Ochiul părinţilor

Tradiţia spune că un copil cuminte să nu iasă din cuvântul părinţilor până nu e la casa lui, dacă se poate nici după. Mai arată limpede cum trebuie să fie părinţii şi pruncii ca să evite conflictele între generaţii. Numai că de aproape un secol, studiind la şcoli tot mai înalte, urmaşii se pretind mai învăţaţi decât înaintaşii, ceea ce, drept vorbind, constituie motorul evoluţiei social-umane. Crezând că rolul lor s-a perimat, mulţi părinţi i-au încredinţat bunicilor, rudelor, prietenilor, dar sub oblăduirea şi cuvântul dascălilor. Fără ochiul iubitor al mamei-tatei, uneori odraslele se ofilesc. Însă simţind dificultăţile propriei vieţi pe umerii firavi, majoritatea se maturizează brusc. Încă o generaţie de copii fără copilărie.

În timp ce mass media se îngrijorează de soarta mititeilor abandonaţi, încercând, ca de obicei, să mai deschidă un front de confruntare politică, orice dascăl va confirma că nu aceşti nefericiţi provoacă stricăciunile mari, ci alţii al căror respect pentru autoritatea tătânilor s-a pierdut. Cu adevărat, „şcoala este importantă, dar nimeni nu poate ţine locul părinţilor în educaţia copiilor. Niciun sistem de învăţământ, oricât de performant, nu poate să închidă televizorul, să îi oprească pe copii de la jocurile pe calculator şi să citească în locul lor”. Aşa gândeşte alesul Obama, universitar la Harvard. Doar reformiştii sistemului nostru didactic cred că se poate face carte la comandă, cât ai bate din palme, fără sacrificii, fără eforturi ale învăţăceilor, ale familiei. Or renunţarea la vigilenţa părintească, la intervenţia comunităţii în educaţie a generat sentimentul românesc al porcirii de sine. (Scuzaţi: cu tot efortul, n-am găsit scârbavnicului derivat sinonime contextuale mai puţin buruienoase. N.a.)

Greşelile nu se fac din neştiinţă decât rareori, ci de şmecher, ori la plesneală: elegantul domn din faţa mea, sigur că nu-l vede nimeni, lasă să-i cadă ghemotocul de hârtie sau chiştocul pe trotuar, mă claxonează pe trecerea de pietoni dintr-un jeep lat, cu geamuri negre, mizând că nu-l cunosc, mi se bagă în faţă la ghişeu pentru că e VIP şi la el timpul înseamnă bani, îmi scoate ochii ca diriginte că sunt plătit din banii lui, chiar dacă cu greu îşi aduce aminte în ce clasă îi este moştenitorul şi firma lui nu-şi plăteşte impozitele etc. În lipsa intervenţiei hotărâte a opiniei publice, i s-a lăbărţat sentimentul că totul i se cuvine, că el constituie fundamentul social, e de neînlocuit, de aceea te priveşte arogant, te asaltează cu meritele, vilele, ibovnicele lui. Are numai certitudini, se pricepe la orice, ştie totul. Despre babaci, studii şi dascăli vorbeşte în băşcălie: nu de acolo i se trage bănăretul, ci din fler atavic şi  noroc chior.

De ceva vreme, o dilemă ne bântuie societatea, aceea a primenirii clasei politice, a reformelor în administraţie, învăţământ, sănătate, dar nimeni nu are curajul să privească dincolo de articolul din ziar sau de emisiunea tv. Nu necunoaşterea, nici incompetenţa, nici lipsa experienţei generează potlogării, nu absenţa legilor, nici a regulilor clare l-au făcut pe X să se ticăloşească, ci lipsa ochiului de acasă, neintervenţia la timp a justiţiarului, a grupului social, a satului, a echipei, toate pe fondul unei educaţii de mântuială. În plus, e evident şi sentimentul vinovăţiei mele, şi eu am fost pasiv în destule situaţii critice, mi-a convenit să nu mă bag, m-am făcut că nu văd obrăznicia, sau aveam iluzia că individul se va corecta. Mii de inşi şi-au devalizat firmele de unde-şi câştigau pâinea, le-au falimentat cu bună ştiinţă mai cu seamă pe cele de stat, mii de funcţionari, administratori, ofiţeri de credite, contabili, economişti etc. au făcut greşeli de neiertat sub ochii colegilor, ai superiorilor, ai controlorilor, ai organelor puse să aplice legea. Afacerile, conturile li s-au îngrăşat cu banul văduvei şi al sărmanului, la fel ca şi obrazul. Odată cu sentimentul impunităţii, a încolţit şi mişeleasca  porcire de sine.

Or fi trecut şi alte societăţi, unde civilizaţia a învins de câteva secole, prin astfel de fărădelegi, deoarece legislaţia lor prevede şi acum pedepse plus recuperarea prejudiciilor până la al nouălea(!) neam, aşa că familiile ţin la onoare mai mult ca la avere. Or sentimentul românesc al onoarei a ajuns de batjocură. Nu-l mai cultivă nimeni.

Poate că lucrurile n-ar fi atât de grave dacă ipochimenii n-ar tânji spre culmi politice. O şansă ar mai fi şi dacă, odată ajunşi în posturile râvnite, şi-ar schimba năravurile, punându-se în slujba celor mulţi, pentru a binemerita de la naţie. Ceea ce nu se întâmplă. Nu vor statui. Cartea de istorie le repugnă. Principala grijă este asigurarea primei poziţii, de „Alpha male”, zic răutăcioşii, dar şi a spatelui în caz de „şase”, ţin cu dinţii prim-planul în dauna a tot ce înseamnă valoare, oricând în pericol să le ameninţe jilţul. I-au angajat cu bani grei pe foştii mardeiaşi mediatici ceauşişti pentru distrugerea inamicilor, a rivalilor, au servicii PR de imagine şi prostire a alegătorului, structuri vigilente de curăţare a terenului de tot soiul de neofiţi pofticioşi la mărire ca şi ei – singura lor ideologie. Posedaţi de sentimentul porcirii de sine, ni se oferă drept campioni ai înţelepciunii, ai cinstei, ai bunelor intenţii, în timp ce, prin generalizări degajatoare de spaţiu vital, ceilalţi devin duşmani de ţară şi de neam, scursuri umane, neica nimeni, proşti, handicapaţi, neştiind nici măcar să fure. Trădează, dar îi învinuiesc pe cei trădaţi, fură, dar dau vina pe păgubaşi, corup, însă de vină e sistemul. De abia aşteaptă nepăsarea, nebăgarea de seamă a „satului” ca să-şi mai strecoare niscaiva avantaje. Priviţi-i acum în rolul de cavaleri apocaliptici ai dreptăţii condamnând injustiţia, corupţia, mogulii, oligarhii, ticăloşirea celorlalţi!

Cei şapte ani de-acasă, ochiul înţelegător al părintelui şi al şcolii nu le-au lăsat vreo urmă în suflet, însă pentru nimic în lume n-ar recunoaşte-o.

Petru Tomegea

Apărut în „Obiectiv de Suceava”.