Avem politica pe care o votăm

Avem politica pe care o votăm

Ne simțim parcă mai ușurați când, pentru insuccesele noastre, dăm vina pe  alții, dar mai cu seamă pe clasa politică în integralitatea ei. Nu orice fel de insuccese, ci starea materială precară, necazuri cu spitalul și medicamentele, lipsa utilităților publice, a autostrăzilor și a căilor ferate moderne…, de exemplu, deși locuri unde se câștigă nevisat de bine stau neocupate, unele spitale sunt mai moderne decât am văzut eu în țări cu tradiție, iar medicii noștri de vârf nu sunt cu nimic mai prejos…

Dăm vina imediat pe politicieni. Au și ei vina lor, deloc mică, dar nu e normal să-i acuzăm numai pe ei de moment ce noi i-am trimis acolo prin votul nostru grăbit sau în necunoștință de cauză. De aceea mi se pare corectă afirmația că avem politica pe care o merităm. Dureroasă, chiar cinică, dar afirmația spune adevărul: nu ne-a obligat nimeni să votăm incompetenți, agramați și corupți, care, odată ajunși la vârf, ne râd în nas și-și bat joc de încrederea noastră.

Așa e, avem politica pe care o merităm, dar percepția noastră e alta: suntem convinși că merităm mai mult din partea conducătorilor, a politicienilor. În fond, dacă noi, contribuabilii, ne sculăm cu noaptea-n cap și alergăm la serviciu, unde ne facem datoria, cât și cum putem, la fel ar trebui să facă și politicienii aleși de noi în frunte. De ce nu o fac toți?

De ce zilele lor de lucru pentru România și pentru cetățenii ei sunt așa de scurte și de puține? De ce își fac legi după care să se poată ascunde în caz că le ies la iveală mânăriile, cârdășiile cu banul public? Ban care ar trebui să meargă acolo unde este mai mare nevoie, în educație, sănătate, la investiții pentru autostrăzi și industrii performante. De ce se salvează unii pe alții folosindu-se de imunitatea oferită cu atâta larghețe tot de ei înșiși? Legea n-ar trebui să fie egală pentru toți?

De ce? Fiindcă nu simt presiunea votului asupra lor: respectivii sunt pe deplin încrezători că, iertători, răbdători, fraieri și neinformați cum suntem, le vom da mereu votul, chiar dacă mandatul lor este și va fi mereu gol de conținut: majoritatea aleșilor uită că trebuie să reprezinte interesele cetățenilor și se ocupă numai de propriile interese, iar prezența celor mai mulți în parlament și consilii locale e pur și simplu  decorativă.

Am putea avea scuza că atunci când i-am ales erau oameni de cuvânt și pricepuți în anumite domenii, iar puterea i-a corupt. Zisa aceasta, însă, trebuie amendată: cei mai mulți erau deja corupți în momentul alegerii. Priviți-le averea și relațiile și gândiți-vă că astfel de averi într-o țară cu oameni cinstiți și legi drepte este rodul mai multor generații, iar averea de neam Tănase (Scatiu) le-a venit peste noapte. Luați aminte la competențele lor, la aroganța, la felul lor de a fi și de a relaționa cu oamenii de rând și cu autoritățile, cu familia, cu cartea și școala și-mi veți da dreptate.

Este adevărat, cei mai mulți nu și-au dobândit competențe prin studii aprofundate, dar nu numai din pricina competențelor lor precare fac greșeli politice și de management. În fond, astfel de competențe au la dispoziție la parlament, în ministere, la numeroasele organe și organizații plătite din ban public pentru buna guvernare. De ce nu fac ce și cum decid specialiștii și experții? Așadar cauza este în altă parte. Unde?

De ani buni, câțiva lideri parlamentari caută mijloace și procedee spre a ocoli legea și procedurile legale, asta dacă nu cumva calea hoției a fost cu bună știință introdusă în legi cu dedicație alcătuite în celebrele de acum centre de reflecție, nu în comisiile parlamentare de specialitate. Nu din această cauză am avut aproape 3 (trei) ani de proteste în fața guvernului? Nu din pricina asta au fost bătuți și gazați protestatarii pașnici la 10 august, anul trecut? Nu din cauza asta suferă un întreg popor? Nu am ajuns astfel de rușine în UE, cu un MCV catastrofal și cu atenționări dure din partea comisarilor europeni, a GRECO și a Comisiei de la Veneția?

Este clar pentru orice om cinstit: atât timp cât hoția și corupția vor hălădui pe meleag românesc, șanse de democrație, bunăstare și civilizație nu sunt.

Petru Tomegea

O campanie liniștită și plicticoasă?

