Ideea nu e nouă, dar acum capătă legitimitate şi rigoare, deocamdată în discursul politic intelectualist. Ar fi putut fi temă importantă de campanie. Puncte tari ale analizei: puterea abuzează de bugetele publice, fie naţionale, fie locale, le exploatează în interes propriu, inclusiv prin intermediul firmelor „de familie” ori „de partid”. Văzută din presă, schema devalizării e simplă: comisioanele grase, numite „mălai”, „tain”, „bani de lapte la copii” şi umflarea de zeci, sute, mii de ori a costurilor. Verificările, amenzile, puşcăria, imputarea câştigului ilicit de către fisc nu-i înspăimântă, acestea vizându-i doar pe adversarii politici. Dacă deconectarea politicienilor de la fluxul bugetar ar deveni realitate, cică am scăpa de sărăcie, s-ar risipi şi jefui mai puţin. Medicii nu luptă împotriva tumorilor întrerupându-le fluxul sanguin? Aşadar, se bate iarăşi monedă pe depolitizare, ca imediat după ’90, însă acum nu se mai trece dintr-o extremă în alta, ci se procedează cu oarece măsură: politică ar trebui să se facă, dar nu la televizor, ci în parlament, consilii locale şi reviste de specialitate, ca peste tot în lume, iar executivul, mai jos de miniştri, să se profesionalizeze, devenind un bun şi stabil manager. Independent de factori partizani. Decizia trebuie să aparţină competenţilor, experţilor şi profesioniştilor, nu posesorilor de fler numiţi „animale politice”, ori liderilor „puternici”, cu pixul gata de procopseală, nici combinagiilor ori învârtiţilor aflaţi mereu la putina cu miere. Puncte slabe: „clasa politică” e privită otova ca „sistem ticăloşit”, or, iată, încolţesc şi nuclee de normalitate. Din păcate, nu vom avea prea curând o masă critică. În plus, se uită că executivele central şi local exprimă nu doar voinţa majorităţilor, ci şi doleanţele alegătorilor materializate prin mandatare.
Cum s-a ajuns la asemenea degradare a spiritului civic-democratic? După „specialiştii noştri”, după păreri exprimate de berbecii mediatici de partid când se referă la alţii, e clar: când nu-i dai peste mâna prea lungă, când legea îi lasă portiţe tot mai soft, care nici nu pot fi bănuite de ageamii ca noi, vechilului îi creşte osânza de neam prost mai ceva ca râtanului îngrăşat de Crăciun. Fiindcă demnitatea, cinstea şi onoarea ţin de bună-creştere: celor mai mulţi le ajung 7 ani de acasă, dar altora le sunt prea puţine două decenii de studii academice. Frecvent, duplicitatea şi delapidarea sunt sarcini de partid şi de serviciu: servitorii, loialii, lăudătorii năimiţi primesc sinecure şi posturi cu bugete „armonizate” doar în schimbul achitării unor „datorii” faţă de „naşi”.
Cum e la alţii?
La nordici, acuzele de acest tip au dispărut de mult. La englezi, americani, în genere, ţările din aria Commonwealth-ului, situaţia e aproape neschimbată de mai bine de un secol: pe lângă dimensiunile foarte reduse ale sectorului de stat şi diminuarea monopolului acestuia în favoarea proprietăţii private, particulare sau publice, cultul străvechi pentru onestitate micşorează posibilitatea de manevră a politicului în administraţie, şcoală, spital, sau servicii asistenţiale. Repartizarea fondurilor se face la vedere, după reguli clare, cunoscute şi acceptate de toată lumea, iar ingerinţa din afară e sancţionată rapid. Legal, posibilitatea furtului din ban public e exclusă, iar derogarea de la lege, încălcarea ei sunt excepţia, nu regula. Nici la fraţii de gintă latină plaga politicului nu îngraşă ca la noi pe posesorii de demnităţi, iar spaţiul mult mai redus al proprietăţii comune, sistemul legislativ eficace şi funcţional, disciplina tradiţională a ordonatorilor de credite limitează marja abuzurilor. Chiar dacă unele necurăţenii mai transpar în mass-media, faţă de ale noastre, par a ţine de normalitate.
Comparând grosso modo arhitectura statului român cu a celorlalte unde contribuabilul n-are a se plânge de cine ştie ce malversaţiuni, se observă că instituţional şi jurisdicţional nu sunt diferenţe semnificative, ca atare generalizarea mătrăşirii banului public vine din politizarea excesivă a funcţiei, din ineficacitate justiţiară, din lipsa unui cult pentru legalitate şi corectitudine. Situaţia României este una fără precedent în democraţiile recunoscute: numirile în funcţie sunt prin definiţie atributul puternicilor zilei, unica promovare în posturi decizionale fiind aceea pe criterii politice. Nu există rău instituţional mai mare decât numirea politrucului habarnamist ca vătaf peste profesionişti şi fluctuaţia personalului decident în funcţie de desele schimbări de regim ori de umorile nu ştiu cui. Ca nu cumva să-şi tulbure loruşi interesele, nicio reformă nu merge până la capăt, aşa că în loc de profesionalism avem improvizaţie, amatorism, ţâfnă, orgolii de maidan şi ameninţări. Cariera înaltă nu e posibilă ori predictibilă fără a fi umilit de politic, de aceea tinerii capabili nici nu mai mizează pe vreun post în România, iar profesiunea şi-o aleg după necesarul de forţă de muncă în Occident.
De amintit şi obiceiurile româneşti din ultima vreme legate de funcţia publică, dominante fiind mita, slugărnicia, oportunismul, carierismul, culminând cu specularea tuturor posibilităţilor de îmbogăţire rapidă, eventual de căpătuire pe viaţă. Ca-n proverbul cu găina care se hrăneşte de unde scurmă.
În fapt, o decuplare adevărată nu e încă posibilă. E prea mare „foamea”. Ceea ce de la curţile Apusului se vede foarte clar. În consecinţă, se feresc de căpeteniile noastre ca de râie. Poate măcar limitarea dezastrului prin motivarea fiscului să-şi facă datoria, eventual prin asigurarea unui coeficient din banii recuperaţi. De asemenea, discutabile rămân nu realizarea bugetelor, totdeauna supravegheată de FMI, UE, ci defalcarea şi executarea transparente, în funcţie de necesităţi legitime, fără „contribuţia” beneficiarului, a intermediarului…
Petru Tomegea
Petru Tomegea - ePolitica 