Un fost preşedinte, băgat în istorie de ortacii răsăditori de rozacee în Piaţa Universităţii, le bătea deunăzi obrazul celor „de la butoane” că s-ar fi abătut de la spiritul democratic. Bietul! Se îmbăta cu apă rece. Să fi fost aşa ceva vreodată pe Podul Mogoşoaiei? Greu de crezut. Cu ce se va fi mâncând? Va fi fiind spiritul ăsta la fel de întortocheat ca linia comunismului de pe care sărea locomotiva ideologică după cum bătea crivăţul moscovit? Instaurarea unui atare spirit ar fi devenit eveniment epocal şi s-ar fi scris în presă. Din păcate, n-a fost cazul.
Dar ideea merită discutată. Fiindcă spiritul democratic ţine de un mod complicat de organizare a regimului, de cultură, de civilizaţie politică, iar acestea se învaţă la şcoală. Din cărţi. Cărţile fiind prea multe, grele de înţelesuri, iar şcoala, ruşinoasă de la anumite vârste, mai toţi politicii noştri ard etapele, sărind direct în înaltele jilţuri. Atât de înalte, că ne văd pe noi, poporenii, mici de tot. Insignifianţi. De aceea, le căşunează mereu să simplifice toată poli(to)loghia, să o înlocuiască pe nepusă masă cu regula de trei simplă: „puterea sunt eu”. Nu vă grăbiţi. Chestia asta nu le vine de la Regele Soare, cum ar fi normal, ci de la pohta bolnavă de mărire ce-o pohtesc. Bagajul lor ideologico-politrucic e unul sărăcăcios, de criză. Dar se pricep de minune să fure cloşca de pe ouă fără să cârâie, să facă din cal măgar şi viceversa, să ia de nevastă o cocotă bătrână zicând prostimii că e fecioară, să semnalizeze dreapta, la modă, şi s-o cotilească la stânga după voturi, să-şi facă parte din partea noastră, ca Ilie cel cu Pălărie, adică din puşculiţa bugetară. Curtează pe faţă frumoasa şi atotpromiţătoarea zână a democraţiei, dar pe din dos aleargă la bordel. Nu e vorba de Casa de Piatră. Măcar acolo ar fi putut învăţa să facă un ban cinstit.
Pe deasupra, câţiva sociologi, fie străini, fie de-ai noştri, scăpaţi ca prin minune de atacuri energetice mov ale unor mame Omide balaoacheşe siberiano-căzăceşti, bagă otova politichia românească în oala culturii politice parohiale. Ca pe vremea lui Moş Ion Roată. Însă fără unire. Motivul? N-au aflat pe teren urme de interes naţional, nici vestigii ale fostelor agende publice puse în operă, ci politici de trib, de gaşcă, de clan, de baroni, moguli şi alte bâzdâganii ţinute zălog din întunecatele zile ale lui Papură Vodă. Aleşii, funcţionărimea, şefimea se întroloacă în oşti opuse, ai noştri şi ai lor, iar schimbarea steagului e categorisită drept trădare. Ca la război. Războiul multimilenar al nimicniciei valahe. Pentru plătitorii de biruri se mizează în continuare pe pasivitate, propovăduindu-ni-se ascultarea, supunerea, adică o vasalizare a comunităţilor locale, tot mai dependente de umorile pixului baronesc. Trebuie să jucăm toţi după străvechiul adagiu, „un partid avem şi-o ţară”. Atâta ţin minte de la învăţământul politic de altădată, atâta fac. Bineînţeles că fondul acesta al creşterii autorităţii centrale e ascuns sub hlamida ţipător colorată a modernizării statului, a reformei administrative, a organizării neapărat „superioare” a vieţii sociale în beneficiul tuturor… Paşte murgule iarbă verde.
Or spiritul democratic presupune încredere, cultură participativă, educarea civismului, dezbărarea de vetustul paternalism, stimulat cu pomeni şi mită electorale. Ar fi trebuit să fim deprinşi cu regulile democratice, educaţi în spirit civic, să avem iniţiative, să ne hotărâm singuri viitorul, să luăm împreună decizii curajoase, să ne asumăm prezentul alături de comunitate, sau măcar să fim conştienţi de importanţa actului votării. Or despre acestea se bate apa-n piuă zi şi noapte la talk-show-uri încrâncenat-vitejeşti, semn că nu se vor pune-n operă veci-pururi. Se feresc ca nefârtatul de tămâie să prevadă asemenea programe pentru adulţi, ca nu cumva, Doamne fereşte, să ne înţelepţim prea tare şi să piardă Măriile Lor sufragiile.
Aşadar, spiritul democratic nu ţine numai de arta democraţiei şi de libertăţile individuale, ci şi de morală. Şi „unde nu e morală, vasăzică…” dăm de nenea Iancu, cel ce, iată, nu se poate hodini nici azi în câmp cu verdeaţă.
O altă sursa a răului e (ne)democraţia internă de partid. Împricinaţii se laudă că ar fi cal bălan, numai că înhamă la căruţă aceeaşi mârţoagă răpciugoasă. De la ea s-au molipsit şi instituţiile, organele, agenţiile de stat. Fiecare mahăr vine în partid cu ce are mai trebuincios, comilitoni, parteneri de afaceri, rude, cu echipa de zgomote, adică de şantaj, cu tribul său de cumetri şi naşi. Cârdaşii execută fără crâcnire poruncile căpeteniei, se constituie în grup de presiune, se fac stăpâni pe întreg partidul, cu tot cu doctrina uitată prin sertare prăfuite. Negocieri la lumina zilei? Mai bine târguială. Pe sub mese. Pe după colţuri. Ce-mi dai ca să-ţi dau. Când pun la cale mătrăşirea cuiva, tratativele se duc la budă. Dacă desaga cu funcţii se goleşte, se mută la altă formaţiune, mai cu seamă la putere. Să aibă şi pâinea şi cuţitul. Până rad tot. Însă asta n-ar recunoaşte-o, să-i pici cu ceară. Să se fi interesat cineva de spiritul democratic, ori de alt spirit, în afara celui scoţian, şi nu s-a auzit până acum?
Tevatura de mai sus dă în clocot la câştigarea alegerilor. Atunci, cârdăşia de partid se caţără în instituţiile hărăzite prin algoritm, iar subordonaţii şi-i aleg doar dintre oamenii proprii, loiali până la slugărnicie, buni executanţi, verificaţi în timp. Yankeii le zic yesmeni. Nu-i întreabă nimeni de profesionalism ori de expertiză, chit că pe contribuabili îi va ustura spinarea. La scadenţă, vor da vina pe dama Politică, pe moşteniri. Ca apoi s-o ia de la capăt. Numai spiritul democratic rămâne vorbă degeaba.
Petru Tomegea
Petru Tomegea - ePolitica 