Cârja mânioasă și politica predictibilă

Cârja mânioasă și politica predictibilă

Sceneta tragicomică a loviturii cu o cârjă mânioasă în capul unei rămășițe securiste mi s-a părut un simbol al neputinței: după eforturi și scandaluri interminabile, România a intrat în NATO și UE, a ridicat cum-necum și cât de cât nivelul de trai, dar nu se poate hotărî să-i pedepsească pe criminalii revoluției din decembrie 1989, nici pe aceia ai altor crime și nenorociri ca mineriade, jaful măreței economii socialiste, Colectiv, 10 august… Și au trecut deja 30 de ani. Într-o țară unde cele trei Puteri ale statului respectă Constituția și legile, faptele sunt predictibile, iar tergiversarea termenelor de judecată n-ar fi posibilă.

Politica predictibilă, deci și guvernarea, sunt un vis sau o iluzie de care politicienii noștri își aduc aminte numai când sunt în opoziție, însă, odată ajunși la Putere, realizează că predicția înseamnă legi și reguli respectate, planuri și proiecte punctuale, puse necondiționat în operă. Or așa ceva România nu a avut niciodată. De altfel, predictibilitatea politicii și a actelor guvernamentale nu este simțită ca o necesitate decât de un  număr mic de analiști și foarte puțini înalți demnitari, iar marea masă a electoratului nu-i conștientizează clar importanța.

Dar ce este predictibilitatea politică? Este acea dimensiune a politicii care permite, e.g., făcătorilor de politici publice, să știe din timp ce programe sunt necesare ridicării nivelului general de civilizație și bunăstare, dimensiune care îi ajută și pe părinți să anticipeze în baza unor date verificate științific viitorul patriei, alegând pentru copiii lor profesiile necesare noilor realități economice și sociale, iar educatorilor să-și calibreze fondul și forma activității didactice, date care permit specialiștilor în prognoză, băncilor, economiștilor să investească în domenii profitabile peste un an, peste doi, peste 10… Acum ați înțeles de ce România orbecăiește de atâția amar de ani, bătând pasul pe loc.

Oricine ar putea spune după lectura acestor rânduri că predictibilitatea ar trebui să fie principala caracteristică a unei guvernări, mai ales în vreme de criză perpetuă ca la noi, numai că această importantă caracteristică încă nu e posibilă decât în țări cu democrație avansată, cu politicieni competenți și responsabili, unde cetățeanul se află în centrul sistemului, țări spre care ai noștri se reped acum în căutare de locuri de muncă bine remunerate. 

Or tocmai de aceea cârja unui cetățean ajuns la capătul puterilor a lovit în capul stagnării și al adevărului întors cu fața spre minciună simbolizat de Gelu Voican-Voiculescu, firește, un fapt condamnabil nu doar în sine, ci și penal. Se pare că șocul loviturii ne-a trezit: o mulțime de bucureșteni a năvălit intempestiv în stradă să ne trezească din somnul rațiunii. Revoluției din 1989 îi fusese deturnat sensul, iar poporenilor care ieșiseră cu mâinile și pieptul goale în fața gloanțelor nu li se recunoșteau actele eroice, ci emanaților, manipulatorilor în frunte cu Ion Iliescu, Voican-Voiculescu, Petre Roman, serviciilor secrete ungurești, sârbe și rusești… Cine ne-a ucis fiii, părinții, frații și surorile? Teroriștii care trăgeau din orice poziție, dar al căror nume nu se cunoaște. Armata? Ea a apărat „cuceririle revoluționare“.  Securiștii? Nici vorbă, ei depuseseră din timp armele la rastel. În consecință, s-a tras concluzia că eroii s-au ucis între ei.

Să mai zicem că, de 30 de ani, o serie de lideri confundă politica cu Justiția care a stat departe de adevăr și dreptate. Acum societatea activă pare că s-a trezit, nu mai acceptă ingerințe, nici amânări, nici măcar scuzele de rigoare și s-a născut ideea  predictibilității: crimele revoluției vor fi pedepsite fiindcă societatea civilă va reacționa ca și în cazul OUG 13, apoi avem garanția președinției și a guvernului, iar politicienii care au legat Justiția de gard urmează să facă un pas în lături și astfel e posibil ca începuturile democrației românești să fie curățate de minciuni și ilegalități. E greu, dar măcar avem speranța.

Adevărul este o condiție necesară pentru intrarea într-o perioadă de normalizare a democrației și de funcționare a statului de drept. Și poate că de data aceasta, șansele de reușită ne surâd. Iată de ce urarea „Un An Nou fericit!“ vine într-un context plin de promisiuni.