O campanie liniștită și plicticoasă?

O mulțime gălăgioasă de jurnaliști, mai ales elitiști, și figuri eternizate prin studiouri TV s-a strofocat să ne convingă de „adevărul“ întrebării din titlu, deși realitatea a fost cu totul alta: nu știu cine a avut timp să se plictisească de atâta liniște când n-a fost oră în această campanie să nu bubuie minciuni groase, calomniatoare, injurioase, manipulări sforăitoare, îngroziri și sperieturi, amenințări, fake news-uri și procese de intenție, care de care mai ticălos-odioase, că-ți taie răsuflarea.

Să le facem un inventar ca să vedeți dacă nu cumva ușa democrației ne-a fost închisă în nas tocmai nouă, alegătorilor: 

• cică sasul este membru al masoneriei germane și a primit sarcina să  ia  România pe persoană fizică și să o predea la cheie Germaniei d-nei Merkel;
• odată ales la Cotroceni, imediat va tăia salariile și pensiile, mărite cu atâta trudă de d-na Dăncilă, va impozita salariile și banii trimiși acasă de diasporeni;
• pe vremea serviciului militar obligatoriu, cică neamțul n-a primit gradul de sublocotenent ca toți ceilalți, ci a rămas caporal. Ni se sugerează că nu-l ducea capul…
• n-a fost în stare să facă un copil măcar, cum să fie președinte? (acuzație ticăloasă preluată din bagajul la fel de odios al campaniei pentru primul mandat);
• e străin de neam și țară, e papistaș luteran, nu ortodox ca noi toți și e apropiat de nemții lui, nu de români;
• e adevărat că s-a întâlnit de două ori cu Donald Trump, dar țara nu s-a ales cu nimic în afara unei șepci primite cadou și a trei poze; 
• a purtat cască în ureche la conferința de presă pentru că nu e în stare să articuleze un discurs simplu în limba română și trebuie să i se șoptească;
• este acuzat că stă mai mult în vacanță, nu „la muncă“, mai ales când țara are nevoie de el, dar adevărul e că în ultimii doi ani nici n-a avut concediu;
• ”Domnul Klaus cred deja (sic!) se şi vede şef de lagăr de concentrare şi toţi PSD-iştii băgaţi acolo la reeducare”; deja se vorbește de gazare;
• fiind susținut de PNL, urmașul PDL – Băsescu, nu numai că va tăia  pensiile, deja a început, dar va închide și spitale, și școli. Lista acestora e gata făcută;
• USR-PLUS, UDMR, PMP, votanții lui Toader Paleologu cică nu votează cu Iohannis, iar liberalii ar face bine să voteze cu Dăncilă, să scape țara de dictatură…

Singura întrebare pe care trebuie să ne-o punem este dacă astfel de minciuni sfruntate sunt demne de o societate civilizată și rezonabilă, de o campanie electorală într-o țară europeană care se vrea democratică ori fac parte dintr-o încăierare de cartier, nu de mahala, căci mahalaua mai avea totuși oarece ștaif.

Iată că la cei 30 de ani de libertate și cică de democrație avem dovada că politica românească are foarte mari dificultăți să se integreze în cutumele Uniunii Europene. Încă nu putem face pasul spre normalitate, spre științele politice, spre o administrație competentă, iar naivitățile și manelismul cu dușmani, trădători și mincinoși ne scoate la iveală rămânerea în urmă, defazarea și lipsa unei atitudini educate.

În aceste condiții, firește că alegătorii nu și-au putut face o idee măcar despre programul electoral și proiectele pe care le propun candidații, iar voturile celor educați care s-au prins de manipulare au migrat pervers spre celălalt candidat. Pentru că așa s-a întâmplat de fiecare dată: minciunile nu l-au favorizat pe Ion Iliescu, ci pe Emil Constantinescu, țapul, vânzătorul de țară, veneticul, la fel cum injuriile la adresa lui Klaus Iohannis din primul tur al trecutelor prezidențiale l-au făcut pe Victor Ponta să piardă milioane bune de voturi în al doilea tur. Dar de învățat n-a vrut să învețe nimeni nimic, nici măcar trupele de PR și staff-ul electoral aflate în serviciul candidatei. 

