Nu e alt mijloc mai simplu să afli nivelul de educaţie al unui individ şi civilizaţia unui popor decât analiza capacităţii de a zâmbi. Observat încă din Antichitate, fenomenul a captat atenţia şcolilor de oratorie care îşi deprindeau discipolii să-şi lumineze faţa cu un surâs pentru a capta bunăvoinţa auditoriului. Moştenit din latină, „a surâde” e semn că mai demult românii cultivau bunele maniere. Ca dovadă, i-am adăugat un sinonim mai cald, „a zâmbi”. Ambele sunt străvechi, aşa că pilduitorul trecut românesc ne-ar putea reaminti multe virtuţi apuse.
Despre surâsul Monei Lisa s-au scris mii de pagini, iar popoarele lumii, inclusiv românii, au născocit poveşti despre împăraţi care nu ştiau să zâmbească. Elita antebelică românească a cultivat şi ea codul manierelor elegante, dar în iureşul apocaliptic spre „omul nou”, regimul bolşevic a condamnat intelighenţia la nefiinţă. Imediat întunericul imposturii proletcultiste s-a cocoţat pe grumazul răbduriului popor, devenit peste noapte populaţie rătăcită. Grimasa schizofrenică a tovarăşilor ascundea minciuna atotstăpânitoare, „sufletul nemuritor al comunismului” (Kolakowski).
Adevăraţii ţărani şi lucrătorii harnici au continuat să-şi zâmbească, să-şi facă mici reverenţe, scoţându-şi de departe pălăria. Umanitatea se refugiase în inimile şi cugetul lor.
Nu e de mirare că libertatea şi democraţia irump într-un popor care uitase de căldura, bunătatea, înălţimea morală a surâsului sincer, deschis. Privite astăzi cu un ochi rece, scenele revoluţiei din ’89 scot în evidenţă dimensiunea tragică a faptelor şi a feţelor unui neam rătăcit în istorie. Românii nu mai ştiau să zâmbească, să se bucure de reuşita lor. Le-au venit în ajutor încurajarea, zâmbetul regelui Mihai în neuitata vizită pascală, numai că această lumină nu a trecut de pe faţa Măriei Sale pe aceea a poporenilor. Inima noastră învârtoşată nu i-a priceput mesajul.
Vânzoleli politice crunte se abat peste noi după ce vechea luptă de clasă s-a transformat peste noapte în bătălie pe viaţă şi pe moarte pentru putere. Simţind forţa de sugestie a zâmbetului în folos electoral, câţiva politicieni autohtoni s-au afişat cu un rictus, o schimonosire cu gura până la urechi. Caricatură de prost gust, lipsită de nobleţe sufletească şi subţirime intelectuală, grotescul jâmbăt şi hăhăiala au provocat o reacţie de apărare a mulţimilor împotriva imposturii, a mimării iresponsabile a dragostei faţă de sărăceni.
Nici oamenii de valoare n-au făcut uz de civilizatul, nobilul surâs. Ca să fie credibili, arătau o morgă ţeapănă. Nu voiau să fie asimilaţi surâzătorilor de paradă, îmbătaţi de putere.
Au rămas de pomină feţele încruntate ale guvernanţilor români în întâlnirile lor cu personalităţile Occidentului, ale căror chipuri degajă lumină şi înţelegere, iar expresivul zâmbet, fie şi protocolar, stimulează atmosfera bunei comunicări. Nu e numai o chestiune de educaţie ori de bună creştere, cât mai ales însemn al bogăţiei şi al frumuseţii interioare, al prea plinului sufletesc, al stăpânirii adevăratelor valori ale civilizaţiei.
N-au lipsit încercările de a zâmbi sincer în aceşti ani. Reactualizând filmul primelor manifestări publice, ne amintim bonomia unor figuri începând cu a Doamnei Doina Cornea, a domnilor Coposu şi Raţiu, de ochii plini de vioiciune ai poetului Ioan Alexandru, de poveţele blânde ale Părintelui Galeriu, încât ni se părea că normalitatea avea să revină nu peste mult timp. Aşteptarea a fost zadarnică.
Acum lucrurile par să se eternizeze într-o zare cernită. Lumina încă nu ia locul încrâncenării pe chipul fruntaşilor noştri, încruntarea aspră continuă a-şi arata faţa hâdă în locul deschiderii şi al transparenţei, ascunzând laturi obscure. Pe nesimţite, clasa politică s-a înstrăinat de propriul popor, în lipsa punţilor unei reale comunicări.
Românii îşi regăsesc cu mare greutate identitatea.
Petru Tomegea
Ziare.com
Petru Tomegea - ePolitica 