România Nouă a dlui Băsescu

Preşedintele a ajuns la ananghie din cauza demonstraţiilor de stradă şi caută cu disperare un mesaj credibil cu care să ridice capul mulţimilor din ţărână. Pentru că politica se învaţă greu, consilierii săi n-au fost în stare de altceva decât să reconsidere „lumina de la răsărit”, din care au copiat sintagma Nova Russia devenită în discursul prezidenţial „România Nouă”. Apoteoza a arătat-o românilor un alt Băsescu, unul nou-nouţ.
Presa îi suspectează demult lipsa de originalitate: văzând succesul formaţiunii Rusia Unită şi transferul repetitiv de putere între Putin şi Medvedev, ar fi dorit şi el acelaşi lucru, iar serviciile de propagandă se şi apucaseră de treabă. Acum proiectul a căzut. Dacă la ruşi conceptele Nova Russie şi novâi celovek au înlocuit cu succes mult uzatele Maica Russia şi mujik, la noi conceptul „România nouă” n-a siderat pe nimeni. Încă. Dar apelul la astfel de concepte caracterizează îndeobşte o putere în agonie.

Nova Russia – România Nouă

De remarcat că „România Nouă” ne este livrată la pachet cu un zâmbet prezidenţial căzut în rictus, însoţit de laude groase la adresa căpitanului care şi-a dus mereu vaporul la ţintă şi care ştie cel mai bine ce e de făcut; că un preşedinte nu-şi abandonează poporul decât după ce-l trece prin criză, ceea ce este o constantă a personalităţii sale, una în afara cutumelor democratice europene. Privindu-i pe demonstranţii din Piaţa Universităţii pe un ger de crapă pietrele, sună tragic de ipocrit şi cinic.
N-a fost în stare să articuleze nimic despre interesele oligarhice din spatele politizării absolute. Asta a distrus orice concept valoric şi meritocratic, dar a deschis oamenilor măriei sale băierile pungilor trezoreriei, de la ultimul consiliu local până la ministere, regii, agenţii. Corupţia la vârful puterii a generalizat sărăcia, menţinând populaţia în înapoiere.

A murit societatea civilă?

Aduce vorba despre dispariţia societăţii civile, despre partizanatul mediatic, despre neimplicarea adevăratelor elite în actul de rezolvare a treburilor publice, deşi „ciuruirea” acestora a avut ca punct de plecare atacurile consecvente împotriva presei potrivnice şi a „fătucilor cu ochii cât cepele” din studiourile TV. Dar nu recunoaşte rolul nefast al partizanatului portocaliu-sufocant care a amplificat starea de neîncredere. Cât despre adevăratele elite, acestea s-au cam rărit, e drept, după preferinţa sa pentru tinichigii şi ospătari în posturi de înaltă răspundere.
E greu de înţeles de ce marii politologi nu se inspiră din originalitatea debordantă a practicii politice româneşti: preşedintele s-a comportat ca un Don Juan, luptând pe viaţă şi pe moarte pentru recucerirea unei matroane capricioase, care dă semne evidente de trădare. De aceea, din discursul său, mereu electoral, nu au lipsit aproape niciodată sintagmele: dragi, fraţi români, harnici, isteţi, grozavi, mai daţi-mi o dată votul ca să vă duc pe drumul cel bun (sveta puti, sendero luminoso). Cu termeni identici au prostit lumea atât bolşevicii cât şi gherilele marxiste ale Americii Latine.

Don Juan de Dâmboviţa

Cum a ajuns acesta la putere? Simplu. Mai întâi că nu Băsescu e primul Don Juan. Au fost şi alţii care au curtat România de pe vremea protocronistului Edgar Papu, când fata asta de ţară s-a lăsat jefuită şi prostită cu nerozii ca: e cea mai frumoasă şi bogată din lume, cea mai inteligentă, iar înţelepciunea, ştiinţele, avioanele şi rachetele, în fine, toate marile descoperiri în curtea ei s-au născut.
După ’89, Don Juan şi-a reluat rolul. Dacă Johann, Jean şi John aveau pentru germani, francezi şi englezi idei măreţe, programe de reforme, ideologii savante, Don Juan de pe Podul Mogoşoaiei s-a comportat ca un fante de mahala, neştiind decât să păcălească, să gâdile amorul propriu al mulţimilor, să le linguşească în schimbul voturilor.

Mulţimea da, Vodă ba!

Nu altfel a procedat preşedintele deunăzi. Or populaţia din stradă îi adresează zilnic o platformă de negociere în trei puncte: Jos Băsescu! Jos Boc şi guvernul! Alegeri anticipate! Cărora trebuia să le răspundă bărbăteşte, căci la ora asta nimic altceva nu va merge decât aşezarea tuturor factorilor la masa tratativelor şi pregătirea unui transfer civilizat de putere. Orice tărăgănare costă.

Petru Tomegea

Din greşeală în greşeală spre victoria finală!

Aşa glăsuia o zicătoare de pe vremea şobolanilor roşii. Deşi probat atunci cu vârf şi îndesat, dictonul îşi arată din nou actualitatea. În loc să ţină cont de greşelile trecutului, partidele de guvernământ caută o victorie facilă şi rapidă împotriva străzii răsculate, încercând diverse paliative, toate spulberate de mulţimi. Până acum.
N-a mers nici cu manipularea prin televiziuni şi ziare controlate de Putere, nici prin ameninţări ale jandarmilor, n-a ţinut nici cu arestările şi listele lui Funeriu cu profesori proscrişi din cauza participării la huiduieli, nici cu alte provocări vrednice de milă şi dispreţ. În această situaţie-limită, Puterii nu-i rămâne decât să recurgă la subterfugii şi păcăleli pentru a trage de timp ca să nu fie nevoită să accepte demisia întregului Executiv şi alegerile anticipate.