Petru Tomegea

Repetenți la morală

Repetenți la morală

Înainte de război Morala se învăța la școală ca oricare altă disciplină și puteai rămâne repetent din pricina ei. Ce se învăța la Morală? Despre comportamentul uman, despre cinste, respect, demnitate, despre libertate, deprinderi de relaționare cu semenii, cu părinții și educatorii, cu școala, cu Dumnezeu și biserica, inclusiv reguli pentru reușita în viață. Fiindcă Morala ține de filosofie, nu lipseau elemente de bine și rău, de adevăr, cunoaștere și realitate, dreptate, justiție, echitate… absolut necesare unui tânăr în formare. Dominante erau așadar cunoștințele despre viață, civilizație, temele de Etică.

Bolșevicilor și comuniștilor nu le-a picat bine Morala, cică era burgheză, de aceea au scos-o din programele de educație, dar mai târziu au introdus manuale de Etică și echitate socialistă, cu citate din operele tovarășilor. Nu cred că în școala românească a fost ceva mai cinic, plicticos și formalizant, mai ales că nu era voie să fie corigenți și repetenți. După Revoluție, terenul a rămas complet viran, lecția de dirigenție nereușind să formeze elevilor o ținută morală sănătoasă, cu toate că s-ar putea sprijini pe orele de Istorie, Literatură, Religie…

Nu mai avem obiectul Morală la școală, dar avem nu doar corigenți, ci și repetenți. Nu la școală, ci în societate, mai vizibili fiind aceia din casta politicienilor. O numesc „castă“ deoarece accesul în rândurile ei este restricționat, chiar dacă ne lăudăm noi tare cu democrația și toate legile ne asigură că avem stat de drept, drept de vot și drept de a fi votat: n-am văzut până acum niciun sărăntoc să viseze la o carieră politică și să ajungă la vârf.

La Morală se învăța teoria modelelor, iar modelele erau selectate din lumea înconjurătoare și din cărți. Erau eroi din fel de fel de războaie și confruntări pentru apărarea Patriei, mari artiști, scriitori, filosofi, țărani cinstiți și harnici, care-și cresc cu grijă copiii, ingineri, doctori inovatori, politicieni cu dragoste de țară și de neam, educatori ca dl Trandafir… Azi respectivele modele nu se mai cultivă niciunde, de aceea mulți tineri și nu numai, odată ajunși în frunte, ne – și se fac de ocară, cu toate că nu s-ar zice că nu știu ce e aceea morală. 

M-am întrebat adesea de ce avem atât de mulți oameni întregi la minte, înalți funcționari, demnitari, politicieni condamnați definitiv de Justiție, cum de și-au ratat ei cariere strălucitoare și și-au atras oprobriul public asupra lor, asupra propriei familii ori a propriei comunități. Cum de au abdicat de la idealurile înalte, de la morală și s-au lăcomit la banul public, călcându-și în picioare cinstea, demnitatea, renumele, fiindcă mai toate condamnările se referă la poziții publice și avantaje materiale nemeritate, la matrapazlâcuri, malversațiuni financiare, toate generatoare de averi grase, palate de neam Tănase (Scatiu) și conturi babane, dacă se poate în Elveția sau la Monaco.

Cu foarte mici excepții, toți se simt abuzați de justiția „politizată“ și justițiari, cu toate că roadele „muncii“ lor sunt la vedere: trai de nababi, vile ca acelea, mașini scumpe, copii neapărat la colegii și universități celebre, aroganță cât încape… Mereu se plâng că poporul nu le este recunoscător. Priviți-i pe Dan Voiculescu, Adrian Năstase, Adrian Severin, Liviu Dragnea, George Copos, Cătălin Voicu, Sorin Roșca Stănescu, Antonie Solomon, Ioan Avram Mureșan, Decebal Traian Remeș, Zsolt Nagy, Codruț Șereș, Relu Fenechiu, Sorin Pantiș, Ion Mitrea, Monica Iacob-Ridzi, Corneliu Dobrițoiu, Stelian Fuia, Ovidiu Silaghi, Darius Vîlcov, Teodor Atanasiu, Paul Păcuraru…, oameni aflați cândva în serviciu public și comparați-i cu mai mulți prim-miniștri și miniștri dinainte de război, adevărați bărbați de stat, demni și integri, care nu au încasat niciodată salariu de la stat. Iar ai noștri s-au lăcomit la bănuțul văduvei și al sărmanului. Ce să se fi întâmplat cu noi în cei 45 ani de ticăloșie comunistă?

Priviți-i și cum vorbesc agramat: noblețea și frumusețea limbii române sunt măcelărite prin fraze și propoziții strâmbe, nefirești, cu numeroase greșeli de exprimare și cuvinte de mahala și comparați-le bâlbele cu discursurile în Parlament ale lui Delavrancea, Maiorescu, Iorga, Goga… 

Dar, gata cu politica: Crăciun fericit, cu oameni buni și lumină, vă doresc!