Așa că, în locul mult clamatei liniști, am avut zilnic circ și bălăcăreală politicianistă: membrii fostului guvern au făcut mare caz de de dezbateri, vrând să-i tragă la răspundere pe actualii miniștri: Orlando, Al Capone, l-a invitat la „dezbatere“ pe Florin Cîțu, dar acesta și-a văzut de bugetul „dublu“ al fostei guvernări, Olguța a chemat-o la confruntare pe Violeta Alexandru, apoi i-a desființat pe toți, au curs acuzațiile la adresa dictatorului Iohannis…

Răspunsul actualilor diriguitori: depesedizarea instituțiilor statului…

Petru Tomegea

 

Aroganța a mai omorât două partide

Aroganța a mai omorât două partide

În politica românească există forțe benefice precum voința populară, știința de carte și speranța unei bune guvernări, dar și forțe malefice precum incompetența, dezordinea-dezorganizarea, indolența, aroganța, neputința și …agramatismul. Nu ne-am propus, însă, să le inventariem pe toate și, fiindcă despre celelalte se vorbește mereu în mass-media, iar aroganța n-a fost privită cu atenție și a lovit necruțător în alegeri, ne vom ocupa de ea în cele ce urmează.

Ce este aroganța? Dicționarele zic că este „purtare sfidătoare (și obraznică) a cuiva care se crede superior“, așadar trufie, semeție, fudulie, „atitudine de mândrie disprețuitoare“, înfumurare, impertinență, insolență… Aroganții sunt încrezuți, lăudăroși, lipsiți complet de modestie, dau pe dinafară de ei înșiși și fac mare caz de cunoștințele, calitățile și bunurile lor, desconsiderându-i pe mai toți ceilalți. Totul le pute. Nu le ajungi la vârful nasului nici cu prăjina.

Ei, bine, această aroganță a lovit de mai multe ori în istoria noastră postdecembristă, prima fiind copita primită în plină figură de Adrian Năstase în confruntarea cu Traian Băsescu la alegerile din 2004 când tocmai își prelungise mandatul prezidențial la 5 ani și-și pregătise din vreme palatul și jilțul de la Cotroceni, numai că nu el a avut parte de ele, ci marinarul. A doua a fost prăvălirea de pe soclul faraonic a lui Victor Ponta la alegerile din 2014 și a lui Liviu Dragnea în 2019 din poziția de lider măreț și autoritar, plin de ifose dictatoriale. 

Anul electoral 2019 a mutat aroganța de la lideri forțoși la nivelul formațiunilor politice: îmbătați de victoria copleșitoare la alegerile locale și parlamentare din 2016, social-democrații au abordat plini de trufie votul la europarlamentare, iar rezultatul a fost pe măsură: numai jumătate din electori i-au mai creditat, iar majoritatea de guvernământ li s-a topit în neant după condamnarea lui Dragnea, ceea ce a dat apă la moară Opoziției. În consecință, moțiunea de cenzură le-a măturat scumpele costume și încălțări de la Palatul Victoria.

Aroganța a lovit apoi în alianța USR-PLUS: plină de sine după alegerile din mai când s-a cocoțat ca a două forță politică, a crezut că la prezidențiale va da lovitura de grație nu numai candidatei PSD, ci și candidatului PNL, deși un sondaj intern dinainte de alegeri stabilise că cea mai bună variantă este susținerea candidatului dreptei. Dan Barna a considerat că momentul îi este propice și s-a aventurat în campanie fără o pregătire temeinică.

Greșelile foarte grave pentru un politician care joacă la ruleta rusească soarta propriei formațiuni i-au tăiat calea. De câteva ori a vorbit gura fără sine: „ieșirea din criză nu e mandatul USR“, nu intrăm la guvernare și-i lăsăm pe liberali, cică prietenii noștri, să-și rupă gâtul la o guvernare minoritară… Și asta tocmai când criza bătea în forță la ușa și așa betejită a patriei.

Lumea și-a dat seama repede cum stau lucrurile: când pleci la luptă împreună cu aliații, nu-i lași să-și manifeste eroismul singuri, iar tu să vii în final să-ți însușești meritele, după principiul „la plăcinte, înainte, la război, înapoi“. Ei, bine, fripturismul sau oportunismul, din aceeași gașcă cu aroganța, i-a îngropat pe mulți politicieni, iar Dan Barna e și el pe acolo.  

Unii analiști, mai cu seamă dintre aceia înregimentați cu arme și bagaje în diverse partide vorbesc de aroganță și în cazul actualului președinte care nu vrea și pace să aibă o confruntare electorală cu candidata PSD. Nu știu dacă o face din aroganță ori din calcul politic, dar logica mă îndeamnă să arăt că nimeni nu poate accepta să se întâlnească cu cei ce de cinci ani încoace l-au amenințat cu suspendarea pe motive scornite și chiar puerile, l-au ținut într-o continuă batjocură, cu injurii, acuzații false care nu au nimic a face cu adevărul și oamenii de onoare, ci cu codul penal ori cu cei șapte ani de-acasă.

