După pierderea lamentabilă a puterii la sfârşitul lui 2000, mai degrabă din cauza managementului neprofesionist al liderilor ţărănişti, orientarea creştin-democratică s-a atins încet, îngropând definitiv idealul politic al Seniorului Coposu, cu toate că bazinul electoral nu dădea semne de dispariţie. Din nefericire, odată cu funeraliile sale, politica românească şi-a pierdut caracterul sistemic, coloana vertebrală şi moralitatea, câtă mai era, iar azi vorbim de politicieni ticăloşi, corupţi, manipulatori etc.
Se cuvin câteva posibile explicaţii.
Reluându-şi activitatea în zilele fierbinţi ale revoluţiei, acest partid istoric a stârnit de la început animozităţi, mai mult decât PNL ori PSDR, foştii activişti comunişti văzând în PNŢCD o încercare de restaurare, de reînviere a tradiţiilor antebelice, deoarece proiectul lor de a pune bocancul pe grumazul ţării ar fi devenit caduc. Oricine realizează că drumul nostru ar fi fost scutit de o tranziţie păguboasă, prelungită până când toate jocurile vor fi fost făcute, iar acum eram mai aproape de lumea civilizată. A beneficiat de la început de augusta carismă, neratând parlamentul în primele trei legislaturi. Din păcate, după strămutarea Seniorului în câmpuri cu verdeaţă, partidul său a devenit, prin pierderea coeziunii interne, o simplă strânsură debusolată intrată pe mâna unor veleitari, incapabili să impună un program de scoatere a ţării din marasmul ceauşist, pierzându-şi, pe lângă poziţia în parlament, şi doctrina creştin democrată, mai ales că, practic, nici nu s-a prea făcut uz de ea. Într-o ţară în care peste 90 % dintre credincioşi se declară creştini. Spre deosebire de catolici, ortodoxia însă e mai legată de Cezarul în funcţie. În urma unor manevre specific dâmboviţene, inclusiv de culise, nu reuşesc unirea cu celelalte mişcări înrudite, ratează alegerile pentru că au refuzat aportul tuturor reprezentanţilor creştin-democraţi şi se cramponează de aceiaşi lideri trecuţi, vânători de sinecuri, amestecaţi în tot felul de controverse. Fără a fi pregătiţi să iasă cu faţa curată dintr-o înfrângere categorică, staff-ul ţărăniştilor s-a prăbuşit, antrenând în cădere o mulţime de oameni valoroşi. Nici următoarele schimbări la vârf, irelevante, neinspirate, nu vor reuşi decât să continue procesul de disoluţie internă şi să dezechilibreze puternic eşichierul politic pe partea dreaptă. Încă latent, curentul popular nu reuşeşte să-şi găsească lideri credibili, în măsură să integreze şi mesajul foştilor ţărănişti.
Majoritare în parlamentul european, partidele populare şi creştin democrate şi-au căutat o formaţiune corespondentă în România unde PNŢCD nu dădea semne de revigorare. Este momentul „oportun” al intervenţiei fostului lider liberal, Valeriu Stoica, cel ce croieşte un plan „din cuţite şi pahară” de transformare în partid politic a A.D.A. Nimic anormal, în fond. Numai că iraţionalul de abia urmează: constructul s-ar fi numit nici mai mult nici mai puţin decât „popular”, pentru a uzurpa fostul culoar ţărănist. Evident, fără vreo legătură cu coloratura actuală a celor două formaţiuni componente. Culoarul creştin democrat şi popular se aglomerase până la busculadă prin intenţiile lui C.V.Tudor, Gigi Becali, V. Măgureanu de a accede în puternica mişcare populară europeană. Însuşirea ilegală de ideologii şi programe a permis oricărui observator extern să vadă că doctrina politică la români nu e decât o vorbă goală, poziţionările de la stânga la dreapta fiind aleatorii, conjuncturale. S-a constatat, totuşi, că bazinul electoral de dreapta devenise tot mai apetisant, motiv pentru care autodistrugerea PNŢCD a fost alimentată pe diverse căi. Dar de asemenea acte jenante vorbim zilnic.
Este îmbucurătoare dorinţa unor organizaţii locale şi lideri puternici de reconstrucţie a formaţiunii, însă ceea ce intrigă este maniera lipsită de fairplay a popularilor faţă de colegii ţărănişti care nu au reuşit să aibă reprezentativitate parlamentară din cauza unei campanii lipsite de nerv, inspiraţie şi fonduri. Chiar şi-n aceste condiţii, apar multe semne de întrebare legate de lipsa de suport electoral a candidaţilor desemnaţi, de procentul insignifiant de voturi la ultimele sufragii.
Acum, ar cam fi cazul ca toate grupurile, personalităţile să-şi dea mâna, să renunţe la orgolii de cloşti rănite şi să transmită un mesaj clar de forţă creştin-democrată şi coeziune. Li se vor adăuga, cu siguranţă, oportunişti de pretutindeni. Problemele de comunicare pot fi surmontate cu sprijinul consilierilor locali şi al mediilor dezgustate de vânzoleala prezentului, dornice de a pune umărul pentru realizarea unei mişcări creştine de dreapta, aptă să preia mesajul şi să reprezinte acest bazin cu mari posibilităţi de creştere.
Cum ar fi posibilă realizarea unei aglutinări creştin-democrate? Fiindcă românii s-au cam săturat de mincinoşi, vânzători de iluzii, de veleitari abonaţi mereu la aşezarea în frunte pentru simplul merit al iuţimii de picior ori al frazelor cu impact mediatic. Ne cam vine acru de absenţa sentimentului comunitar, de lipsa încrederii reciproce şi nu în ultimul rând de samsarii politici care tratează electoratul după reţete învăţate la Ştefan Gheorghiu ori la Secu. Politica viitorului va avea la bază ştiinţa şi trebuie să devină o profesiune respectabilă. Dacă se acceptă convocarea unui congres naţional al tuturor celor de orientare creştin-democrată indiferent de apartenenţa la o grupare ori alta, dacă programul viitorului partid va fi stabilit de membrii înşişi, dacă nu se vor autoinvita pe scaunele de şefi aceiaşi oportunişti / fripturişti dintotdeauna de care elita românească nu duce lipsă, dacă mass-media vor privi cu respect şi bunăvoinţă o asemenea iniţiativă, este posibil să avem o formaţiune creştin-democrată credibilă, cu şanse reale de a ajunge cândva o alternativă la ce avem acum. Dacă… Timpul nu mai are răbdare.
Petru Tomegea
Petru Tomegea - ePolitica 