Petru Tomegea

Se caută vinovați pentru eșecul educației

Se caută vinovați pentru eșecul educației

Și, după o logică grăbită, dar salvatoare, a analiștilor de trei parale, vinovați sunt numai miniștrii și politicienii, incompetența reformatorilor și a legislatorilor, pe de o parte, iar pe de alta, schimbările sociale, sărăcia, globalizarea…, dar niciuna din vinovății, enunțate cu tentă politică, nu i-a oprit pe educatorii noștri să fie performanți, dacă ar fi vrut. Pe deasupra, niciuna din multele legi nu poate fi acuzată că a vrut răul școlii, deși consecințele incompetenței respectivelor legi și directive sunt cele pe care le vedem: analfabetism funcțional, lipsa deprinderilor de a aplica în practică elementele teoretice, necazuri cu cele patru operații aritmetice…Miroase a dezastru? De demonstrat.

Este adevărat că actualul sistem educațional românesc nu a fost bine gândit de la începutul său în era comunistă, când a fost copiat după cel sovietic, iar revoluția nu a schimbat mai nimic. Așa că nicio reformă nu a mers până la capăt din pricina  necunoașterii-neînțelegerii secretelor învățării, a experiențelor mondiale, a schimbării dese de manageri și mereu a fost vorba de salarii mici și subfinanțare cronică. Dar dascălii de vocație au găsit întotdeauna calea spre performanță, spre sufletul învățăceilor, ca dovadă școlile bune din marile orașe și chiar din unele zone rurale, plus rezultatele cu nimic mai prejos decât acelea din Occident ale campionilor noștri la olimpiade și concursuri internaționale. Care, însă, sunt instruiți într-un învățământ paralel.

Or asta înseamnă că nefuncțională este doar o parte a școlilor și a claselor, parte din nefericire majoritară, vezi concluziile raportului PISA. De ce nu ne-am concentrat și nu ne concentrăm eforturile pentru emanciparea celor rămase în urmă? Ca și în alte țări, Germania e un exemplu, la noi a funcționat cândva bine activitatea de mentorat: viitoarele cadre didactice țineau lecții sub supravegherea și îndrumarea unor educatori de excepție în săptămâni bune de practică pedagogică. Noii intrați în sistem participau apoi la comisii metodice existente în fiecare școală, la cercuri pedagogice, la cursuri de formare, perfecționare și specializare (pe banii lor!) unde puteau învăța să fie performanți la clasă. De ce unii sunt performanți, iar alții nu, deși au făcut aceleași studii și primesc aceeași remunerație? Nu cumva legea salarizării e proastă, iar la catedră au nimerit și nimeresc prea mulți inși fără vocație, fără dragoste de școală și copii, dar dornici de a avea și ei un salariu?

Veți spune că pregătirea psihopegagogică a cadrelor după experimentul Bologna lasă de dorit, ceea ce nu este departe de adevăr. Dar bibliografia cursurilor pedagogice și metodice e extraordinar de bogată, iar viitorii dascăli aveau de unde învăța, slavă domnului, dacă profesorii lor erau nedeterminați să o facă. Ce și cine    i-au oprit în afara lipsei chefului de a învăța? A lipsei de interes?

Tot așa de grea de acceptat este și analiza celeilalte părți la fel de importante: elevii nu mai sunt determinați să învețe. Teorie complet falsă căci n-am văzut curiozitate mai mare la copii decât curiozitatea de a cunoaște lucruri noi: priviți-i cu câtă dexteritate își caută răspunsurile la întrebările lor pe telefonul mobil și-mi veți da dreptate.

Cum s-a ajuns să nu dorească a învăța la școală? Fiindcă determinarea aceasta, adică motivația învățării, e întâia sarcină a unui bun educator: ea se educă de mici, se formează la grădiniță și se deprinde metodic la școală. Fiecare lecție pe vremuri avea două puncte importante: stabilirea obiectivelor urmărite și fixarea cunoștințelor. Primul le clarifica elevilor de ce este necesară cunoașterea respectivului subiect, iar prin al doilea se verifica dacă elevii sunt în stare să rețină și să aplice cunoștințele. 

Între concluziile testelor PISA se află și concluzii tragice: educatorii nu sunt în stare să stăpânească activitatea clasei, să-i determine pe elevi să lucreze, să aibă liniște la ore. Ceea ce este grav fiindcă ordinea și liniștea la ore este principala condiție a învățării. Ea ține de cei 5-6-7 ani de acasă, de regulamente școlare și de bun simț. Peste faza captării atenției întregii clase nu se poate trece.

Educatori buni nu sunt cei ce își etalează cunoștințele în fața elevilor, ci aceia care îi determină pe elevi să le descopere și să le aplice. Dacă nu sunt în stare, să nu nenorocească generații de copii și să-și schimbe profesia.