De obicei, în țările democratice și civilizate, nu există astfel de fenomene, iar diriguitorii nu știu cum să-și vadă de treabă mai bine. Acolo nu mai este timp de aroganțe și jocuri politicianiste care să mai umple timpul alegătorilor. E clar că democrația noastră nu s-a copt în acești 30 de ani.

Petru Tomegea

 

Lebăda neagră va lovi din nou?

Lebăda neagră va lovi din nou?

Atunci când politicienii nu mai știu ce să inventeze pentru a se impune la vot în fața rivalilor mai puternici decât ei, în absența oricăror elemente strategice din științele politice, acum mai urâte și neglijate ca oricând, caută mijloace în științele oculte, în vrăjitorie, oracole, oniric, în faptul aleatoriu, iar istoria noastră recentă le oferă marfă din belșug. Dar ce este lebăda neagră?

O metaforă bazată pe un fapt natural: lebedele sunt albe de când lumea, numai că din când în când natura se joacă cu ADN-ul frumoaselor păsări de apă și apare câte un exemplar negru. Fenomenul a aprins imaginația serviciilor de PR ale partidelor și ale candidaților mai ales în campaniile electorale care au încercat prin diverse subterfugii să creeze un fapt cu impact mediatic pentru a disloca energii populare folosite apoi în vedera impunerii unui ales al lor. 

Conceptul „lebăda neagră“ nu s-a născut, din păcate, în mintea politicienilor și a politologilor români, ci vine din SUA, de la eseistul Nassim Nicholas Taleb, a cărui carte apărută în 2007, The Black Swan (Lebăda neagră) cercetează rolul socio-politic al fenomenului: evenimente greu de anticipat reușesc să capete un impact major asupra unor state, formațiuni politice, mari personalități și chiar asupra statu-quo-ului financiar, schimbându-le radical datele, existența ori desființându-le pur și simplu. Impactul acestor evenimente ține de prejudecăți ale populației, de gradul de educație și de sensul, forța mișcărilor politice.

Istoria recentă a reținut câteva astfel de „lebede negre“: Emil Constantinescu: „Credeți în Dumnezeu, domnule Iliescu?“, Băsescu: „Domnule Geoană, nici azi-noapte nu v-a plăcut întâlnirea cu dl Vântu?“, iar în 2014 lebăda neagră a venit prin busculadele la vot în diaspora găurind sarsanaua de voturi a d-lui Ponta. Mai sunt și altele, de la spa-ul („sanitas per aqua“) al lui Vântu la ceasul de aur al candidatei stângii…

Cum fapte ca acelea de mai sus nu se întâmplă toată ziua, disperarea fără margini i-a făcut pe competitori să inventeze ei înșiși țânțari din care să facă armăsari focoși și asta încă de la celălalt rând de alegeri prezidențiale: 1.  candidatul e străin de neam, nu e ortodox ca noi toți și nu a fost în stare să aibă copii; 2. candidatul are 6 case; 3. confruntarea electorală între cei doi candidați rămași în cursă după primul tur, confruntare care nu va avea loc din motive care nu-și au rostul în discuția de față; 4. candidatul liberal cică are o cască în ureche pentru a primi indicații de la staff-ul său electoral…, iar încercările continuă probabil până în orele scrutinului. Se vede cu claritate că niciunul din aceste fapte nu poate accede la statutul de lebădă neagră, iar cele etalate acum n-au avut efectele scontate de lansatori, ci alte efecte, unele perverse.

Și pentru că, cu toate eforturile propagandistice ale scornacilor, lebăda neagră nu a vrut să poposească încă în curtea Cotrocenilor, căutările au intrat într-o fază plină de nervozitate, lacrimi și injurii determinate de neputință. Ceea ce nu iau în calcul căutătorii lebedelor negre este că trebuie să ai baftă de două ori: o dată să dai peste o lebădă neagră, nu vopsită, și a doua, să știi / să poți s-o determini să-și joace rolul.

Să nu cădeți în capcană crezând că lebedele negre sunt vânate cu atâta pasiune numai în România. Amintiți-vă cum zburau cu dezinvoltură pe deasupra capetelor lui Donald Trump și al lui Emmanuel Macron, ca să nu dăm mai multe exemple. Cu toate zbaterile staff-urilor electorale americane și franceze, însă, lebedele negre și-au continuat mai departe plutirea grațioasă pe lac, își vor crește puii cu aceeași grijă odată cu  dansurile, cântecele lor de dragoste ori de singurătate.

Ceea ce mă întristează, însă, este incapacitatea funciară a politicienilor noștri și a serviciilor de PR, de consultanță de a se concentra pe durerile unui neam de oameni necăjiți de guvernări inepte, de a gândi modalități concrete de a se pune în slujba cetățeanului și a viitorului copiilor noștri, nu a unor lideri care nu binemerită de la poporeni.