Recesiunea a creat un trend politic în 2009

Nu ştiu cui i-a venit ideea că trendul de criză şi recesiune început după alegerile prezidenţiale din 2009 poate fi schimbat prin şmecherii de tipul: ies oamenii să protesteze? Îi arestăm noi pe Becali, pe DDD şi lumea, naivă cum e, admiră spectacolul, uitând de proteste. Se pregătesc sindicatele de greve? Le înhăţăm ceva lideri corupţi şi-i băgăm la zdup. De aceea grevele s-au tot amânat, iar energiile sociale au rămas fără supape de defulare. Tensiunile s-au acumulat continuu, iar la prima scânteie au explodat.
Paralizat de sindromul Moţoc, preşedintele a început să sacrifice capete. A căzut capul lui Baconschi, şi-aşa străin complet de misiunea nobilă de reprezentare a intereselor României peste graniţe, iar guvernul dă înapoi într-o serie de măsuri ca tăierea stipendiilor acordate revoluţionarilor, al căror număr sfida bunul simţ, mai ales că în localităţile lor nu se trăsese un foc de armă. S-au refăcut pensiile nesimţite ale celor din servicii secrete, speciale şi alte sectoare loiale Puterii, dar nu ale tuturor purtătorilor de uniformă militară, ceea ce a făcut să crească masa nemulţumiţilor din stradă.

Ţara arde şi baba se piaptănă

Deşi recesiunea îşi arată din nou colţii, dl Băsescu prezintă ambasadorilor ravagiile crizei din Grecia, Spania, apoi ameninţă Opoziţia, televiziunile „securiştilor”, ca şi cum la Putere n-ar fi destui, iar dl Boc îşi adună guvernul şi partidul la sfat nu pentru a găsi strategii de impulsionare a economiei şi a pieţei libere, ca să putem trăi odată mai bine, nu pentru a stârpi clientelismul sau pentru a stopa drenarea banului public, ci pentru a contracara vocea tot mai puternică a străzii.
Acum asudă din greu să pregătească un mare miting în sprijinul actualei protipendade dedulcite la mierea demnităţilor publice, ca al naţionalistului fruntaş Viktor Orban. Numai că la noi, ţinând seamă de furia maselor şi de particularităţile strămoşeşti de a ne sări muştarul din orice, e posibil ca lucrurile să scape de sub control. Să nu ne trezim iarăşi cu scuza: „am fost un dobitoc”.

O demisie, două demisii

Între timp lucrurile evoluează uimitor de repede, iar demisia Executivului nu mai poate nici măcar ea pacifica mulţimile. Luate la cald, deciziile reîncadrării lui Raed Arafat şi a decomasării alegerilor ar fi putut stinge conflictul. Din păcate lucrurile au tărăgănat, iar tumora s-a tot întins şi spre alte zone. A trecut şi faza guvernului de uniune naţională.
Ultima şmecherie auzită în târg ar fi să se organizeze un referendum. Unul prin care să se hotărască schimbarea regimului constituţional din republică în monarhie. Referendumul însă nu va primi confirmarea Curţii Constituţionale deoarece art. 152 din Constituţie statuează că „dispoziţiile prezentei Constituţii privind…forma republicană de guvernământ…nu pot forma obiectul revizuirii”.

Monarhia salvează România?

Semn că, oricât de monarhişti am fi noi, chiar 100% de ne mutăm în stradă, până nu schimbăm Constituţia asta care ne înrobeşte unei republici de două ori falimentare, nu avem şanse de schimbare. Şi apoi regele a abdicat sub ameninţarea armatei sovietice de ocupaţie, plecarea sa nefiind niciodată legitimată prin referendum. După unii specialişti în drept constituţional, revenirea pe tron se poate face prin reinstituirea Constituţiei din 1923.
În schimb discuţia bate şaua să priceapă iapa: dacă la referendum iese regele, Băsescu e iarăşi salvatorul naţiei, românii realizându-şi visul de veacuri, iar dacă nu, e mântuitorul.

Petru Tomegea

Câte capete trebuie să cadă?

În sfârşit, s-a creat un trend extraordinar pentru reforme adevărate. Cvasitotalitatea cetăţenilor din stradă e de acord că e nevoie de reforme serioase care să scoată România din înapoiere, că aşa nu se mai poate, că, vinovat de starea de sărăcie şi corupţie, regimul Băsescu trebuie să plece. Dacă există o masă critică pentru schimbare, de ce încercaţi să o divizaţi, domnilor diriguitori şi jurnalişti de trei parale?
Pentru a crea un astfel de trend, leadership-ul multor ţări investeşte o groază de fonduri. Slavă Domnului, la noi s-a creat singur, e adevărat, cu o imensă contribuţie, à contrecoeur desigur, a prezentului Executiv. Se cer schimbări nedemocratice? E vreuna dintre cererile mulţimilor antinaţională sau anticonstituţională?

Poporenii da, iar vodă ba

Să le vedem. Le citim pe lozinci, ascultăm sloganele şi le dăm subiect şi predicat: preşedintele să-i respecte pe cetăţeni, să nu încalce legile şi Constituţia, să-şi ţină cuvântul dat; primul ministru şi guvernul să acţioneze în favoarea tuturor cetăţenilor, nu doar a clientelei de partid, să nu aibă altă preocupare decât pentru interesele cetăţeneşti; alegeri anticipate; Parlamentul să respecte voinţa politică a electoratului, nu poftele de putere ale unui ins sau ale unui partid; justiţia să-i pedepsească pe hoţi şi să recupereze bunurile furate. După aplicarea dezideratelor de mai sus, protestatarii speră să trăim toţi mai bine.
Istoricii spun că popoarele, naţiunile nu greşesc niciodată, deşi sunt mari îndoieli că există vreo entitate omenească nesupusă greşelii. Dificultatea vine din aceea că rareori conducătorii sunt în stare să le înţeleagă mesajul, iar atunci naţiunile, poporenii lor prind aripi, la fel cum rareori sunt dispuşi să-şi sacrifice privilegiile de dragul binelui comun. Atunci vin revoltele şi cad capete.

De ce dregătorii nu sunt în slujba cetăţeanului?

Ar fi fost de aşteptat însă ca toţi diriguitorii, căci absolut toţi au jurat credinţă şi dragoste veşnică patriei, să sprijine, ba chiar să lupte cu toată energia de care sunt capabili pentru îndeplinirea voinţei populare. La fel, dacă ne luăm după ceea ce spun şi scriu, jurnaliştii ar fi trebuit să fie de partea mulţimilor, căci eforturile celei de-a patra puteri în stat le sunt dedicate. De ce nu se întâmplă aşa? De ce-şi salvează pielea prin ipocrizie?
Atitudinea conducătorilor şi a mediilor faţă de semeni coincide cu atitudinea faţă de adevăr şi dreptate. Când încalcă adevărul şi legea, Puterea îşi pierde legitimitatea, fiind de datoria fiecărui cetăţean să se împotrivească. Este dreptul fiecăruia să aibă opinii, dar opiniile trebuie să plece de la lege şi adevăr.