Petru Tomegea

Triumful eșecului

Triumful eșecului

Opoziția românească e foarte optimistă și vioaie după plecarea din 4 noiembrie de la Palatul Victoria, atât de vioaie că devine comic-satirică: Viorica-Vasilica Dăncilă a pierdut alegerile prezidențiale la scor de forfait, dar cică PSD nu a pierdut voturi, ci și-a păstrat intact bazinul electoral; guvernul Dăncilă și Eugen-Orlando Teodorovici, fost ministru de Finanțe, au avut o execuție bugetară discreționară, aruncând banii la clientela politică și amânând TVA și alte cheltuieli pentru la anul…, dar vina scăderii rating-ului de țară aparține cică noului ministru de finanțe, aflat în post de abia 5 săptămâni… Miniștrii social-democrați au măcelărit 3 ani legile justiției și nu numai, au eliberat aiurea peste 22 000 de deținuți, unii criminali și violatori, dar, pierzând guvernarea, s-au apucat să le schimbe cu 180 de grade! Nu cumva marele partid social-democrat joacă tontoroiul în fața propriului electorat de frică să nu-l piardă cu totul și nu-și recunoaște în ruptul capului gravele erori politice și administrative păcălindu-ne că nici usturoi n-a mâncat, nici gura nu-i pute?

Este adevărat că Viorica Dăncilă a strâns cum-necum 33,91%, adică 3.339.922 voturi, numai că cifrele includ nu doar voturile candidatei PSD, ci și pe acelea împotriva lui Iohannis. Cifrele corecte pentru PSD sunt acelea din primul tur de scrutin: 20,26% și 2.051.725 voturi, cifre confirmate și de alegerile europarlamentare. Nu știm de ce se îmbată cu apă rece.

Cât despre scăderea rating-ului de țară, să le aducem aminte că nu a fost lună, ba nici săptămână, cel puțin în ultimul lor an de guvernare, să nu vină atenționări și chiar amenințări de la bănci europene, de la FMI, de la organismele financiare europene și internaționale legate de cheltuieli nesăbuite și creșterea aberantă a deficitului bugetar. Cauzele sunt arhicunoscute: pomeni electorale, creșteri salariale nesustenabile în sistemul bugetar, bazate în principal pe împrumuturi externe, cheltuirea discreționară a banului public de către miniștri și baronii de partid, întreținerea unui sistem clientelar în jurul ministerelor, luxul guvernării cu elicoptere și mașini scumpe, scăderea drastică a investițiilor și a intrării de fonduri europene…

Acum când artificiile și malversațiunile financiare le ies la iveală, s-au trezit să arunce vina asupra noului ministru al Finanțelor, deși nu el a fost cel ce a amânat rambursările de TVA pe la anul, nu el a amânat plăți obligatorii de fonduri pentru diferite firme, întreprinderi, instituții și categorii sociale, toate pentru a se încadra în limitele deficitului bugetar. Nu din altă parte vine comportamentul obraznic al fostului ministru de Finanțe, prins cu ocaua mică. Nu că ar fi pentru prima dată.

La fel cum nu se întâmplă acum prima dată transformarea unei înfrângeri în victorie. Vezi situațiile din 1996, 2004 și 2014. Ceea ce nu pot înțelege e altceva: de obicei eșecurile partidelor la guvernare și în alegeri sunt urmate de analize pertinente ale cauzelor, iar vinovații în mod obligatoriu, fac un pas în spate sau dispar cu totul din politică și spațiul public. 

Or PSD a trecut peste această fază, fără dram de penitență, reintrând „în câmpul tactic“ al bătăliei politice ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat: aceleași pretenții că partidul face și drege ce are chef, „fiindcă poate“, aceeași încrâncenare când vine vorba de Justiție și mai ales de SIIJ, supranumită „SS“, aceeași atitudine față de colegii intrați în vizorul justițiarilor…

În mod normal, după astfel de înfrângeri, partidele serioase se întorc la propria ideologie, încercând să și-o actualizeze și să și-o apropie de nevoile cetățenilor, nu puține în această perioadă. Numai că în PSD nu mai pomenește absolut nimeni de ideologie și doctrină, semn că partidul a abandonat nu numai social-democrația, ci și ideea de reprezentativitate. Ca și în epoca viteazului teleormănean Dragnea, va reprezenta doar interesele membrilor de partid și ale aroganților lideri. Caz în care, misiunea social-democrației românești va fi preluată de o altă mișcare politică așteptând deja la cotitură. Doar nu degeaba USR se încălzește pe margine.

Petru Tomegea

Fără PSD moare România!

Fără PSD moare România!