Petru Tomegea

 

Prețul corupției

Prețul corupției

Odiseea demiterii actualului guvern prin moțiune de cenzură și instalarea liberalilor la Palatul Victoria au scos la iveală dimensiunile greu de imaginat ale corupției și acum se văd cu și mai mare claritate motivele alungării fostei șefe a DNA și scopul (anti)reformei din Justiție: să dispară posibilitatea de a pedepsi corupția la vârful puterii politice și subordonarea celei de-a III-a puteri a statului de drept, iar justițiarii să nu-i mai deranjeze pe marii mahări ai mânăriilor politice. Că doar nu alții fac jocuri politice prin cumpărarea voturilor, fie în numele lor, fie al partidelor, nicidecum al oamenilor cinstiți.

Pentru majoritatea cetățenilor onești, pentru Opoziție și pentru UE, pentru organismele internaționale semnalul a fost cât se poate de clar: Puterea de la București e una de pradă, pusă pe furăciuni și ilegalități, iar democrația se va afla la grea strâmtorare sub acest Executiv, în consecință toți ochii au rămas ațintiți asupra intențiilor sale apropo de Justiție și buget.

Deoarece în calitate de contribuabil nu poți să nu te îngrozești de traficul de sume imense, între un milion și 200 000 de euro pentru un vot în parlament, fie pentru ieșirea din chingile moțiunii de cenzură, fie pentru stoparea din fașă a instalării noului guvern. Nu cred că este cineva care să nu fi auzit sau citit despre vehicularea unor astfel de tranzacții infracționale în spațiul public, cu atât mai mult cu cât unele sunt cu nume și prenume, devoalate chiar în direct de împricinați. La fel cum nu cred nicidecum că astfel de sume provin din muncă cinstită, fiindcă 200 000 de euro este averea pe care un lucrător foarte bine remunerat o poate strânge într-o viață de om, iar  cei 35% săraci ai României nici nu o pot visa. 

Din păcate știrile despre dimensiunile fenomenului corupției românești au depășit demult granițele României, fiind comentate cu prioritate în cancelariile și mediile internaționale, fără ca răspunsul autorităților noastre să se facă auzit. S-au auzit, în schimb, atacuri murdare și nedemne împotriva unor instituții internaționale precum Parlamentul European, înalții comisari, GRECO, Comisia de la Veneția care ne-au atras atenția. Ba chiar, de râsul lumii, vicepreședintelui Comisiei Europene i s-a întocmit dosar penal de către Secția Specială proaspăt înființată. Promițător debut! 

Cum s-a procedat atunci când corupția a devenit sufocantă în țări unde democrația a învins de multe zeci de ani? Fiindcă asemenea fenomene i-au încurcat și pe alții, dar nu le-a trecut prin minte să slăbească Justiția. Din contra: s-a umblat la legislație, s-a întărit Justiția, li s-au dat puteri sporite justițiarilor, iar întreaga societate, toate instituțiile statului, toți politicienii s-au concentrat asupra măsurilor dure și eficiente de eradicare a corupției. Și apoi nu există mare criminal, corupt și escroc național sau internațional la prinderea căruia să nu fi colaborat serviciile secrete, uneori și armata. Nu s-a trezit, însă, în vreo țară democratică nici un constituționalist să declare că probele respective nu sunt valabile.

Or la noi tocmai lucrul acesta s-a întâmplat. Și asta cu bună știință că toți marii corupți vor scăpa, iar jaful asupra banului public va fi astfel legalizat-generalizat, deoarece toată logistica de urmărire-ascultare-înregistrare se afla la un departament independent al SRI, nu la polițiști. S-a dorit în mod expres ca Poliția să rămână descoperită asemeni unui pisoi căruia i s-au tăiat mustățile și i s-au pus clopoței. Așadar, furați liniștiți, domnilor și doamnelor mân(t)uitori ai banului public, făcătorii de legi au avut grijă să nu-i deranjeze nimeni pe marii hoți și corupți.

Iar acum tragem ponoasele legilor cu destinație precisă: majoritatea susținătoare a hoției a pierdut puterea și guvernarea, România rămâne mai departe sub supravegherea MCV, Bulgaria scapă, iar Curtea de Justiție a Uniunii Europene urmează să dea verdictul asupra legilor care au dezincriminat corupția. Însă sărăcia nu va putea fi stopată în România atât timp cât devalizarea bugetelor naționale și locale nu va putea fi oprită, iar politicienii nu vor sta departe de tentații. 

Petru Tomegea

 

Nu merg la vot?