Buna guvernare?

Dacă majoritatea parlamentară ar fi legiferat în interesul întregului popor, dacă Băsescu şi Boc ar fi bineguvernat, adică i-ar fi respectat pe alegătorii în numele cărora îşi exercită mandatul, lucrurile n-ar fi ajuns aici. Se vede bine că n-au făcut-o. De ce n-au făcut-o? De dragul Puterii, fie personale, fie de grup. Nici vorbă de binele comun:
– ultimele 17 legi au trecut prin asumarea răspunderii guvernului, iar Parlamentul şi-a pierdut atributul suveranităţii; Legea Pensiilor a trecut fără cvorum, iar CC spune că e corect; negocierile politice sunt tot mai rare, principiul de drept „audiatur et altera pars” e vorbă goală, Opoziţia fiind de trei ani scoasă complet din ecuaţia politică.
– preşedintele României trebuie să reprezinte ţara pe plan extern, să urmărească echilibrul puterilor în stat, fiind un factor de mediere, ori Domnia SA conduce de facto şi Guvern şi partid şi servicii, taie salarii, angajează şi demite în direct, împrumută 20 de miliarde de € în numele nostru fără a ne întreba etc.
– bugetul naţional se împarte discreţionar în funcţie de alte interese decât ale contribuabililor. În loc de investiţii pentru dezvoltare şi noi locuri de muncă, ţara s-a umplut de săli de sport, stadioane şi parcuri la ţară, gondole, pârtii de schi, iar banii pentru servicii edilitare sau de sănătate şi educaţie sunt drastic dijmuiţi de clientela de partid.
– prin metode diverse, se încearcă a se legifera avantajul partidelor din arcul guvernamental la viitoarele alegeri.
Oare câte capete trebuie să mai cadă până când liderii vor învăţa democraţia şi buna guvernare?

Petru Tomegea

Cine a scos democraţia în stradă

Dacă n-ar fi ieşit mulţimile revoltate în stradă, n-am fi văzut cât de jos poate coborî omul politic dedulcit la mierea Puterii. Nu şi-ar recunoaşte un dram de vinovăţie, să-l pici cu lumânarea, semn că vremea vindecării societăţii româneşti încă n-a sosit. Ba caută cu înfrigurare vinovaţi la adversari, de nu, îi fabrică, sau învinovăţeşte toată suflarea politică postdecembristă şi dezastruoasa moştenire. Starea asta de spirit am mai trăit-o imediat după ’89.
Situaţia politică actuală însă nu are ascunzişuri, e una simplă, clară ca bună ziua, iar istoria o consemnează de mii de ani: sătulă de opresiune, rămasă fără speranţă, populaţia se revoltă împotriva înfăptuitorilor, nu a altora. Cine sunt înfăptuitorii? Priviţi pancartele şi ascultaţi sloganele: înalţi demnitari ai statului român, în ordinea frecvenţei, preşedintele Traian Băsescu, primul ministru Emil Boc, ministrul Dezvoltării Elena Udrea, preşedinta Camerei Deputaţilor Roberta Anastase. Lor li se adaugă partidele din arcul guvernamental PDL, UNPR şi UDMR, instituţiile statului Preşedinţie, Guvern, Parlament, Jandarmerie etc.

Vinovaţi în iarna protestelor

Numele scandate coincid cu autorii degringoladei politice şi economice, cu principalii capi ai regimului actual, percepuţi de protestatari ca vinovaţi pentru scăderea nivelului de trai, deficitul de democraţie, deficienţele din sănătate, educaţie, justiţie. Toată lumea ştie cauza protestelor, fiecare a aflat pe pielea lui cine a făcut legea, cine i-a tăiat salariul, pensia, toată lumea înţelege perfect de ce nu sunt bani, toţi în afară de liderii Puterii. Doar ei se fac a nu şti.
Însă cei ce au ieşit împotriva Puterii n-au aruncat niciodată vina asupra întregii clase politice, ci asupra lui Băsescu. El l-a demis brutal şi în direct pe Arafat, ca apoi, după penibila îngenunchiere a acestuia, oprobriul aruncat asupra preşedintelui să se extindă prin contaminare asupra tuturor oamenilor săi.

Ultima manipulare

Pancartele cu învinovăţirea întregii clase politice, a întregului sistem, cu „PDL = USL, aceeaşi mizerie” etc. demască serviciile de manipulare folosite până în ultimul ceas. Or pe participanţii la revolte nu-i poţi prosti în faţă. Nu Opoziţia i-a guvernat prost, ci PDL. Nu Crin a fost preşedinte, ci Băsescu. Nu Ponta a fost prim ministru, ci Boc.
Se cuvine o incursiune în trecutul apropiat: până la alegerile din 2008, salariile şi pensiile au tot crescut sau măcar au ţinut pasul cu inflaţia. Neştiind să stimuleze economia, agricultura, industria, nefiind în stare să dea peste mână clientelei politice, Executivul actual, în bezmeticia sa, n-a găsit altă cale decât sărăcirea populaţiei.

Bogaţi pe spatele necăjiţilor

Poate că lucrurile rămâneau aşa, dacă în ultima vreme îmbogăţiţii din afaceri cu statul n-ar fi sfidat bunul simţ, iar diriguitori ipocriţi şi cinici n-ar fi început să se laude cu curbele de sacrificiu pe talpa ţării, dând România ca exemplu pentru Uniunea Europeană, Grecia, Italia, Spania, Irlanda unde nimeni nu s-a atins de salarii şi pensii, iar veniturile sunt de 4-10 ori mai mari decât ale noastre.
Nu se pot prevala nici de necunoaştere, ca în cazul infractorilor ordinari. Institutele de sondare a opiniei publice, Comisia Naţională de Statistică, comisiile guvernamentale de diagnoză şi prognoză, mass-media erau conştiente că sărăcia, nedreptatea, deficitul de democraţie, guvernarea catastrofică vor genera explozie socială.