La finele lui decembrie 1989, social-democrația românească, adică fostul PCR, făcuse rost peste noapte de o mulțime de lideri-ideologi între care la loc fruntaș tronau Ion Iliescu, Silviu Brucan, Alexandru Bârlădeanu, Petre Roman, Adrian Năstase…, cu toții așteptați să ducă România spre înaltele culmi ale modelului suedez, foarte la modă printre emanații revoluției. Evident că mirosea de la o poștă a gargară politicianistă, numai bună de „prostit poporul cu televizorul“ fiindcă Suedia avea atunci unul dintre cele mai înalte standarde de viață, libertate și democrație, în timp ce la noi mineriadele profanau laboratoarele și bibliotecile Universității bucureștene, spărgeau țestele studenților cu barbă și-i căutau pe intelectuali și străini să-i ciomăgească și să le ia gâtul. Erau detașamente de asalt coordonate de Puterea politică cică social-democrată. 

Din păcate, în spatele cortinei social-democrate se ascundea elita de pradă a României postrevoluționare, din timp pregătită, alcătuită din eșaloanele II și III ale securității și ale oligarhiei de partid, care, în numai câțiva ani au reușit să pună la pământ industria socialistă, agricultura, educația, cercetarea, transporturile,  sănătatea…, creând lideri bogați, aroganți și mincinoși, adevărați baroni sub bocancul cărora nu s-a putut construi mai nimic viabil și democratic.

Au reușit, în schimb, să păcălească o populație buimăcită, ieșită pe brânci din marasmul ceaușist, pe parcursul acestor 3 (trei) decenii de libertate și democrație câștigate cu sângele a peste o mie de eroi, iar acum a sosit scadența: social-democrația și-a risipit mai bine de jumătate din bazinul electoral, iar posibilitatea „recuceririi“ puterii politice și a „renașterii“ mișcării social-democrate pare acum o simplă și goală iluzie, chiar dacă de ea vorbește plin de importanță Adrian Severin [el le zice „reconquistă (sic!) și risorgimento“!], devenit, iată, în recluziune, întâiul ideolog (snob) al PSD.

Nu știu cât de interesat este partidul de ideologia primitiv-manipulatoare promovată cu osârdie de A. Severin, cu toate că se suprapune peste fabulațiile unor profeți radicali ai stângii filoruse, retrograde și revanșarde. Cică: 1. „Votul nu mai este o soluție…, prin vot nu putem schimba nimic.“ 2. „O parte semnificativă a românilor…, edificați și exasperați, va trece la proteste publice împotriva statutului colonial al României. Aceasta va duce la oficializarea dictaturii și va accelera procesul de dezmembrare a țării“ și apoi „istoria va consemna dispariția altui popor de pe harta lumii – nefericitul popor român.“

Bate șaua ca să priceapă poporenii că fără PSD la butoane piere România, că fără marele patriot teleormănean, cel ce acum plânge în arest de dragoste pentru România, (nu și atunci când se împroprietărea cu ostrovul Belina), ni se îneacă toate corăbiile. Ce ne sugerează A. Severin? Că fără o dictatură a stângii dragniote, fără a anula alegerile libere, țara noastră n-ar putea fi din nou ce-a fost și mai mult decât atât, adică înapoi la Ceaușescu-Dragnea și la cea mai înaintată dintre societăți, un partid, un comandant, un popor. Că nici vorbă de apartenența la NATO și UE, decizie proastă(?) tot a PSD, care ne-a transformat în simplă colonie, lipsindu-ne așadar de mult iubita suveranitate. Care suveranitate românească? Aceea limitată prin doctrina lui Brejnev? 

Dacă e pe-așa, nu înțeleg de ce nu se revoltă Canada, Australia, care recunosc întâietatea reginei Elisabeta a II-a a Angliei, apoi Franța, Germania, Italia, Spania, Olanda…, unde democrația și libertățile nu sunt vorbe de clacă. Toate au semnat același tratat de aderare ca și noi, acceptând fără mofturi naționaliste cedarea unei părți din suveranitate către NATO, Parlamentul și Președinția CE. Le-a împiedicat cedarea suveranității să devină cele mai performante economii și societăți? Ba din contra – factura apărării le-a devenit suportabilă, degajând fonduri pentru modernizare economică, educație și sănătate. Toți sunt conștienți că forța economică și militară vine din unire și interconectivitate, nu din izolare și ploconire la poarta lui Putin.

Încă de pe vremea butadei cu H2O îl suspectez pe A. Severin de pafarism-amatorism cras și eludare a științelor politice de pe poziția autodeclarată de mare guru al social-democrației, dar acum suspiciunea a devenit convingere.

