Privită în plină confruntare (post)electorală, strategiile politice la vârf îşi arată limitele. Fără a se baza pe ştiinţele economico-sociale, pe arta bunei guvernări şi pe legile moralei creştine, leadership-ul naţional ne-a irosit două decenii importante, ratând principalele ţinte: „schimbarea la faţă a României”, a imaginii de ţară înapoiată şi ridicarea nivelului de cultură şi civilizaţie. Într-o continuă vrăjmăşie de la revoluţie încoace, forţele interne îşi epuizează resursele în războaie fie interne, pentru stabilirea căpeteniei, fie între formaţiuni, pentru a-şi căsăpi partenerii: cu mici excepţii, elitele postdecembriste încă nu şi-au decantat opţiunile, n-au propus alt proiect comun de ţară, de management naţional, rămânând încremenite în modelul ceauşist al proletarului-voievod. Încă o generaţie sacrificată din nesăbuinţă şi nepricepere. În momente de restrişte, micile reuşite, cele câteva floricele ale democraţiei aproape nu mai contează.
Mai totdeauna mizele politice au fost altele decât ale propăşirii naţiunii, mai atractive fiind (auto)atribuirea de puteri sporite executivului şi, nelimitate, preşedintelui, excepţie Emil Constantinescu, scoaterea în afara legii a regelui Mihai şi a monarhiei, lichidarea partidelor istorice cu a lor restitutio in integrum şi reinventarea camuflată a partidului stat/unic, împiedicarea prin orice mijloace a dialogului constructiv între putere şi opoziţie, singurul capabil să îndeplinească obiective naţionale, legiferarea şi constituţionalizarea mascat-favorabilă vectorilor de putere, iar acum, împotriva cursului firesc al istoriei, refacerea statu-quoului claselor sociale exploatatori – exploataţi şi legitimarea bogăţiei obţinute prin rapt. De puţine ori puterea executivă a reuşit să-şi depăşească infama condiţie a propriei supravieţuiri, prăduitoare de fonduri bugetare colosale şi stagnare, motiv pentru care economicul, cultura, învăţământul, sănătatea au fost / sunt lăsate de izbelişte.
A se mai observa că institutele de cercetări ale fenomenelor socio-politice contemporane, specialiştii şi catedrele universitare de politologie, în loc să pregătească membri valoroşi ai elitelor politice, să-i înarmeze cu competenţe, tehnici, strategii, cu principii ale bunei aşezări democratice şi cu ştiinţa guvernării, s-au angajat trup şi suflet în slujba partidelor şi a liderilor plini de bani obţinuţi pe căi niciodată date în vileag. Consecinţele se văd. Bagajul cultural sărac al politrucului plătitor de servicii PR îşi impune viziunea joasă asupra profesionistului transformat în simplu executant. Pentru a-şi îndeplini misiunea, n-au contat cinstea şi mijloacele, aşa că a năimit echipe de hăitaşi mediatici – suliţaşi ai cuvântului meşteşugit pentru a escamota adevărul ori a lua faţa partenerilor, pentru a spurca pe oricine e de altă părere. Lipsiţi de complexe intelectuale, perorează ideea că stăpânul lor e alfa şi omega. Astfel politica s-a personalizat, iar definirea, individualizarea şi lichidarea duşmanului au fost singura stratagemă aplicată cu succes.
Confruntările ultimilor ani scot în prim-plan disputa pe mize mici:
1. Distrugerea figurii şi a influenţei mediatice a fostului preşedinte Ion Iliescu, fondator şi părinte spiritual al PSD, în încercarea de a des-configura alternativa social democrată, deşi azi sfatul său aproape nu mai contează în consiliul director. În schimb unii intelectuali din partidul advers continuă lupta cu fantoma sa epuizată moral fără să realizeze ridicolul, inexistenţa mizei.
2. Izvorâtă din groaza de impeachment (2007), a doua miză falsă a demersului puterii a fost Dinu Patriciu, perceput ca factotum al opoziţiei: atacurile împotrivă-i au avut oarece ecou prin minciuna neplăţii unei datorii către statul român, deşi respectivele creanţe au fost însuşite total cu aproape doi ani în urmă de compania cumpărătoare Kaz Munai Gaz, şi prin filmuleţul copilului lovit în campanie. Imaginea oligarhului din umbră care le dictează liberalilor, mai ales lui Crin Antonescu, ce şi cum să atace trebuia să aneantizeze guvernarea trecută şi personalităţile concurente pe culoarul de dreapta, mai ales după ce au început să crească în sondaje. Azi efectul mediatic s-a inversat, ironia „ruşine, Patriciu” devenind sintagmă consacrată a scâncelii. Ambele mize, iliescă şi patriciană, sunt reactivate ori de câte ori puterea monocefală se află în dificultate, semn al sărăciei de idei şi al iureşului la comandă.
3. Dezastruoasa moştenire constituie alt cal de bătaie menit a-i scoate pe împricinaţi din situaţia-limită după nici doi ani de la învestitură. Acuza e cel puţin comică din moment ce exerciţiul financiar-bugetar 2005-2008 s-a încheiat cu profit pentru salariaţi şi pensionari, iar executivul actual a părăduit împrumuturile uriaşe de la FMI, UE şi bănci interne, ajungând actualmente aproape de faliment. În loc să-şi corecteze politicile economice eronate, analizate cu sârg în mass-media, dau vina pe alţii, dar puţini se mai lasă păcăliţi. Cu asemenea nadă în cârligul electoral, se vor întoarce cu … urna goală.
4. Marota comunismului condamnat recent face noi victime, printre ele Adrian Marino, eminentă personalitate a culturii româneşti. S-a ajuns la interpretarea ad libitum a unor documente de arhivă securistă în care ilustrul cărturar ar fi informator sadea, încercându-se desconsiderarea operei recunoscute peste graniţe şi mârşăvirea ignobilă a imaginii postume. Motivul străveziu se află în cartea sa de memorii unde corifeii puterii de azi sunt văzuţi în altă lumină decât roz.
5. Cât despre lipsa alternativei la putere şi la actualul locatar cotrocean, vă lăsăm plăcerea să meditaţi la ascensiunea democraţilor americani, a torilor englezi şi a lui Obama, ilustru necunoscut, dar una din cele 50 de eminenţe cenuşii ale lumii.
Petru Tomegea
Petru Tomegea - ePolitica 