Democraţie = Putere şi Opoziţie

Opoziţia a atras atenţia de nenumărate ori prin moţiuni simple şi de cenzură, dar corecţiile sistemice pe care le face orice guvern conştient că până la urmă va da seamă nu s-au produs. Din contra, Puterea a devenit tot mai arogantă, concentrându-se pe strangularea instituţiilor democratice: Parlamentul a ajuns la mâna unei coaliţii pe care n-a votat-o electoratul, în plus, adoptă legi discreţionar şi fără cvorum, principalele sindicate au fost decapitate şi învrăjbite, iar liderii Opoziţiei, înlăturaţi de la dialog şi batjocoriţi.
Guvernul execută fără crâcnire ordinele primite fie de la Cotroceni, fie de la FMI. Concomitent, s-a lovit în presa de Opoziţie şi în societatea civilă, s-a încercat discreditarea vocilor critice la adresa regimului, iar ameninţările împotriva lor erau exprimate în direct. Or în nici o ţară europeană abuzarea libertăţilor şi a democraţiei n-a ajuns până aici.

Petru Tomegea

Forţele trecutului şi proiectul unei noi Românii

Titlul este extras din operele alese ale dlui Baconschi, unul din pretinşii noştri elitişti, ministru de externe în vremea căruia România a lipsit de pe harta lumii şi a Europei, stând mereu la colţ ca în cazul Schengen. După Domnia Sa, în stradă sunt „forţele trecutului” care se împotrivesc „proiectului unei noi Românii”. Aşadar cine se războieşte cu cine şi de ce?
Dacă forţele trecutului pot fi estimate ca valoare după apelativele folosite de marii noştri conducători: viermi, boi, proşti, huligani, coate goale, neica nimeni, derbedei înarmaţi, bătăuşi, şuţi, manglitori, mahalagii, imbecili, ciumpalaci etc., dacă dobitocii, tembelii, sărăntocii… pot fi număraţi, ei bine, „proiectul unei noi Românii” nu există nici măcar în faşă. De altfel, Puterea actuală, în numele căreia vorbeşte dl Baconschi, nu ştie ce va face mâine, darmite luna viitoare, sau peste doi ani.

Forţele trecutului şi oamenii de bine

Cică forţele astea ale trecutului se luptă cu „oamenii de bine”, adică toţi cei aflaţi în oastea guvernului Boc şi a preşedintelui Băsescu. Cine a zis că spiritele mari se întâlnesc peste ani n-a greşit. Sintagma aparţine dlui Iliescu, fiind folosită într-un context asemănător: demonstraţiile şi mitingurile anti FSN din primele luni după Revoluţie şi mineriada din 13-15 iunie. Atunci îi chema pe mineri, oamenii de bine, să apere cuceririle revoluţionare, adică funcţiile emanaţilor.
Ce vor forţele trecutului? De o săptămână cer schimbarea: jos dictatura şi hoţia, libertate, stat de drept, democraţie, respectarea Constituţiei şi a legilor, dreptul la viaţă decentă şi la îngrijiri medicale, dreptul la educaţie… Însă mesajele scrise pe pancarte sau scandate de mulţimi pe un ger cumplit sunt ale prezentului. Forţele astea retrograde cică sunt „încleştate pe viaţă şi pe moarte” cu reforma statului şi au „întreg arsenalul moştenit de la Ana Pauker, Teo, Luca şi Dej”.

Periferia şi Puterea

Cu încleştarea, dl Baconschi s-a făcut iar de poveste. Protestatarii dispun doar de armament vocal şi vizual, pietrele, petardele şi cocteilurile Molotov aparţinând diversioniştilor, toţi membri ai echipelor de ultraşi, bătăuşi ai stadioanelor, cu care Puterea a vrut să-i compromită pe manifestanţii paşnici. Dacă jandarmii îşi îndeplineau corect misiunea, în 5 (cinci) minute i-ar fi băgat pe toţi în dube.
Apoi, dl Baconschi susţine că „periferia” s-a ridicat împotriva „centrului” şi a reformelor, dar măsurile promovate de actualul regim n-au reformat nimic, din contra, după aplicarea unor astfel de „modernizări”, sectoarele respective au intrat în degringoladă, s-au înmulţit analfabeţii şi neşcolarizaţii, a scăzut drastic numărul angajaţilor, deci al contribuabililor, serviciile medicale sunt tot mai anemice, rata colectării taxelor s-a redus.
În afara scăderii salariilor şi a pensiilor, a diminuării bugetelor educaţiei, sănătăţii, serviciilor sociale, alte efecte nu sunt. Fireşte dacă nu vedem miliardele băgate în armată, servicii secrete, foarte dragi comandantului suprem.

Cine dezinformează şi propagă ura?

Să fi răguşit bolşevicii Gheorghiu-Dej, Teohari Georgescu şi Ana Pauker strigând „jos dictatura”, să fi luptat pentru un trai mai bun, o Românie modernă şi tembelii de noi nici măcar să nu fi ştiut? Se vede că ministrul de externe nu s-a consultat cu dl Băsescu, nici cu dl Tismăneanu care în actul de Condamnare a comunismului îi acuzau de crime grave împotriva umanităţii.
Tot Domnia Sa îi acuză pe participanţii la proteste că dezinformează şi propagă ura, că refuză să recunoască măreţele realizări ale Guvernului Boc, că nu acordă românilor din diaspora dreptul la vot. În ceea ce priveşte dezinformarea, probabil că protestatarii, „mahalaua ineptă” ar trebui să-şi strige fericirea că li s-au tăiat salariile, că rabdă de foame şi să mulţumească din inimă partidului şi dlui Băsescu pentru astfel de binefaceri.

Votul diasporei, ultima speranţă portocalie

Cât despre votul diasporei, îl rugăm să vadă că în ţări cu democraţie serioasă votul celor plecaţi nici nu este luat în discuţie. Acuza cu ura însă e una din manipulările portocalii mai vechi: „nu-l urâţi pe Băsescu”, numai aşa puteţi trăi bine. Oamenii l-au iubit cât l-au iubit, dar, văzând că o duc tot mai rău, iar dumnealui, cum îi vede, cum îi ciuruieşte, le-a trecut. Acum vor toţi „Jos Băsescu”, jos guvern, jos… Puterea.
Dl Baconschi nu ştie că forţele trecutului nu cer schimbarea?