Petru Tomegea

 

 

Școala românească – acum ori niciodată

Școala românească – acum ori niciodată

Și a fost ultimul test PISA (Programme for International Student Assessment) care ne-a confirmat ceea ce se știa deja de la testele PISA anterioare și anume că școala românească s-a împotmolit în marasmul unor reforme fără cap, așa mândri cum suntem noi ca români, urmași de daci și de romani în spațiul carpato-danubiano-pontic. Numai că foști diriguitori ai educației românești și politicieni din speța lui Vadim nu vor să recunoască realitatea dureroasă și unii chiar au transformat nenorocirea în victorie. Cum să ni se întâmple tocmai nouă așa ceva când olimpicii noștri domină an de an olimpiadele internaționale?

Ei, bine, iată că ni se tot întâmplă: 44% din elevii de 15-16 ani sunt analfabeți funcționali, adică nu înțeleg ceea ce citesc, 47% nu se descurcă la operații aritmetice de bază, iar la științe stăm și mai prost, cu 12 puncte procentuale mai jos față de 2012. 

Care sunt țările campioane ale testelor PISA în acest an? China, Singapore și Estonia. Deși sistemele lor de educație sunt compatibile cu al nostru, iată că la ei se poate, iar la noi, nu. Devine astfel explicabilă poziția fruntașă a respectivelor state în ceea ce privește dezvoltarea economică actuală și garanția pentru viitor. Starea educației noastre precare e din pricina subfinanțării cronice a domeniilor educaționale, a educatorilor încurcați în hățișul reformelor alandala și a indicațiilor unor specialiști făcuți la lumânare. Nu în cele din urmă, a plecării tinerilor cu sutele de mii la școlile bune ale Occidentului, de unde nici vorbă să se mai întoarcă acasă, cu toate chemările neconvingătoare ale liderilor politici aflați în mare nevoie de voturi.

România nu s-a trezit din epoca educației socialiste pe care încă o consideră, fără a apela la argumente raționale, perioada cea mai luminoasă a dezvoltării umane pe plai românesc. Și atunci de ce am mai avea nevoie de reforme la școală dacă poți ajunge în fruntea țării chiar analfabet funcțional fiind? Iar exemple aveți cu duiumul de cum deschideți televizorul și-i auziți vorbind pe mai-marii zilei.

Însă situația este frustrantă: ne lăudăm cu nenumărați olimpici, cinste lor și celor ce îi pregătesc, dar masa mare a elevilor, mai ales aceia din zonele rurale și sărace, se zbate în nepăsare didactică, abandon școlar și analfabetism. Nu poți să nu te întrebi care a fost rostul atâtor reforme și legi ale educației, ce au lăsat în urmă atâția miniștri incompetenți și experți de trei parale… Cum s-a ajuns în coada Uniunii Europene și cum a fost posibil ca Estonia, una din suratele noastre de lagăr comunist, să fie cea mai importantă forță educațională în Europa, continent care de peste două milenii stă în fruntea educației mondiale?

Ceea ce ne spune ultimul test PISA este că elevii noștri învață pe de rost multă teorie pe care nu sunt în stare s-o aplice în practică și nici educatorii în cauză nu sunt în stare să capteze atenția elevilor și să aibă liniște la ore. Neajunsurile pregătirii lor nu numai psiho-pedagogice sunt menționate în concluziile testului. Mai adăugați abandonul școlar, cel mai mare din țările UE și plecarea vârfurilor la școlile celebre ale Occidentului. Mai țineți cont că personalul didactic a fost primul la e(i)migrație, cei mai buni profesori și oameni de știință români fiind apreciați pentru valoarea lor în colegiile și universitățile celebre ale lumii, iar la catedră în România s-au angajat, de regulă, cei ce au rămas. Mai luați în seamă că foarte mulți absolvenți, nu numai ai ai fabricilor de diplome, nu reușesc să treacă examenele de titularizare și definitivat, dar totuși nenorocesc mai departe serii de copii.

Și nu uitați un lucru: vitejii noștri miniștri ai educației și subordonații lor le-au impus dascălilor să renunțe la metodele tradiționale, clasice de învățare, la principiile pedagogice și psihologice, cele mai multe valabile și azi, și au promovat metoda hârtiilor, a referatelor și a eseurilor copiate de pe ici pe colo, plagiatul ajungând sursă de bunăstare și fudulie între dascăli și politicieni.

Nu s-a înțeles până acum că orice reformă didactică se începe cu educatorul și se termină cu elevul, că nicio evoluție a școlii nu e posibilă fără știința de carte, dragoste față de copii și voință de a învăța. Care, însă, (a nu se uita!), trebuie cultivate. 