Nu merg la vot?

Ca și alți cititori pasionați de gazete, am observat că există foarte mulți jurnaliști, oameni de presă și televiziune, cetățeni, alegători care au rețineri în privința prezenței la vot, găsind tot felul e motive să nu meargă. Iată-le pe unele dintre ele: 

– toți candidații, toți politicienii sunt la fel, o apă și-un pământ, toți vin la furat, toți vor la ciolan, toți mint, așa că, ori cu votul meu, ori fără, nimic nu se va schimba, iar noi tot săraci vom fi și tot de proști vom fi luați.

E clar că motivele de mai sus sunt o consecință firească a unui mod anapoda de a face politică în România, un mod care nu are legătură cu nevoile cetățeanului, cu idealurile sale, dar nu sunt toți oamenii la fel așa cum nu sunt la fel două picături de apă. Nu sunt toți o apă și-un pământ. Sunt și oameni serioși, bine intenționați, care au pus umărul la rezolvarea multor situații dificile prin care a trecut România. Sunt și inși care au competențe obținute prin studii serioase, competențe puse în serviciul țării, sunt și oameni care fac afaceri cinstite, inclusiv cu statul. 

Sunt și politicieni, înalți funcționari care n-au înșelat pe nimeni, care n-au copiat la școală, nici nu și-au plagiat lucrările de masterat ori de doctorat, la fel cum sunt și aleși care nu fac parte din clanuri și găști, sunt buni familiști, buni cetățeni și înțeleg că, ajungând în funcții publice, în posturi înalte, se vor pune în serviciul celor care i-au ales, al celor mulți. Nu toți au făcut averi din politică, nu toți sunt aroganți, cei mai mulți știu să exprime corect o frază-două în limba românească. 

Dar, la fel de adevărat, nu sunt foarte mulți, nu-și fac publicitate, nu ies în frunte decât chemați uneori prea insistent. Numai că până acum n-a prea fost nevoie de ei, ci de oameni supuși, lingușitori, care să nu iasă din cuvântul liderului suprem. Așa s-a ucis până azi tot ce era valoros, viabil și pornise cât de cât spre normalitate în politica românească în anii ’90.

Necazul cel mare e că, dacă nu reușim să ni-i aducem dregători, să ni-i alegem în Parlament și Consilii locale, nu avem nicio șansă fiindcă găștile, clanurile, bisericuțele celorlalți îi vor șantaja, îi vor batjocori, îi vor desființa împreună cu televiziunile de partid și cu jurnaliștii care răspund la comenzile mahărilor.

– Nu are rost să merg la vot fiindcă nici vecinul meu nu merge, nici colegii și prietenii mei nu merg, iar șeful unui partid spunea deunăzi că serviciile secrete, cu  generalii lor, cu Soros, Codlea… și statul paralel vor face în așa fel ca să iasă la vot numai cine „trebuie“, adică tot ai lor.

Din istoria recentă, știu că până acum n-a fost nimeni forțat să voteze pe cineva anume. În schimb există un fel de bravură, de grozăvire, de fudulie din partea unora mai tineri care consideră o rușine să te amesteci cu vulgul, cu prostimea, cu sărăntocii…, chiar dacă toți sunt cetățeni cu drept la vot indiferent de avere ori de sex, nație. Poate că prietenii vor fi având motive serioase, dar asta nu înseamnă că dreptul pentru care peste 1000 de tineri și-au dat viața în 22 decembrie 1989 nu trebuie exercitat. Nu e păcat?

Evident că această explicație manipulatoare vine de la o grupare care nu vrea să ieșim la fot fiindcă voturile abstinenților respectivi merg sigur către altă formațiune decât a lor. Nu asta a fost pricina pentru care cetățenii din diaspora au fost împiedicați cu bună știință să voteze la ultimele alegeri?

Să mai observăm că nimeni nu are dreptul moral să se plângă de (in)activitatea aleșilor de moment ce a absentat de la vot. Din păcate, categoria aceasta de nemulțumiți este foarte vocală în spațiul public, însă nu este dispusă să schimbe modul de a face politică prin prezența la vot, adică nu este conștientă de faptul că rămâne  nereprezentată la nivel local și național ori nu-i pasă. 

Este adevărat că absența de la vot poate fi numită vot negativ, numai că votul acesta negativ nu permite selectarea unor politicieni mai buni decât ceilalți, așadar nu permite nici guvernarea după principii constituțional democratice, nici găsirea celor mai bune soluții pentru viitorul națiunii românești. Iată de ce dreptul constituțional la vot trebuie urmat de prezența la urne.

