Vânzătorii de iluzii

Într-o ţară cu un sistem constituţional-democratic, în care guvernarea este exercitată de către partide politice, cetăţenii, conştienţi de valoarea votului lor, îşi construiesc opţiunile în funcţie de doctrine, ideologii, programe, uneori de istorie. Dacă regulile de mai sus nu funcţionează corect, iar alegerea ţine de umori şi mituire, nu mai poate fi vorba de democraţie, ci de altceva. Orice observator obiectiv al vectorilor politicii noastre este surprins de ineficacitatea oricărui discurs doctrinar în spaţiul public, de amatorismul şi improvizaţia celor câteva instituţii de cercetări politico-sociologice, de lipsa ecoului oricărei ideologii şi programe politice în mediul rural sau cel muncitoresc. Nefiind în stare să pună la lucru motoarele şi combustibilul politicilor moderne, nici măcar să le explice pentru a câştiga aderenţi, politicienii au învăţat nu ştiinţele politicii, nici arta bunei guvernări, ci mijloace rapide de a acapara cât mai multă putere. Aşa că, decât să studieze, să aplice soluţii creştin-democrate, socialiste, conservatoare etc., au deprins de la iluzionişti gestica şi cuvintele magice cu care prostesc sau corup electoratul fără a fi deranjaţi de constrângeri legislative, au luat de la circari, inclusiv de la manipulatorii alba-neagra, tot felul de scamatorii, însă de excelat excelează în arta actoriei, în toată amplitudinea ei, de la comic la grotesc, de la dramă la tragedia victimizării. Justificativ, i se zice PR de campanie. Toate modelele noastre de succes au abuzat de arta teatrală cu un cinism fără margini. Scena plânsului pe umărul lui Stolojan e demnă de orice antologie a prefăcătoriei.

Chiar dacă de atunci s-a scurs un secol, îţi vine să-i dai dreptate lui George Bernard Shaw după care „arta guvernării este organizarea idolatriei”, fiindcă, iată, populaţia cartierelor foste proletare şi lumea satelor cotropite de „revoluţia agrară” adoră „idolii naţionali”, cărora le înrămează posterele, le expun statuile kitsch în dreptul icoanelor, de la manelişti la sex-simboluri, de la vedete de doi bani, la politicieni de top. Mania surogatelor, a falsurilor ceauşiste continuă la scară „elevată”: n-avem bani de Armani, Versace, dar îi înlocuim cu găselniţe second hand, n-avem universităţi de top 50, dar suntem la fel de tari încropind a doua mare universitate din lume după numărul de studenţi. De carte oricum nu întreabă nimeni. N-avem politici sociale inteligente, dar facem în aşa fel ca jumătate din populaţie să depindă de ajutoare de la stat. În ţara iluziilor pierdute, acestea se dau de obicei în schimbul votului. N-avem cine ştie ce proiecte îndrăzneţe de ţară, ci tradiţionala continuitate în a bate pasul pe loc. Cu toată criza.

Politicienii speculează de două decenii gradul precar de instrucţie şi educaţie civică ale unor populaţii aflate mereu în goană după rezolvarea necesităţilor stringente de hrană şi adăpost civilizat, care, după statistici, ne situează de secole în coada Europei. Istorici şi sociologi străini (Tony Judt, Tom Gallagher), dar şi români, Emil Constantinescu, „Adevărul despre România”,  au analizat fenomenul abuzului pe larg, dar pofta de putere cu orice preţ e mult prea cotropitoare ca să poată fi veştejită prin cuvinte, iar defectele, corectate.

De două decenii, bişniţarii şi politicienii ne vând iluzii. Primii ne invită să le cumpărăm produsele lor care ne vor revoluţiona viaţa: medicamentul – panaceu şi ţărâna care îţi ia boala cu mâna, aparatul care îţi face treaba în locul tău, maşina dotată cu pilot automat, şcoala – furnizoare de diplome ca acelea… Dacă piaţa mai face oarece ordine cu valoarea bunurilor achiziţionate, în domeniul iluziilor politice domneşte spiritul libertăţii mefistofelice cu formula sesam-ică „abracadabra”: de 20 de ani se face totul, dar nu se vede nimic; democraţia mai mult ori mai puţin originală se instaurează continuu, dar regimul e unul „patologic”, iar „competiţia e pentru cine pune gheara pe stat” (A.P-Mungiu). Tot de atunci dezvoltăm agricultura, însă am ajuns să importăm peste 70 % din alimente. La fel se întâmplă şi cu economia, industria, educaţia, sănătatea. Toate se reformează vârtos pe hârtie şi în vorbe, numai că după 4 ani realizăm că de fapt e vorba de altceva.

Din cauza lipsei de discernământ, ni se speculează mereu buna credinţă şi dorinţa de emancipare. Venalitatea speculatorilor atinge întotdeauna sfera penalului. E arhicunoscută pofta românilor, ce e drept, nici alţii nu şi-o pot înfrâna, de a câştiga „bani şi avere” cât mai repede şi nelimitat, aşa că li s-a dat posibilitatea de a-şi înmulţi de 8 ori sumele investite la jocurile piramidale. Nicăieri în lume nu a fost afacere mai „bănoasă” ca asta. Apoi am vrut schimbarea sistemului „ticăloşit” şi ni s-a promis unul pe măsura dorinţelor: corupţii în ţepe în Piaţa Victoriei, guvernarea numai pentru oameni, cheltuirea transparentă a banului public, reformarea administraţiei, a şcolii etc. şi avem praful de pe tobă plus o criză fără cap şi coadă. Mereu aceeaşi continuitate … în ceartă, renunţări, cotiri, întoarceri, ameninţări, neînţelegeri în coaliţie.

Acum, din nou, ne pregătim cu emoţie să-i primim sărbătoreşte pe vânzătorii de iluzii. De ce iluzii? Deoarece creează dependenţă, nivel de aşteptare, aducând satisfacţii la urne iluzioniştilor. Ei vor face şi vor drege, ei au posibilităţi „reale” să ne aducă bunăstarea, adevărul şi dreptatea, vor duduí iarăşi motoarele industriilor, vor creşte pensiile şi salariile şi… Vreţi autostrăzi? Normal. Noi vi le facem. Într-un an şi două zile vor trece pe la poarta fiecăruia. Vreţi şcoli moderne? Fireşte. Avem pachetul de legi gata… Paşte murgule iarbă verde.

Dacă facem prima dată o greşeală ni se poate ierta. Dar dacă o facem a doua oară? Noi însă am comis-o a şasea oară pe aceeaşi: tot de atâtea ori am votat iluzii vândute ca certitudini de „magicieni”.

Petru Tomegea