Aşadar şotronul politic continuă. Preşedintele, o recunoaşte el însuşi cu deosebită satisfacţie, ba chiar cu aroganţa-i nedisimulată, nu se poate schimba. Nu se va dezice, din cât se vede, de şarjele sale de preşedinte jucător, deşi sintagma aleasă n-a fost deloc fericită pentru România. Cu atât mai mult cu cât spiritul Constituţiei noastre este unul de conlucrare a preşedinţiei cu cele trei Puteri ale statului, unul de lucru în echipă.
O Românie slăbită şi un preşedinte râzând
Recunoaşte că România a ieşit slăbită şi decimată ca imagine din istoria revenirii sale la Cotroceni, dar pleacă totuşi la Bruxelles să se întâlnească, la cererea Domniei Sale, cu dnii José Manuel Durão Barroso, Preşedinte al Comisiei Europene, Herman Achille Van Rompuy, Preşedinte al Consiliului European, cu dna Viviane Reding, vicepreşedintă şi comis(ion)ar pentru justiţie… O face fără mandat de la Parlament şi fără a se consulta cu Guvernul. Cel puţin asta dovedeşte lipsa contactelor oficiale şi transparente cu instituţiile în cauză.
E totuşi conştient de cele de mai sus fiindcă declară: „Eu nu am primit un to do list”. Însă a „discutat cu guvernatorul BNR, care gestionează şi reglementează sistemul bancar”. De când e literă de lege „opţiunea guvernatorului BNR”? Din care paragraf reiese că politicile economice şi financiar-bancare ale guvernului le face longevivul guvernator Mugur Isărescu? De ce mai-marii noştri n-au chef de lucru în echipă?
O nouă criză
Plecarea la Bruxelles e o altă aventură personală pe banii contribuabilului român într-un moment în care toată suflarea naţiunii ar fi aşteptat eforturi conjugate, nu doar în această situaţie, dar şi în ceea ce priveşte ieşirea din criză şi recesiune sau depăşirea perioadei de confruntare din această vară.
Nu cred că poate susţine cineva că e constituţional să plece la CE fără o minimă consultare cu celelalte instituţii, oricât de pătimaş susţinător i-ar fi. Chiar dacă, rememorând subiectele de presă ale ultimilor ani, nu e exclus. E clar: ne aşteaptă o nouă criză constituţională în caz că Guvernul şi Parlamentul nu-şi vor însuşi înţelegerile la care a ajuns preşedintele cu partenerii săi de discuţie. De această dată nu va mai putea arunca vina asupra altora.
Ultimatum nu înseamnă stat de drept
Temerile noastre se confirmă la conferinţa de presă de la Bruxelles, o conferinţă doar pentru uz intern, fără mărimile bruxelleze. Iată că una dintre hotărâri aduce atingere suveranităţii al cărei reprezentant legitim e Parlamentul României: „i-am asigurat pe Barroso şi Van Rompuy că România va fi parte a uniunii bancare”. În baza cărui mandat „i-a asigurat” a uitat să ne spună, fiindcă deocamdată a fi sau a nu fi parte a respectivei uniuni e de competenţa Legislativului, nu a Domniei Sale, nici a Executivului.
Or tocmai arogarea unor competenţe şi atribuţii aparţinătoare altor instituţii ale statului de drept au produs tensiunile explozive urmate de impeachment în 2007 şi 2012, ambele derivând din felul cum se concepe noţiunea de preşedinte jucător. În scrisoarea fostului preşedinte Emil Constantinescu adresată preşedintelui Parlamentului European, Martin Schulz, se vorbeşte despre „ultimatumul în 11 puncte impus Parlamentului, Guvernului şi preşedintelui interimar al României”, cu nimic inferior altuia care a ştirbit suveranitatea şi teritoriul României, ultimatum care a generat decizia CCR de reînscăunare a dlui Băsescu la Cotroceni, în pofida voinţei a 88% dintre cetăţenii participanţi la referendum.
Când şi-a pierdut România suveranitatea?
În aceste condiţii, atât discuţiile preşedintelui Băsescu cu înalţii demnitari europeni cât şi analiza politică în PE a situaţiei din România ar fi trebuit să ofere un răspuns celor peste 19 milioane de cetăţeni români: mai trăim într-o ţară suverană şi independentă ori ba; mai avem dreptul la vot, mai putem să ne alegem singuri conducătorii sau revenim la vremea fanarioţilor când primea firmanul cine promitea mai mult.
Or întâlnirile dlui Băsescu n-au avut vreo legătură cu cele de mai sus, cu democraţia, drepturile şi libertăţile poporului român, ci cu egoista dorinţă de refacere a imaginii, cu egolatra poftă de reconfirmare a statutului său de salvator naţional.
Aceste evenimente au avut totuşi darul de a demitiza viaţa politică şi socială românească, mitul corectitudinii politice şi al imparţialităţii Uniunii Europene prăbuşindu-se dramatic. Dintr-odată cetăţenii români s-au trezit abandonaţi în faţa istoriei, la un pas de a-şi lua soarta în propriile mâini.
Petru Tomegea
Petru Tomegea - ePolitica 