Petru Tomegea

Elitele sunt complice la dezastru

Revoltele mulţimilor nu au picat din cer, ele fiind previzibile încă din campania electorală pentru parlamentare din 2008, iar evoluţia personalităţii dlui Băsescu spre putere personală a fost corect anticipată încă din 2004. De ce au tăcut elitele? De ce n-au reacţionat cetăţenii?
Revăzând câteva teme ale presei acelor ani, istoricul îşi dă seama cu uşurinţă că la fel s-a întâmplat şi înainte de 1989: elitele, nu doar cele politice, ştiau că lucrurile se îndreaptă spre dezastru, că foamea, sărăcia, subdezvoltarea îşi arată feţele lor hâde, că diriguitorii ciumei roşii nu dispun de competenţe spre a schimba cursul vremurilor. Îşi dădeau seama perfect de excesele de putere ale lui Ceauşescu şi totuşi au tăcut şi au înghiţit.

De dragul Puterii şi al privilegiilor

Ca să se menţină la putere, populaţia era mereu înfricoşată şi ameninţată prin intermediul serviciilor de manipulare ale securităţii, ale organizaţiilor PCR şi prin propaganda mincinoasă a societăţii socialiste multilateral dezvoltate. Numai că de fiecare dată când grumazul săracilor ajunge sub cizma groasă a Puterii, Dumnezeu a intervenit în favoarea românilor răbdători, scoţându-i în prim-plan ba pe pastorul maghiar Laszlo Tokes, ba pe Raed Arafat. Tot el le-a luat minţile diriguitorilor.
Pentru că elitele politice şi bună parte a celor culturale nu vor să înveţe decât ce le convine din istorie, pentru că poporenii sunt ţinuţi departe de treburile publice, iată că ne este dat să retrăim scene de coşmar din decembrie ’89. Economia prăbuşită, finanţele de azi pe mâine, corupţia, sărăcia, analfabetismul, guvernanţi trufaşi, tari în gură, care mint, batjocoresc poporul, trăiesc în lux exorbitant, toate au generat o masă critică de nemulţumiţi. Lipsea doar data exploziei sociale.

Proasta funcţionare a instituţiilor

Ce alte variante ar fi fost posibile? Colaboratorii să-şi fi luat inima în dinţi şi să-i spună autocratorului adevărul, dacă nu la partid, măcar în presă, iar elitele să-şi fi ţipat împotrivirea. Prima variantă n-a fost posibilă în niciuna dintre ţările surori de lagăr socialist fără pierderea vieţii sau a libertăţii, iar a doua s-a lăsat cu tancurile sovietice pe străzile Budapestei – 1956, ale Pragăi – 1968, ori cu mulţi ani de puşcărie (Havel, Walesa). Nu este sigur că demersul ar fi avut vreo urmare, întrucât regimurile comuniste s-au prăbuşit fie sub presiunea maselor, fie cu arma în mână ca în România şi Albania.
Dl Băsescu şi-a anunţat liniile mari ale mandatului încă din campania electorală 2004, iar ideea statutului de preşedinte-jucător a fost corect interpretată de marea parte a presei. Numai că, la fel ca în 1989, s-au găsit care să-i ţină isonul şi să-i bată în strună. Ba chiar s-a reluat cultul personalităţii nu cu mult deosebit de cel dinainte.

Cumpărarea conştiinţelor

Un rol aparte l-au jucat mass-media: au fost şi publicaţii pentru care adevărul contează, dar ce te faci cu presa năimită care ridică în slăvi tot ce face şi spune măreţul personaj? Şi mai ales, ce te faci când el însuşi chiar crede ce citeşte? Căci aroganţa nu se naşte din senin, ea are ca surse linguşirile, ditirambii, laudele groase, băile de mulţime bine asezonate de organizatori.
Azi se vede cu claritate că dacă apropiaţii, dacă cele câteva vârfuri ale intelectualităţii şi ale societăţii civile l-ar fi prevenit asupra riscurilor, poate că nu ne întorceam de unde am plecat, nu stăteam cu inima strânsă privind la televizor. Dacă Parlamentul şi Justiţia, inclusiv Curtea Constituţională îşi făceau treaba cu responsabilitate, nu ajungeam aici. În plus, din sărăcia noastră va trebui să le plătim spitalizarea şi stricăciunile, plus absenţele de la locul de muncă.

Fără adevăr nu există democraţie, nici libertate

Partea cea mai urâtă este însă înmulţirea populaţiei credule, uşor de manipulat, care nu înţelege ce se întâmplă, dar căreia nu se găseşte nimeni să-i motiveze corect luptele de stradă, violenţele. V-aţi întrebat vreodată ce spaime trăiesc bătrânii şi copiii când îşi văd semenii măcelărindu-se ca la război?
În plus s-a ajuns până acolo încât să existe mulţimi care strigă împotriva încălcărilor grosolane ale libertăţilor şi ale democraţiei, ale Constituţiei şi ale legilor în vigoare, dar, totodată, se găsesc jurnalişti şi activişti ai puterii să le aplaude. Încă nu s-a învăţat că orice denaturare a adevărului se răzbună.

Petru Tomegea

Vraciul Ciuhodaru – om politic

Ca şi alţi jurnalişti, C. T. Popescu s-a scârbit de politică. Nu ştiu de unde i se trage, poate din cărţile politologilor, în niciun caz din România, unde nu avem nici politicieni adevăraţi mai mulţi ca degetele de la mâini, nici politici publice reale, ci o politicăreală ordinară şi degradantă, dar foc de costisitoare. Căci politica este o disciplină ştiinţifică serioasă pe care trebuie s-o înveţe şi s-o pună în operă dregătorii în vederea bunei guvernări. Să fi avut vreodată aşa ceva?

Homo politicus

Nu, Domnule CTP, vraciul Ciuhodaru este râzăreţ, dar nu este om politic, aşa cum nu este om politic niciuna din mangafalele împinse în prim-plan de alte interese decât ale cetăţenilor votanţi. Cât despre „vraci”, pot spune că am o deosebită stimă pentru vindecătorii anonimi care milenii la rând au vindecat lumea, de cele mai multe ori în numele şi cu ajutorul lui Dumnezeu, fără a lua pielea de pe om. Ei ştiu secretele tuturor plantelor, substanţelor, fenomenelor, practică anumite ritualuri ale însănătoşirii moştenite din moşi-strămoşi şi, spre deosebire de mulţi medici, au o mare sensibilitate faţă de suferinţa aproapelui. De altfel, ştiinţele medicale se bazează în bună parte pe tehnicile şi experienţa lor.
Aşadar, lăsaţi-o mai moale cu vracii. După episoadele de zilele trecute, nu ştiu ce reacţii vor avea pacienţii apropo de viitorul vraciului Ciuhodaru, în schimb, cel politic abia acum poate începe. Cariera sa de până azi, asemeni tuturor celorlalţi profitori ai slăbiciunilor româneşti, nu este a unui homo politicus, ci a unui carierist de duzină, mort după funcţii, notorietate şi imagine publică. Nu are un crez politic anume. Asemeni tuturor traseiştilor, singura ideologie e a Puterii obţinute nu contează prin ce mijloace.

