Sindromul celui mai iubit dintre pământeni

Marin Preda, la fel ca mulți alți scriitori ai epocii sale, nu a fost om politic în adevăratul sens al cuvântului, dar prin romanul „Cel mai iubit dintre pământeni” (1980) reușește să definească și să pună în circulație numele unui sindrom politic național. Este de mirare cum analiștii fenomenelor social-politice nu privesc realitățile românești decât arareori și cu neîncredere prin prisma acestei maladii, mult mai periculoase decât cele ce pot fi tratate cu medicamente. Periculoase, fiindcă împreună cu imoralitatea, incompetența și aroganța cauționează viitorul României, așa cum a făcut-o primul contaminat total cu acest morb, Nicolae Ceaușescu. El e cel mai cunoscut, dar lista e inepuizabilă. Se cuvine o punere corectă în temă și termeni.
Sindromul ilustrat de Marin Preda se referă la soarta liderului rupt de realitate, adică cel ce își creează un univers propriu în centrul căruia se așază, nu neapărat inconștient. Înconjurat de servitori cinici, lingușitori și oportuniști, el ia de bune toate laudele și măririle, omagiile și aplauzele, dirijate cel mai adesea la vedere, deplin încrezător că dragostea tuturor suspușilor este și va fi eternă. Din punct de vedere medical, sindromul este o formă de delirium tremens. În cele ce urmează, însă, nu va fi vorba de perioada de sevraj de după consumul exagerat de alcool și droguri, ci de „ideile de grandomanie și sentimentul exagerat al capacităților proprii (megalomanie)…, [de] sentimentul că tot ce se întâmplă în jurul său se raportează la sine (referință)”.
Cum e posibil să ajungă în fruntea unei națiuni astfel de inși defazați, înguști și „ambetați” de ei înșiși? Cauzele țin de managementul carierei omului politic: atunci când este promovat în funcție, aproape nimeni nu bănuiește că puterea îl poate corupe într-atât, încât să-și piardă uzul rațiunii și să sacrifice viitorul propriului popor în favoarea propriei persoane. Evoluția are loc în timp, iar cei din jur se prefac că nu o văd. Pe de altă parte, nu se poate exclude intenția ca respectivul să fie folosit de un grup politic sau interlop interesat.
Tovarășii de drum declanșează concomitent cultul personalității, interesați ca odată cu cel mai iubit fiu al poporului să se autopromoveze, iar la adăpostul său să-și pună în aplicare scopurile ascunse legate de căpătuire, de clan și de promovare nemeritată pe scara social-politică asemeni oricărui profitor. De aceea, se observă că, pe lângă vinovăția individuală, există de fiecare dată și o culpă colectivă. În fond, fără contribuția profitorilor, deriva morală a megalomanului nu ar fi posibilă. Dar e posibilă tocmai datorită anturajului din care nimeni nu e interesat, las deoparte că nu ar avea curajul și demnitatea, să-l tragă de mânecă pe impostor.
Trezirea la realitate e dureroasă, iar în unele cazuri, tragică. Partea cea mai insidioasă a sindromului celui mai iubit dintre pământeni este că un singur individ poate provoca suferințe unui întreg popor care nu are altă vină decât aceea că îl are în rândurile sale pe impostor, că, într-o clipă de slăbiciune și inconștiență, poate i-a dat votul, lui și grupului sau partidului său.
Nu altceva ni se întâmplă acum și nu este doar părerea subsemnatului: scena politică gravitează în jurul unui singur personaj, liderul partidului majoritar. El le face pe toate, el le știe pe toate, el are în mână pâinea și cuțitul, el conduce și guvern și parlament, iar acum vrea și justiția, iar tovarășii de drum îi stimulează excesele, știind bine care este finalul: mai bine de doi ani din istoria României pierduți aiurea, sacrificarea idealurilor populare pentru satisfacerea viselor de mărire ale unui singur decident înconjurat de servitori devotați și docili.
Între sindromul celui mai iubit dintre pământeni și dictatură este o legătură logică: personajul ambetat de mărire și putere nu-și poate împlini pohta decât subordonând-și toate instituțiile statului, democrația, statul de drept, independența justiției și legile imparțiale fiindu-i piedici de netrecut pentru viitorul său.

Petru Tomegea