Tradiţia preţuieşte într-un mod aparte taina, tăinuirea, legămintele tainice, hotărâtoare cândva pentru păstrarea unităţii naţionale, a suveranităţii, a independenţei, a fiinţei neamului românesc. Acte netrebnice de trădare a multor înţelegeri, tratate interne şi externe au veştejit mare parte din mândria noastră străveche, cu consecinţe majore asupra integrităţii teritoriale, de aceea, cu timpul, s-a creat un adevărat cult pentru taină, secret, mister, şaradă, ezoteric, admirabil ilustrate în poezia blagiană. Însă experienţele despotic-totalitare ale unor prea lungi perioade istorice, de la Vlad Ţepeş şi Alexandru Lăpuşneanu la satrapii stalinişti, au avut ca urmare configuraţii politice autarhice, cu urme adânci, perpetuate de la o generaţie la alta în mentalul colectiv. O consecinţă grăitor-funestă a fost „celebra” lege ceauşistă a păstrării secretului de stat care a instituit suspiciunea generalizată, ucigând cu bună ştiinţă legăturile fireşti de încredere între indivizii aceluiaşi grup social, pentru a extirpa orice crâcnire şi a-i ţine la stadiul amorf de „om-masă” (M. Oakeshott). Ca să salveze cu orice preţ „cuceririle revoluţionare”, recte puterea discreţionară. Frica primitivă de trădare, de divulgare a secretului a căpătat valenţe monstruoase, denunţul ignobil, delaţiunea ajungând să distrugă familii, prietenii, să trimită la închisoare mii de „duşmani ai poporului”, pentru delictul grav al conspiraţiei împotriva ţării, i. e. a conducătorilor vremelnici, al neglijenţei în manipularea hârtiilor, păstrate şi astăzi cu sfinţenie. Relaţiile cu „străinii”, văzuţi toţi ca potenţiali spioni ori duşmani (mitul cetăţii asediate, n. a.), au aglomerat şi ele inutil dispozitivul concentraţionar. Ca alternativă, în spaţiul public informal a odrăslit un fel de bârfă insidioasă, „radio-şanţ”, dominată de apropouri străvezii şi bancuri cu Bulă colportate de sus până jos, un fel de Păcală subversiv-coroziv, ca supapă de refulare.
În timp ce democraţiile consacrate evoluau spre transparenţă în relaţiile publice intra- şi interstatale, românii îşi înfiinţează compartimente şi servicii de secretizare, investind neghiob resurse umane şi materiale exorbitante. Ce se ascundea cu atâta grijă? Sărăcia lucie, subdezvoltarea economică, înapoierea culturală, botezate orwellian „măreţe” realizări, de tipul centrelor judeţene de calcul, mai puţin eficiente decât un simplu Laptop, funcţional în Occident de prin anii ’80, de câteva sute, nu milioane bune de dolari. Sărăcie fudulă şi scumpă.
După implozia regimului, umbra secretomaniei, de neimaginat într-o societate „eliberată” de comunism, continuă să acopere nu „măreţele înfăptuiri”, ci fostele sisteme de relaţii şi grupuri de interese economico-politice „strâns unite” sub pulpana unui „tătuc”, cu aceleaşi metehne şi din acelaşi aluat ca şi predecesorul. Prima grijă este, evident, ca nu cumva cetăţeanul simplu, la fel de marginalizat ca totdeauna, să descopere faptele de taină ale „tovarăşilor”, documentele securităţii încă omniprezente, ale potlogăriilor şi furăciunilor pe care justiţia, în „lipsă” de dovezi, nu le mai poate descâlci veci-pururi. Păstrarea actelor secrete a constituit o mare dilemă nu numai din cauza spaţiilor insuficiente, „nesigure”, ci şi a „scurgerilor” de informaţii necesare lovirii pe la spate a adversarului, căci pârâciunea ordinară, gargara, bârfa omniprezentă rămân tarele eterne ale politicii dâmboviţene, aşa că mass-media sunt aglomerate inutil, dar profitabil, cu scandaluri din ce în ce mai joase. Dispar dosare şi probe, iar autorii, se ştie, sunt beneficiarii.
Orice om cu capul pe umeri este oripilat nu neapărat de răbufnirea tendenţioasă a faptelor ruşinoase, cât de continuitatea nenorocitelor uzanţe după atâta amar de ani. Însă, când implicaţiile apar la vârf, eşti îndreptăţit să intuieşti existenţa a cel puţin aceloraşi malversaţiuni la nivel local, dacă nu cumva mai grave. Contaminarea cu morbul puterii fără limite nu s-a oprit pentru că transparenţa nu a luat definitiv locul păcătoasei secretomanii şi va duce implacabil la scăderea încrederii şi la pierderea ireparabilă nu numai a puterii politice, dar şi a speranţelor de mai bine.
Semnele prevestitoare ale unor schimbări de mentalitate sunt prea firave ca să permită un diagnostic încurajator. Priorităţile câştigătorilor puterii n-au legătură cu binele comun, ci cu statutul politic propriu şi averea familiei, a clanului. Compartimentele PR sunt bine încorsetate în reguli confidenţial-sibilinice pentru a ajunge la urechile mulţimii doar ceea ce vor muşchii alesului, iar selectarea colaboratorilor şi a consilierilor se face doar dintre oamenii de încredere, nu de valoare. Locul cel mai important îl va ocupa, evident, consilierul, indispensabil maestru al combinaţiilor ascunse. Sfetnicul de taină va fi, ca de obicei în ultima jumătate de veac, (neo)securistul. De aceea, scăldăciunea în marea masă a votanţilor devine o necesitate, prostimea fiind bună doar la secţia de votare. Viaţa privată ascunde secrete şi mai ticăloase căci, odată ajunşi la putere, majoritatea politicienilor consideră că totul li se cuvine: nu mai încap în fosta casă, nevestele care le-au crescut copiii, i-au ajutat să parvină sunt înlocuite fără vorbă multă cu „blonde fatale”, fostul cerc de prieteni nu le mai spune nimic, maşinile, birourile din dotare nu se mai ridică la înălţimea pretenţiilor. Ce mai! Ţara e prea mică şi, în plus, nerecunoscătoare pentru genialitatea lor. Alt obicei al pământului greu de vindecat când ştiinţa politică, înălţimea morală, dorinţa sinceră de a-ţi servi naţia devin excepţia, nu regula.
Parlamentul actual ar trebui să voteze în regim de urgenţă unica lege cu adevărat importantă: a interzicerii oricărui secret în deplină transparenţă. De-abia atunci o vom putea lua de la capăt.
Petru Tomegea,
Cambridge Petru Tomegea
Petru Tomegea - ePolitica 