Cârja mânioasă și politica predictibilă
Sceneta tragicomică a loviturii cu o cârjă mânioasă în capul unei rămășițe securiste mi s-a părut un simbol al neputinței: după eforturi și scandaluri interminabile, România a intrat în NATO și UE, a ridicat cum-necum și cât de cât nivelul de trai, dar nu se poate hotărî să-i pedepsească pe criminalii revoluției din decembrie 1989, nici pe aceia ai altor crime și nenorociri ca mineriade, jaful măreței economii socialiste, Colectiv, 10 august… Și au trecut deja 30 de ani. Într-o țară unde cele trei Puteri ale statului respectă Constituția și legile, faptele sunt predictibile, iar tergiversarea termenelor de judecată n-ar fi posibilă.
Politica predictibilă, deci și guvernarea, sunt un vis sau o iluzie de care politicienii noștri își aduc aminte numai când sunt în opoziție, însă, odată ajunși la Putere, realizează că predicția înseamnă legi și reguli respectate, planuri și proiecte punctuale, puse necondiționat în operă. Or așa ceva România nu a avut niciodată. De altfel, predictibilitatea politicii și a actelor guvernamentale nu este simțită ca o necesitate decât de un număr mic de analiști și foarte puțini înalți demnitari, iar marea masă a electoratului nu-i conștientizează clar importanța.
Dar ce este predictibilitatea politică? Este acea dimensiune a politicii care permite, e.g., făcătorilor de politici publice, să știe din timp ce programe sunt necesare ridicării nivelului general de civilizație și bunăstare, dimensiune care îi ajută și pe părinți să anticipeze în baza unor date verificate științific viitorul patriei, alegând pentru copiii lor profesiile necesare noilor realități economice și sociale, iar educatorilor să-și calibreze fondul și forma activității didactice, date care permit specialiștilor în prognoză, băncilor, economiștilor să investească în domenii profitabile peste un an, peste doi, peste 10… Acum ați înțeles de ce România orbecăiește de atâția amar de ani, bătând pasul pe loc.
Oricine ar putea spune după lectura acestor rânduri că predictibilitatea ar trebui să fie principala caracteristică a unei guvernări, mai ales în vreme de criză perpetuă ca la noi, numai că această importantă caracteristică încă nu e posibilă decât în țări cu democrație avansată, cu politicieni competenți și responsabili, unde cetățeanul se află în centrul sistemului, țări spre care ai noștri se reped acum în căutare de locuri de muncă bine remunerate.
Or tocmai de aceea cârja unui cetățean ajuns la capătul puterilor a lovit în capul stagnării și al adevărului întors cu fața spre minciună simbolizat de Gelu Voican-Voiculescu, firește, un fapt condamnabil nu doar în sine, ci și penal. Se pare că șocul loviturii ne-a trezit: o mulțime de bucureșteni a năvălit intempestiv în stradă să ne trezească din somnul rațiunii. Revoluției din 1989 îi fusese deturnat sensul, iar poporenilor care ieșiseră cu mâinile și pieptul goale în fața gloanțelor nu li se recunoșteau actele eroice, ci emanaților, manipulatorilor în frunte cu Ion Iliescu, Voican-Voiculescu, Petre Roman, serviciilor secrete ungurești, sârbe și rusești… Cine ne-a ucis fiii, părinții, frații și surorile? Teroriștii care trăgeau din orice poziție, dar al căror nume nu se cunoaște. Armata? Ea a apărat „cuceririle revoluționare“. Securiștii? Nici vorbă, ei depuseseră din timp armele la rastel. În consecință, s-a tras concluzia că eroii s-au ucis între ei.
Să mai zicem că, de 30 de ani, o serie de lideri confundă politica cu Justiția care a stat departe de adevăr și dreptate. Acum societatea activă pare că s-a trezit, nu mai acceptă ingerințe, nici amânări, nici măcar scuzele de rigoare și s-a născut ideea predictibilității: crimele revoluției vor fi pedepsite fiindcă societatea civilă va reacționa ca și în cazul OUG 13, apoi avem garanția președinției și a guvernului, iar politicienii care au legat Justiția de gard urmează să facă un pas în lături și astfel e posibil ca începuturile democrației românești să fie curățate de minciuni și ilegalități. E greu, dar măcar avem speranța.
Adevărul este o condiție necesară pentru intrarea într-o perioadă de normalizare a democrației și de funcționare a statului de drept. Și poate că de data aceasta, șansele de reușită ne surâd. Iată de ce urarea „Un An Nou fericit!“ vine într-un context plin de promisiuni.
Petru Tomegea