Politică sau trasul sforilor?

Adevărat, a enunţat multe proiecte, aşa cum fac Boc şi subordonaţii săi când n-au ce spune, fără a pune în operă vreunul. Însă din toate s-a iţit pofta nemăsurată de parvenire, mai cu seamă vara trecută, când, dorind nominalizarea pentru primăria Iaşilor, a schimbat câteva partide fără a avea mustrări de conştiinţă, până s-a prins lumea cu cine are a face. Senzaţia presei a fost că doctorul încearcă să se infiltreze sau că e infiltrat în rândurile Opoziţiei, iar înşiruirea de acuze stropşite în stânga şi dreapta trebuia să legitimeze un lider puternic, bătăios şi răzbătător.
Chemarea intempestivă la Cotroceni în urma scandalului Arafat, cică să-şi depună CV-ul, arată că preşedinţia s-a specializat în activităţi de personal ori de impresariat, calităţile actoriceşti ale lui Ciuhodaru semănând izbitor cu ale maestrului său. Sarcina de a constitui o supracomisie, care să o supervizeze pe cea existentă, l-a scos pentru două zile din conul de umbră.

Steaua lui Ciuhodaru

Se părea că steaua sa se ridică la orizont, că doar nu s-a dus cu noaptea-n cap şi de flori de cuc la preşedinte, iar postul lui Arafat, cel sacrificat pe altarul nimicniciei dâmboviţene, îi va pregăti trambulina pentru primăria Capitalei. Căci mătrăşirea lui Oprescu a devenit obsesia Puterii, nu de ieri de azi.
Necazul lui Ciuhodaru e că stratagema prezidenţială a scos lumea în stradă, mitul preşedintelui jucător fiind spulberat în câteva ore, cu tot cu viitorul politic al formaţiunilor din arcul guvernamental. Aşa că vraciul are timp să se pregătească sârguincios să devină om politic pe bune.

Farsa şi cacealmaua ca doctrine

Fireşte, tribulaţiile de mai sus n-au legătură cu interesele cetăţeneşti, dar câte din jocurile de culise ale actanţilor primei scene au? Un inventar ar fi edificator: legea învăţământului, inaplicabilă în totalitate, n-a urmărit în fapt reformarea învăţării, a educaţiei, ca dovadă adaptarea curriculară nici nu e luată în discuţie, ci drenarea banului public şi politizarea sistemică, instaurarea activiştilor portocalii pe posturi de conducere; reforma pensiilor şi a salariilor a urmărit şi ea micşorarea veniturilor şi favorizarea propriilor bazine electorale. În plus, trebuiau amputate salariile dascălilor, ale intelectualilor care încă nu l-au ascultat pe dl preşedinte şi n-au tăiat-o din ţară, permiţându-şi să câştige la fel ca ospătarii şi tinichigiii.
Nu era mai simplu să-şi folosească inteligenţa şi jocurile de picioare pentru dezvoltarea industriei şi a agriculturii? Pentru colectarea impozitelor şi taxelor de la clientela de partid?

Petru Tomegea

Băsescu sub vraja lui Narcis

Mitul antic al tânărului care, păscându-şi liniştit mioarele, îşi descoperă frumuseţea chipului în oglinda unui izvor, n-a murit. Deunăzi ne-a venit confirmarea: dl Băsescu a picat şi el sub farmecele propriei frumuseţi şi destoinicii, dar nu aşa, pe câmpi cu verdeaţă, ci în văzul lumii, în direct la TV. Dacă pe Narcis propria frumuseţe l-a dus în barca lui Charon, cel ce trecea sufletele moarte peste apa Styxului în împărăţia lui Hades, pe preşedintele nostru când l-a apucat şi cât îl va ţine?
De remarcat că personajul narcisiac-egolatru revine mai întâi în spaţiul public prin romanul „Alchimistul” de Paulo Coelho, ca recent Vasile Dâncu, Adriana Săftoiu să facă o paralelă între varianta antică a narcisismului şi politica românească, aflată de două decenii sub semnul egolatriei.

România lui Narcis

La început am crezut că preopinenţii, politolologi de meserie, părăsesc breasla analiştilor căzuţi în dizgraţie şi fac pasul spre literatură, dar am observat că nu erau florilegii, nici poezele, ci o concluzie demnă de luat în seamă despre evoluţia României: da, politicianul român e îndrăgostit de sine.
Şi pentru că mediile nu pot dormi, dar nici trăi fără Traian Băsescu, deşi el este doar vârful aisbergului, observăm cu uşurinţă că narcisismul e o boală grea nu doar a sa, ci şi a întregului sistem – n-am reuşit să descoperim niciun spărgător de oglinzi, ori măcar oglindofobie printre marii diriguitori, ai noştri şi, cu ceva reţinere, ai altora. Generalizarea de data asta e una conştient asumată, cu toate că n-am putut urmări decât incidental televiziunile din Venezuela şi Belarus.

Oglinda izvorului e ecranul TV

Trebuie spus din capul locului că, fără oglinda televiziunilor, nu există politică, iar în studiourile TV se face mai multă politică decât la Cotroceni, Casa Poporului, Palatul Victoria sau în consiliile locale la un loc. În nicio altă ţară de pe pământ nu se demit /numesc înalţi funcţionari în oglinda ecranului, nu se (des)fac legi, nu se dau ordine, nu se încropesc-desfac majorităţi, aşa cum niciunde întâiul bărbat de stat nu se răsteşte la supuşi, nu-i ameninţă, nu-i batjocoreşte, nu le arată uşa ieşirii din ţară de faţă cu poporul. Ca apoi să se admire.
În ţara lui Narcis, oricine e numit sau ales într-un post uită imediat de unde a plecat, se crede Dumne(Zeus), buricul pământului, iar soarele trebuie să se învârtă obligatoriu în jurul său, lumea trebuie să înceapă cu măria sa, căci întruchipează valoarea absolută. În faţa sa, toţi trebuie să se aplece, să tacă, să asculte orbeşte, să ia notiţe, iar opinia sa e literă de lege. Cine are altă opinie pleacă. Oricât de Arafat ar fi.