Petru Tomegea

PSD a pierdut alegerile pe mâna gazetarilor de partid

PSD a pierdut alegerile pe mâna gazetarilor de partid

Firește, politicienii mint pretutindeni, mai mult ori mai puțin, dar măcar în țările democratice are  cine-i trage de mânecă. Nu și la noi unde trăgătorii de mânecă din presă pot fi numărați pe degetele de la o mână. Și asta fiindcă cei mai mulți jurnaliști s-au înrolat cu arme și bagaje în oastea candidatei PSD, Viorica-Vasilica Dăncilă (fostă Rodica Nica), fără să li se clintească măcar un mușchi pe obraz, de aceea se poate spune fără exagerare că pe mâna lor PSD a pierdut alegerile prezidențiale. Chit că nu aveau ce căuta acolo nici Dăncilă, nici jurnaliștii de partid.  Așa ceva nu se întâmplă în nicio țară unde democrația se simte în mintea și sufletul fiecărui cetățean.

Ca să înțelegem de ce PSD procedează astfel, e nevoie de recurs la istorie: în cei 45 ani de comunism-bolșevism, PCR ne-a pus în frunte conducători cizmari, frânari, zidari, turnători, forjori, mineri, fierari, țărani, cică fruntași… Toți, deși analfabeți, se credeau mari lideri, forjați în focul luptelor de partid, pricepuți în toate domeniile, de aceea veneau și ne țineau lecții de morală, de dezvoltare economică, ne învățau pe noi dascălii cum să-i educăm pe copii în spiritul celei mai „înalte“ ideologii. (Ba un activist de partid mi-a venit în control la școală și m-a amenințat că mă dă afară din funcție fiindcă nu-i pot da „procesul de învățământ“, iar un altul nu știa să scrie o cerere de înscriere la colectiv.)

Toți acești jalnici impostori erau susținuți de o armată de șefi de partid, și ei analfabeți, de jurnaliști făcuți peste noapte și ținuți în ascultare de politruci precum Silviu Brucan, Miron Constantinescu, Sorin Toma, Leonte Răutu, Paul Niculescu-Mizil, N. N. Constantinescu, Dumitru Popescu (Dumnezeu), Valter Roman, Alexandru Bârlădeanu… După revoluție, FSN și urmașii săi au continuat aceeași strategie a manipulării prin presă, situație care a funcționat inerțial o vreme până la apariția mogulilor mediatici și a cartelurilor de presă angajate politic pe față sau pe ascuns. Presa liberă s-a născut ca o replică și o contrapondere a moguliadei anacronice și s-a înfipt încet-încet în spațiul gratuit al rețelelor sociale, noua alternativă punând capăt jurnalismului oficial și mai ales oficios.

În faza aceasta, activismul gazetarilor pesediști s-a împotmolit, iar încercările disperate de recuperare a spațiului public au fost ratate, cu toate eforturile lui Cristoiu, Nistorescu, Chirieac, Badea, Ciutacu, Curea… împreună cu armatele de postaci plătiți din ban public cu peste 600 000 de euro(!), după cum o arată ultimele  date apărute în spațiul public.

Veți spune că lucrurile acestea se întâmplă demult în presa românească, ceea ce e adevărat. Dar nicicând nu s-a mers atât de departe și nici campanie mai mocirloasă ca ultima n-a mai fost: candidatul concurent a fost caracterizat în direct ca „înalt ca bradul…“ fiecare putând continua: „și prost ca gardul“. Prin asta, Viorica Dăncilă a vrut să contracareze nenorocirea sintagmei devenită publică „proasta lui Dragnea“. Însă grozăvia a acționat pervers, paradindu-i și mai multe voturi.

Nu vreau să mă refer aici la calitățile și defectele candidatei stângii, fiindcă acesta a fost calul de bătaie al multora, dar comparația de mai sus i-a fost fatală: propriii alegători, aceia de bun simț, s-au ținut de nas și n-au mai ieșit la vot.

Ce-au făcut respectivii jurnaliști în situația de mai sus? Au aplaudat-o împreună cu staff-ul de campanie și mașina de zgomote a chibiților. I s-au asociat, nu știm dacă pro bono, Sputnik și suratele sale radio și TV. Efectele s-au arătat dezastruoase, iar acum ne este tot mai clar că partidul se prăbușește și din aceste cauze.

Evident că eforturile de a-l discredita pe „mutul“, „ficusul“ de la Cotroceni au continuat cu obstinație până în ultimul minut: s-a căutat cu lumânarea ceva ce l-ar putea disloca de pe prima poziție, ceva ce ar putea ține loc de lebădă neagră: candidatul liberal refuză dezbaterea, cică se teme de o femeie, femeie atacată ignobil de șapte bărbați, s-au reluat toate scornelile imunde din presa ultimilor ani, s-a încercat aruncarea asupra sa inclusiv a vinovăției dosarelor Colectiv și Caracal, dar degeaba.

Poate că noul leadership al PSD va schimba macazul. Măcar în ultimul ceas. Altfel…

Petru Tomegea

 

Urmează o nouă mineriadă?