Petru Tomegea

Guvernarea șmecherilor

Guvernarea șmecherilor

Șmecheria românească ne e bine cunoscută de la Păcală încoace, dar să ajungă șmecheria și tupeul doctrină politică și comportament guvernamental într-o țară democratică nu cred că a anticipat cineva. Evident că e vorba de guvernul și majoritatea de guvernământ social-democrate care tocmai și-au încheiat deloc glorios mandatul. Va rămâne în istorie ca guvernul șmecheriilor și al agramatismelor. Să nu vă închipuiți, însă, că doar social-democrații dețin monopolul. De demonstrat.

Nu voi cita decât câteva ziceri de șmecheri: „Îmi plac curvele, dar nu în politică”, a zis Eugen Teodorovici. Codrin Ştefănescu: „Avem miniştri cu probleme penale pentru că putem.“ „PSD este ţinta predilectă a personajelor toxice care, împreună, unit, formează statatul(sic!) paralel.“ Dragnea: ”Eu nu vreau să plec ca prostul din această viață și din această funcție”, „Am hotărât să ne facem noi Guvernul, şi nu alte instituţii”. Claudiu Manda, către Ponta: „Lumea urăşte trădătorii ca tine. Nu vor să audă de tine. Dacă nu crezi, deschide frigiderul“… Sunt unele și mai urât-buruienoase, pe care nu le suportă hârtia, nici tastatura calculatorului! Nu e zi să ne lovim de ele, să nu dăm de șmecheri și șmecherii, de tupeu și nerușinare, fiindcă oamenii de caracter, competenții și gentlemenii din politică sunt pe cale de dispariție.

Ce au căutat și ce caută astfel de indivizi în fruntea României? Puneți-i lângă iluștrii noștri bărbați de stat, stâlpi ai românismului, făcători de țară precum Mihail Kogălniceanu, Titu Maiorescu, Vasile Alecsandri, Brătienii, P. P. Carp, Iuliu Maniu, Al. I. Cuza, Take Ionescu, Alexandru Vaida-Voevod, Constantin Stere, Samoilă Mârza, Gheorghe Pop de Băsești, Sextil Pușcariu, Iancu Flondor, Ion Nistor… Cum au ajuns în fruntea României inși incompetenți, dar plini de șmecherii, dubioși, adevărați țepari, care nu se pot exprima corect în limba română, care nu iubesc școala și cultura națională, care urmăresc numai și numai interesul personal? 

Evident, au ajuns prin votul nostru șn 2016 și niciun stat paralel, nici Coldea, nici Soros, nici nimeni altcineva nu ne-a pus pistolul la tâmplă ca să-i votăm ori să nu-i votăm. Ceea ce înseamnă că am votat în necunoștință de cauză și asta deoarece respectivii trăiau alături de noi, multe din faptele lor fiindu-ne cunoscute. Am sperat că se vor schimba și-i vor sluji cu abnegație pe toți cetățenii? Când au mai făcut-o?

Răul însă este mult mai mare: ajungând ei politicieni și văzându-se pe cai mari, și-au dat în stambă: au reușit să distrugă mare parte din realizările înaintașilor. Ne-am îndepărtat de civilizația Europei Occidentale și de Uniunea Europeană care ne-a făcut favoarea de a ne primi, deși nu eram pregătiți, i-au ridicat în slăvi pe hoți și corupți, lăsând victimele în disperare, au împărțit banii țării preferențial, eu luându-și partea leului, și-au aranjat neamurile și amantele în posturi bine remunerate, ne-au făcut de ocară și de râs în Europa civilizată, în lume… 

Nici în ultimul ceas n-a renunțat la șmecherii: deși sunt parlamentari cu acte în regulă, n-au participat la ședința de învestire a noului guvern pentru că liderii măreți le-au interzis de frică să nu trădeze la vot. Asta era democrația pentru ei, ca să vedeți de câtă libertate s-au bucurat politicienii fostei majorități de guvernământ. Așadar, hotărârea liderilor a fost întotdeauna decisivă. Oricum mult mai importantă decât votul membrilor de partid, a căror părere nici n-a contat vreodată, chiar dacă sunt alintați cu „colegii noștri“, „oastea pesedistă“, poporul pesedist.

Guvernarea șmecherilor pare să se fi încheiat, dar nu sunt așa de sigur că odată cu ea au pierit și șmecheriile. Și asta deoarece modelele politicienilor șmecheri, atotștiutori și atotfăcători sunt încă la modă. Ba chiar vor mai culege multă vreme voturi de la cei ce refuză să se informeze, să înțeleagă mersul vremii și să priceapă adevărul. Doar nu degeaba fosta guvernare a lăsat de izbeliște educația și cultura națională, iar televiziunile s-au făcut slugi la partide și lideri măreți.