Narcisism şi oprescită

Cazul acesta e simptomatic: SMURD e numai un iepuraş de câmp, în fapt e vorba de mulţi bani şi cică i s-a cerut să intre în UNPR şi să candideze împotriva lui Oprescu, ceea ce un profesionist de talia lui Raed Arafat n-a putut accepta, dând o lecţie usturătoare modului mojic de a face politică. De aici ghicitoarea în direct la TV: ghici cine pleacă…? Se ştia de la început cine pleacă.
Singurele răspunsuri permise sunt „să trăiţi!”, „am înţeles”, „dacă-i ordin, cu plăcere” şi no comment. Nu e nevoie de competenţe, competent e doar marele mahăr, nu e nevoie de ştiinţă, căci nimeni nu ştie mai bine ca el, nu e nevoie de intelectuali, din cauza lor nu merge reforma…
Îşi premiază linguşitorii, yesmnenii, adulatorii, îi numeşte în funcţii bănoase şi de răspundere. La rândul lor, aceştia procedează leit stăpânului în teritoriu promovându-şi propriii oameni de casă, încât nu e instituţie publică fără credincerii şefului de trib, toţi după chipul şi asemănarea sa.

Agenţia de personal

Nicăieri preşedinţia nu face servicii de personal, nicăieri în altă parte decât în România doritorii de funcţii ca Ciuhodaru nu-şi depun CV-ul la şeful statului, ca pe vremuri la tovarăşa Elena. Se vede treaba că Ceauşescu e nemuritor.
Niciunde alegerile nu se câştigă la TV, ci la locul de muncă, făcându-şi harnic şi cinstit meseria, sau respectând cu conştiinciozitate fişa postului. Niciunde ţara nu se conduce de la TV. Nicăieri liderii nu stau zi şi noapte pe ecran să-i vadă poporenii ce tari şi înţelepţi sunt, aşa cum nicăieri nu au timp să stea toată ziua şi să urmărească ce se spune despre ei la TV. Cât despre intervenţia în direct, singura consecinţă era demisia. Ceva ce ţine de onoare. Nu de Narcis.

Petru Tomegea

Pe cine vom alege în locul aleşilor?

Pe cine vom alege în locul aleşilor?

De 22 ani, periodic, schimbăm aleşii. Nu a contat aproape niciodată pe cine cu cine. Nici vorbă de meritocraţie, valoare intelectuală, competenţe. Important a fost să plece ai lor ca să vină ai noştri. Şi pentru că nu a contat, acum tragem ponoasele. Situaţia României şi a cetăţenilor ei, azi deloc de invidiat, nu s-a degradat de la sine, ci cu aportul unor incapabili, necinstiţi şi bolnavi aleşi de noi. Unii bolnavi de putere, cei mai mulţi de avere, mărire, fală şi destrăbălare trupească. Cele câteva excepţii confirmă regula.

Cum s-a ajuns atât de jos

O incursiune în trecut ne ajută să înţelegem: fără politicieni vizionari şi economişti în stare să impună modernizarea rapidă după revoluţie, am pierdut pieţele de desfacere din Est, Asia, America de Sud, Africa, îngropând cu o fudulie prostească destinul a 90% din industrie; neînţelegând nici măcar la nivelul lui Ceauşescu politicile de dezvoltare-modernizare a agriculturii, guvernanţi de două parale n-au găsit soluţii cinstite să asigure participarea proprietarilor de pământ la luarea deciziilor şi la împărţirea beneficiilor, au transformat lanurile în parcele individuale, producţiile au scăzut an de an, iar România, grânarul Europei, a ajuns dependentă de importuri.
Acestea au fost principalele lovituri date nivelului de trai, iar posibilitatea ajungerii din urmă a ţărilor europene civilizate e vorbă goală şi propagandă ticăloasă: fără industrie, agricultură şi învăţământ performante, fără justiţie independentă nu avem şanse să recuperăm niciodată absolut nimic. Din contră, deja se vede, decalajele se amplifică.

Candidaţi verificaţi şi transparenţă

Acum în spaţiul public îşi face loc o idee care trebuie salutată: USL doreşte ca selecţia candidaţilor să revină societăţii civile, iar aşteptările, speranţele cetăţenilor să primească girul încrederii acesteia ca abia apoi cei propuşi să fie asumaţi de partide. În condiţiile comasării alegerilor, e nevoie ca formaţiunile politice să aibă un număr impresionant de candidaţi de la început pentru fiecare tip de alegeri şi de circumscripţii, ceea ce va face ca viitorii demnitari să nu dispună de calităţile şi competenţele cerute.
Până acum, cei mai performanţi dintre nereuşiţii la alegerile locale concurau pentru un post de senator sau de deputat, iar selecţia parlamentarilor la nivel naţional beneficia de mult mai multe valori. De aceea localele şi generalele trebuiau separate.
Însă faptul că procesul de selecţie devine transparent va atrage după sine responsabilizarea, iar situaţiile când lideri de partid ori şefi de filiale îşi trădează votanţii să dispară definitiv. De asemenea, posibilitatea infiltrării unor ofiţeri sub acoperire, aventurieri, veleitari, escroci politici care să beneficieze de campania şi încrederea partidului, ca imediat după alegeri să o şteargă mojiceşte sub pulpana stăpânului ca până acum va fi mult diminuată.

Fără minciună nu se poate

Poate nu se va mai bate monedă calpă într-o campanie josnică de tipul: nu votaţi Opoziţia că ăştia sunt săraci, slabi şi vin la putere să se îngraşe, ci votaţi-ne pe noi. Ne-am ajuns, suntem bogaţi şi nu mai e nevoie să furăm.
Sau: ăştia n-au fost în stare să conducă un atelier, o echipă, o ceva acolo şi acum vor să conducă ţara. Nici să fure nu ştiu. Votaţi-ne pe noi, avem experienţă, ne pricepem. Or de experienţă şi priceperi la furat şi înşelat, la subtilizat conturi guvernamentale ar fi de preferat să se ocupe justiţiarii. Ceea ce n-au prea făcut-o, ca dovadă curbele de sacrificiu la care este supusă populaţia.