Urmează o nouă mineriadă?

PSD și liderii săi nu dau semne clare că acceptă înfrângerea la urne așa cum n-au dat semne nici după pierderea prezidențialelor și a parlamentarelor din 1996.  Iată ce declara șefa PSD: „Am recuperat voturile pe care le-am pierdut la europarlamentare iar azi avem peste trei milioane de voturi, ceea ce înseamnă că avem voturile pe care le aveam la parlamentarele din 2016 și care ne-au permis să intrăm la guvernare”. E clar că pierderea alegerilor europarlamentare și prezidențiale nu este recunoscută, ba nici nu este luată în calcul. Astfel își ascund neîmplinirile și frustrarea, campionii declarațiilor fiind foștii peremiști ajunși pe cai mari în partidul încă al lui Dragnea. Al lui Dragnea deoarece neconflictuala Dăncilă l-a acceptat așa cum este nefiind lăsată ori în stare să schimbe nimic.

Cândva, prin 1996, dorința de revanșă, dacă s-ar fi putut imediată, a mocnit o vreme destul de lungă, acumulându-se frustrare după frustrare în fostul partid de guvernământ PDSR. S-au încercat debarcarea țapului de la Cotroceni și dărâmarea majorității parlamentare volatile prin diverse tertipuri avocățești și șmecherii politicianiste, dar nu s-a reușit. Singura șansă rămânea o nouă mineriadă, pregătită cu osârdie împreună cu fostele structuri ale securității ceaușiste, chiar dacă aceea din 13-15 iunie 1990 aruncase România „la fundul grămezii“ alături de alte state eșuate (Tony Judt), la periferia Europei civilizate, într-un soi de no man’s land mocirlos, lipsit de orice perspectivă evolutivă.

Strategia apelului la mineriade a rămas alternativa social-democrației(?) românești pentru (p)reluarea nonformală și ilegitimă a puterii politice sau pentru ieșirea din crize de leadership. A fost probată cu același zel ticălos la mineriada din 1991, un act terorist care a  alungat guvernul reformist al lui Petre Roman, făcând peste 400 de răniți și 3 morți. A urmat ultima mineriadă a aceluiași funambulesc-funest personaj, Miron Cozma, în ianuarie-februarie 1999, al cărui marș spre București reedita la scară manelistă revoluția lui Tudor Vladimirescu din 1821, cu scopul de a-l scoate de barbă din Palatul Cotroceni pe președintele Emil Constantinescu. Nu altceva s-a întâmplat la 10 august 2018 când a fost spart mitingul „străinilor“ cu ajutorul trupelor de jandarmi și al provocatorilor fiindcă Puterea voia cu tot dinadinsul să taie legăturile diasporei rebele cu țara devenită moșie la discreția lui Liviu Dragnea.

Realitatea postelectorală arată că mineriada pare a se fi mutat deocamdată în interiorul PSD: după ce partidul a fost golit de personalități de către Ponta și Dragnea, în fruntea oștirii social-democrate au ajuns „Andrusca – Marele Vulcanizator – Ministru al Economiei și Carasol – electrician cu diploma de studii falsificată – director Transelectrica”, cu care, însă, „balena a eșuat pe uscat“, o recunosc unii treziți din coșmarul Dragnea, de ei înșiși pus vătaf. 

Și la trezie partidul a început să-și facă curățenie în debara, aruncând gunoiul în piața publică: i-a scos pe dragniști și pe nonconflictuală la aerisit, singurii socotiți vinovați de dezastru, amintindu-și că pe vremuri activiștii săi lucrau mai cu spor la scările de bloc, în piețe și pe ulițele prăfuit-glodoase ale satelor rămase în paragină după plecarea tinerilor spre zări mai senine, i-a reșapat pe liderii de sindicat, aducându-i înapoi la masa partidului, l-a reevaluat și apoi recuperat „la greu“ și pe Gabriel Oprea – maestrul necontestat al plagiatelor. 

Nimic despre adevăratele cauze ale eșecului: incompetența, OUG 13 și punerea sub obroc pesedist a Justiției, nimic despre autodemolarea propriilor guverne, nimic despre gazarea „democratică“ și ruperea oaselor diasporenilor la 10 august, nimic despre deciziile care au ținut 3 (trei) ani lumea la proteste în fața guvernului, nimic despre încercarea de subminare a poziției României în UE și NATO…

Dezastrul la urne, însă, nu avenit numai de aici, ci și din convingerea tot mai multor alegători că, de fapt, bogații lideri ai partidului „stângii de caviar“ fac mare caz de politicile sociale, de măriri de salarii și pensii, dar, paradoxal, bazinul lor electoral rămâne la fel de sărac ca acum 30 de ani! Le cresc, în schimb, mai-marilor averile.

Petru Tomegea