Petru Tomegea

Ce se întâmplă cu Stânga românească?

Ce se întâmplă cu Stânga românească?

Un fenomen social-politic interesant trece aproape neobservat de către politicieni și analiști: de o bună bucată de vreme, dar mai ales de la europarlamentare încoace, singurul partid declarat de stânga tace în privința doctrinei social-democrate și a ideologiei de stânga, bătălia sa concentrându-se atât pe păstrarea puterii după demiterea guvernului prin moțiune de cenzură cât și pe ascunderea unor acte , decizii guvernamentale păguboase. Asta ca să nu mai amintim de golirea bugetului, tehnică străveche de otrăvire a fântânilor și ardere a grânelor în fața invaziei dușmanilor. Să fi renunțat partidul de guvernământ la social-democrație și la formula partidului-stat funcționăresc pentru a lăsa loc liber formațiunilor lui Dan Barna și a lui Victor Ponta sau vrea să vireze spre alt gen de a face politică? Și anume ce alt gen de politică i s-ar potrivi?

De fapt nu tace, dar vorbește doar ca să se audă vorbind, nivelul său de credibilitate fiind cel mai scăzut de după revoluție. Încet-încet, bazinul electoral al stângii românești, și nu numai, s-a tot diminuat, punctul de plecare fiind acel celebru 72% reușit la alegerile parlamentare din Duminica Orbului 1990. La doar câțiva ani, FSN a avut nevoie de coaliții gen „Patrulaterul roșu“ pentru a-și asigura și securiza majoritățile de guvernământ, chiar și-n condițiile unei stângi supradimensionate.

Social-democrații au dominat partea stângă a eșichierului politic în acești 30 de ani, reușind majorități de guvernământ cu partide de tip balama, gen PUNR, PRM, PSM…, inclusiv cu liberalii în fostul USL. Asta până la 26 mai a.c. când a trebuit să împartă voturile de stânga cu USR, iar clipa când întâietatea va fi cedată nu pare departe. Asta dacă luăm în calcul speranțele, eforturile noilor partide de stânga și păstrarea actualelor tendințe.

De reținut că, într-o formă sau alta, mai bine de 21 ani stânga s-a aflat la conducerea României, pe deasupra, întotdeauna având majorități în consiliile locale și manevrând din umbră Executive minoritare precum Călin Popescu-Tăriceanu ori Dacian Cioloș.

Trebuie spus din capul locului că actuala stângă nu și-a câștigat cea mai importantă poziție pe eșichierul politic prin merite și eforturi proprii, ci a moștenit-o  împreună cu logistica de la fostul partid comunist de dinainte de ’89, partid unic cu reflexe dictatorial-autarhice, neobișnuit a fi concurat de alte formațiuni. De aceea, comportamentul FSN -PDSR-PSD din primii ani de democrație a fost unul de continuitate, mascată ca să nu se vadă, iar coalițiile, alianțele strânse în jurul său n-au avut nicio șansă, formațiunile atrase în jocul său politic fiind înghițite, asimilate de colos.

Spre ce s-ar putea orienta, așadar, PSD? Analizând discursurile principalilor lideri, se observă accente puternicie asupra cuvintelor țară, români, România, pe de o parte, iar pe de alta, promisiunile de creșteri salariale și pensii, creșteri împinse către viitoarele guvernări. Sunt semne clare ale revenirii la un naționalism, pe moment încă domol, și la populism, așa cum s-a întâmplat recent nu numai în Ungaria populistului Viktor Orban ori în Polonia lui Jarosław Aleksander Kaczyński, dar și în Italia sau Spania. 

E clar că schimbările vizează intrarea în opoziție, amânată deocamdată pe motiv de campanie electorală(?), fiind nevoie de mesaje populiste cât mai gogonate, disciplină și determinare politică. Nu degeaba liderii vorbesc, admirativ, despre reforme interne, despre poporul și oastea PSD, deși perspectivele nu sunt deloc certe după pierderea guvernării și alegerile prezidențiale. 

Realitatea este că partidul a suferit pierderi imense în perioada ultimei guvernări. Social democraților li s-au diminuat nu numai bazinul electoral, ci și numărul de membri. Cât despre imaginea publică, ei, bine, lucrurile stau cel mai prost: nereușind să-și aproprieze cât de cât elita intelectuală, mereu ostilizată, partidul  s-a trezit fără personalități de valoare, fără oameni competenți în sectoarele cheie ale guvernării și ale administrației. O guvernare plină de scandaluri și gafe, de greșeli și renunțări, de ironii la adresa unor personaje compromise aflate în fruntea instituțiilor publice.

Petru Tomegea