Putere te iubim/ Ori învingem, ori murim!

Până acum alegerile s-au câştigat pe principiul „promiteţi orice, voturi să iasă”, ceea ce a dus la promovarea ipocriţilor, a „actorilor” înnăscuţi, a mitarnicilor… Acum deviza partidelor din arcul guvernamental s-a adaptat: „aveţi bani, aveţi putere, aduceţi voturi!”. Nu interesează mijloacele. Nici Constituţia.
Evident, nici de astă dată strategiile de captare a încrederii nu vor avea la bază buna credinţă şi cunoaşterea, ci artificii de imagine şi notorietate, numai bune pentru o populaţie fără simţ civic. Creşterea analfabetismului şi sărăcia, nerespectarea legii, organizarea alegerilor în aşa fel ca un anume partid să le câştige vor ţine România captivă unei clici politice pentru multă vreme.

Petru Tomegea

Domnul Băsescu vrea…

Nu e zi în care să nu ni se spună ce vrea dl Băsescu. Uneori aflăm şi ce vor oamenii săi de încredere Udrea, Boc, Turcan… În România doar ei vor, adică lumea trebuie neapărat să ştie ce vor Domniile Lor. Or dl Băsescu n-a fost ales acolo să vrea ceva şi să ne transmită mereu ce vrea, ci a fost mandatat printr-un soi de contract cu alegătorii care i-au dat votul în schimbul promisiunii de a le îndeplini vrerile.
Când a păşit pragul Palatului Cotroceni, ştia foarte bine care erau vrerile noastre.

I le reamintim:

1. să trăim mai bine;
2. să fie dreptate în ţară;
3. să trăim într-o patrie europeană, dezvoltată şi civilizată;
4. să avem şcoli şi spitale bine dotate;
5. funcţionarii statului să ne respecte.
A rezolvat vreuna din vrerile de mai sus domnia sa şi oamenii săi? Pentru că în fişa postului fiecăruia scrie să se ocupe de buna guvernare, adică să nu aibă altă grijă decât bunăstarea cetăţenilor, de la primul om în stat până la ultimul. De ce nu se întâmplă aşa?
Căci şi eu vreau, şi nea Ion, şi ultimul român, toţi cei 22 milioane vrem câte ceva, dar, chiar dacă ne întreabă cineva ce vrem, niciunuia dintre aceşti lideri care ne-au cerut votul nu i-a trecut prin cap să caute o cale de a ne rezolva doleanţele. Or democraţie înseamnă să se îndeplinească vrerile tuturor cetăţenilor, nu doar ale câtorva lideri.

Reprezentanţii şi fericirea colectivă

Aproape 50 de ani am trăit cică bine prin reprezentanţii noştri. Pe vremuri se glumea că de apartamentele luxoase, casele de stat, salariile mari, maşinile de serviciu, magazinele de partid, medicamentele scumpe, mărfurile străine din shopurile hotelurilor, de blugi, whisky, cafea, Kent… beneficia clasa muncitoare prin reprezentanţii ei. Doar reprezentanţii erau capetele de locuitori, noi fiind de mâna a doua, a treia…
Azi e la fel. Deşi sunt toate la liber, nefiind bani, nu ajung la clasa muncitoare plătită în marea sa majoritate cu salarul minim pe economie, cam o sticlă de whisky bun. Deci clasa muncitoare merge tot în Paradis, privind doar în vitrine sau la televizor în ce lux trăiesc reprezentanţii săi.

Vrea, nu vrea

De pildă, dl Băsescu vrea în continuare modificarea Constituţiei şi regionalizarea. A mai vrut şi altele. Doar ne spune că le vrea, fiindcă de făcut nu vrea să le facă. De ce? Ei, asta nu ne spune.
Căci dacă ar vrea cu adevărat să facă ceva bun pentru noi toţi, ar convoca la Parlament, locul unde trebuie să fim toţi reprezentaţi, unde ar trebui să se facă politică, şi a noastră şi a lor, unde vrerile tuturor ar trebui să ajungă pe masa negocierilor, ceea ce nu s-a întâmplat niciodată, aşadar i-ar aduna acolo pe toţi aleşii, împreună cu experţii, competenţii, savanţii din Academie şi universităţi, pe nea Ion şi pe duhovnicul său, pe toţi cei ce au în fişa postului respectiva sarcină, i-ar pune la aceeaşi masă să caute cele mai bune soluţii pentru România. Aşa cum se întâmplă în toate ţările democratice. Dar nu o face.

Cine-l împiedică?

E clar. Cineva sau ceva îl împiedică pe d Băsescu să-şi pună în operă măreţele idealuri. Poporul? Nu. I-a dat încă un mandat, aşteptând răbduriu îndeplinirea promisiunilor. Parlamentul? Nu s-a împiedicat de el nici când a hotărât cu de la sine putere să taie salariile şi să împrumute în numele nostru 20 de miliarde €. Acolo are cum-necum o majoritate care nu-i iese din cuvânt. Asemeni lui Ulise, legat de catarg să nu fugă după sirene, majoritarii stau cuminţi, legaţi de fotolii să nu dea bir cu fugiţii.
Nu vrea Opoziţia? Din contră. Întotdeauna a vrut să participe la reformarea statului, a Constituţiei, dar nu doar ca decor şi aplaudac. Şi atunci?

Paradoxul lui Băsescu

Mai rămâne paradoxul: d Băsescu nu vrea ceea ce ne spune că vrea. Adică ceea ce vrea el în fapt nu are absolut nicio legătură cu buna guvernare, nici cu bunăstarea şi cu dreptatea tuturor, nici cu reformele şi modernizarea în fapt, ci doar cu păstrarea puterii personale. A sa şi a partidului său. În vecii vecilor amin.
În timp ce d Băsescu nu vrea ceea ce spune că vrea, Marea Britanie adoptă proiectul unei căi ferate de mare viteză Nord-Sud, Grecia nu renunţă la plata celui de-al 13-lea şi al 14-lea salariu / pensie, americanii lansează un nou long-courier, China cumpără încet-încet pământul yankeilor, iar ţările unde criza e doar o poveste reduc taxele şi impozitele.

Petru Tomegea