Cu cât se apropie confruntarea electorală de la anul, cu atât politica românească dă semne mai contradictorii, asta dacă ce ni se întâmplă poate cumva fi numit politică. Astfel, cu cât cresc efectele recesiunii şi ale crizei economice, cu atât se iţesc aroganţa primului ministru şi credinţa susţinătorilor că Guvernul Boc e de neînlocuit. În plus, eşecurile trebuie tratate ca succese (cazul Nokia), iar realităţile politice, economice şi sociale prezente nu pot fi decât pline de încredere şi speranţă.
De aceea, eventuala demisie/demitere a guvernului ar însemna „apocalipsa”, un „pericol mortal”, „scenariul groazei” ce ar duce „Doamne fereşte!” la „doborârea propriei Ţări şi a propriului Stat”. Teama cea mare e ca nu cumva puterea să ajungă în mâinile USL, o „alianţă şubredă şi incapabilă să guverneze această ţară”, una de conjunctură, populistă, bolşevică, în fine, o „gogoaşă umflată” „care se dezumflă în fiecare zi”.
Dl Boc are dreptate.
Da, USL e o alianţă „contra naturii”, „capro-vărzărie”, şubredă, de conjunctură, stânga-dreapta…, dar are 55-60% în sondaje. Unii zic că mai bine. Va fi fiind o gogoaşă, dar cineva trebuie să-şi asume totuşi rolul de a scoate România din situaţia-limită, din politicianismul veros şi ipocrit, din manipulare, sărăcie, corupţie, ajunse politici de stat.
Da. Va fi fiind deocamdată incapabilă să guverneze, cum au fost mai toţi până acum, inclusiv PD-L, dar când îi priveşti pe unii deţinători ai portofoliilor ministeriale, ai impresia că au fost căutaţi cu lumânarea şi puşi să gestioneze exact sectoarele de care n-au habar. Fiindcă n-are cum să meargă bine o activitate condusă de inşi care nu pot articula corect o frază, care nu învaţă nimic din greşelile trecutului, nici de la cei ce au reuşit. Exemplele Albaniei, Poloniei, Turciei sunt la îndemână.
Demnitarii n-ar trebui să aibă prestanţă?
Oare nu se simt prost în faţa intelectualilor serioşi ai României, câţi or mai fi fiind pe acasă, a savanţilor, a economiştilor, a cetăţenilor şcoliţi cât de cât? Oare cum se simte mediul academic condus de un ministru care nu ştie limba română, căruia i se şopteşte ce să spună la conferinţa de presă, dar care reformează şcoala punând camere de supraveghere ca să prevină şoptitul şi copiatul? Care nu înţelege că trebuie reformată activitatea profesorului cu elevii, singura generatoare de valori, că pentru asta e nevoie de poftă de muncă şi învăţătură, de şcoli şi manuale moderne, mereu actualizate, de logistică, laboratoare, biblioteci, inclusiv virtuale, nu neapărat de manageri pregătiţi de partid.
O altă mare teamă a dlui Boc e să nu cadă ţara în mâna sindicatelor, ca să crească deficitul bugetar peste 5%, dar mai toate ţările dezvoltate au progresat cu deficite mult mai consistente. Dacă alţii au reuşit astfel, ce e bun pentru ei nu e bun şi pentru România?
Da. Dar…
Da, e adevărat. Nicăieri „în lume nu s-a mai văzut ca cei (sic!) de pe locul unu şi doi să se alieze ca să îi bată pe cei de pe locul al treilea”, numai că în lumea democratică jocul politic e unul cinstit şi transparent. Cu adevărat, nu s-a mai pomenit nicăieri să voteze 5-6 alegători pe minut, nici ca legile electorale să fie croite în aşa fel, încât să-i favorizeze făţiş pe cei de la putere, după cum circulă informaţiile în spaţiul public.
Am privit cu deosebită atenţie scena respingerii preşedintelui nostru de către dl Sarkozy, Berlusconi şi, ca român, m-a întristat profund. În istorie, unele gesturi ca acestea au fost „casus belli”. Am avut impresia că ambii ştiau ceva ce nouă ni se ascunde.
Ce e bun pentru puţini e rău pentru mulţi
Nu este exclus ca numărul votanţilor intraţi în Ambasada României în ziua alegerilor din 2009 să fie cunoscut cu exactitate, iar necazul dlui Băsescu să fie unul legat strict de legitimitate, cu care nu se glumeşte în Apus. Căci surplusul de voturi externe i-a adus dlui Băsescu al doilea mandat, asta dacă procesul electoral intern a fost realmente corect.
Însă ceea ce doare e apariţia sentimentului de ruşine că eşti român. Campania antiromânească declanşată în Occident de neadmiterea în spaţiul Schengen îi determină pe lucrătorii români cinstiţi, asta însemnând copleşitoarea majoritate, să se simtă umiliţi, să plece capul şi, în consecinţă, să evite exprimarea în limba română. Abia de aici vine scenariul groazei.
Petru Tomegea
Petru Tomegea - ePolitica 