cu terorişti versaţi, gata să tragă din orice poziţie? Da’ de unde. Cu fraţii lor aflaţi tot în uniformă. Garantează cineva că justiţiarii o fac în numele dreptăţii? Nimeni. Poate demonstra cineva că în celelalte sectoare nu e la fel? Din contră.
Nu trebuie să fii politolog să-ţi dai seama că statul nostru de drept a fost construit să slujească doar interesele găştilor, ale clicilor ajunse la putere, iar fundamentele sale, poate corecte pe hârtie, n-au funcţionat niciodată decât în măsura în care li s-a permis. Iar de permis li s-a permis doar atunci când fie un străin de sistem se făcea că nu pricepe, fie existau presiuni internaţionale şi populare uriaşe care nu lăsau loc de întors. În rest, statul a fost muls metodic de orice vlagă, chiar cu riscul de a nu avea unde depozita „rezultatele muncii”, ori chiar de a le arunca, numai să nu ajungă în mâna poporenilor luaţi de proşti. De aceea am fost, suntem şi vom fi cel mai sărac popor european.
Cum s-a ajuns aici? Simplu: prin nerespectarea principiului separaţiei puterilor în stat. Clamat imediat după revoluţie de către partidele istorice, a fost acceptat doar formal în Constituţie şi nu în integralitatea sa. Niciodată nu s-a îndoit nimeni că vor fi ingerinţe ori de câte ori un lider tare va avea nevoie. Dacă până deunăzi lucrurile stăteau cumva în echilibru, nu între cele trei puteri, ci între stat şi buzunarul propriu al demnitarului, în sensul că ciupeala bişniţăreasco-politică era mai cu perdea, după alegerile din 2008 puterea câştigătoare a luat toată ţara în stăpânire. Preşedintele declarat jucător cu de la sine putere încă din 2004 a numit pe cine şi de câte ori a vrut prim ministru, miniştri etc., iar politizarea funcţiilor, a se citi „subordonarea politică a celorlalte două puteri”, a coborât până la posturile cele mai umile. Peisajul a devenit monocolor. Bate în portocaliu. Rezistenţe firave au fost doar la CSM şi în justiţie, cu excepţia procurorilor care de la Stalin încoace flanchează cu credinţă garda puterii.
Acum când putreziciunea îşi împrăştie duhorile pe întreg mapamondul, când politizarea oranj a fost singura ideologie modernizatoare a statului, când oamenii puşi acolo să aplice politica puterii au mutat statul în buzunarul propriu ori în trezoreria de partid, cum zice presa, nu poţi arunca vina asupra trecutului, nici asupra Opoziţiei. Nu ea a numit oamenii pe posturi, nici şefii din vămi, nu ea dispune controale la întreprinderile „indisciplinate”, adică neplătitoare de taxă Pasat. Marea corupţie nu poate avea decât culoarea puterii.
După arestarea plevuştii din vămi, va veni alta cu aceleaşi apucături. Atât timp cât organizarea e sistemic viciată, nu piramidă ca în ţările mai răsărite, ci pâlnie prin care seva ţării se colectează în beneficiul mahărilor de partid, mass-media rămân sceptice că organele de anchetă vor aborda la fel de dur importul de produse alimentare şi bunuri de larg consum, sufocant pentru economia românească. Trenurile, vapoarele, cargourile aeriene intrate în ţară vor rămâne pentru noi o mare necunoscută. Care, odată dezlegată, va scoate la iveală adevăratele cauze ale crizei noastre atipice, ale desfiinţării unor sectoare vitale din agricultură, zootehnie, ale falimentării mai tuturor întreprinderilor. Atunci se va vedea de ce preţurile, tarifele, impozitele cresc doar în România, în timp ce în ţările democratice scad.
Toate acestea n-ar fi fost posibile dacă partidele şi-ar fi văzut de politică, Legislativul, de întocmirea unor legi cât mai bune, Executivul, de aplicarea programului de guvernare aprobat în Parlament, iar Justiţia să le urmărească pe toate şi să condamne punctual orice derapaj. Ceea ce nu s-a întâmplat.
Petru Tomegea
Petru Tomegea - ePolitica 