Lovitura de copită

Nu intenționam să zic nimic despre alegerile de duminica trecută, însă Puterea politică a primit două lovituri de copită, previzibile de altfel, una la alegerile europarlamentare și la referendum, iar a doua, luni: ditai Președintelui Parlamentului, ditai Președintelui celui mai puternic partid din România i-a fost confirmată sentința de 3 ani și jumătate închisoare tocmai de către ICCJ. Iar confirmarea aceasta vine să întărească temeri populare mai vechi: la vârful puterii politice s-a cuibărit corupția și a înflorit hoția. Și pentru a se abate atenția publică, poporenii au perceput cea mai perversă mașină de manipulat.
De altfel, în ultimii 2 – 3 ani ipocrizia devenise un fel de artă în actul de guvernare. A se înțelege că așa cum în artă există capodopere, la fel de bine există și monumente ale prostului gust. Și aici nu este vorba de Estetica urâtului a unor Karl Rosenkranz, Umberto Eco…, fiindcă uneori frumosul se ascunde în sărăcie și putregai, ci de ipocrizia politicianului majoritar, încrezut și forțos care musai să se facă stăpân peste tot ce cuvântează și mișcă, pe popor, pe insule, păduri și afaceri. Totul trebuie să treacă prin mâna lui. Modelul peren și universal al lui Ceaușescu.
Și ca obligatoriu să treacă prin mâna lui, autocratul trebuie să aibă toate frâiele în mână, să mintă vârtos și cu talent, trebuie să joace când rolul viteazului haiduc, al eroului justițiar și al salvatorului „românilor”, când rolul victimei. Ei, bine, nu s-ar fi întâmplat așa mare dandana dacă minciunile și manipulările, din ce în ce mai groase cu trecerea vremii, n-ar fi fost duse mai departe de slugi conștiincioase care nu îndrăznesc să privească lumina zilei decât din genunchi și care ciugulesc fărâmiturile de la masa jupânului. Au sperat să poată ucide dorința de libertate, să sugrume democrația în numele celor ce se prosternează în fața unor idoli de doi bani. După care s-a intrat inevitabil în faza „am fost un dobitoc!”
Or rezultatul categoric al alegerilor din duminica Samarinencei a pus punct pentru totdeauna ceaușismului și ideii de lider providențial, mesianic. Nu se putea ca România să mai continue drumul spre Nimic, nici ca partidele – găști, construite fără democrație internă în jurul unor berbanți politici anacronici și defazați, să nu respecte cererile cetățenilor pentru adevăr și dreptate, pentru bunăstare, să-și bată joc de simțămintele celor mulți care văd în statul de drept, Uniunea Europeană și NATO izbăvirea de necazuri.
Ce i-a pierdut pe politicienii puterii a fost aroganța, aerul tare al înălțimilor, credința că jilțul de conducător le dă dreptul să facă ce le vor mușchii, „fiindcă putem”. Numai că sintagma aceasta și gazarea protestatarilor pașnici din 10 august, anul trecut, i-a făcut pe poporeni să-și întoarcă fața de la actuala putere și de la partidele majorității de guvernământ, iar voturile i-au așezat pe toți unde le e locul.
Unii comentatori ai fenomenului politic românesc au considerat că e începutul sfârșitului pentru social-democrație, dar realitatea e alta: bazinul electoral al stângii românești a fost doar diminuat și dispariția sa ar însemna o adevărată revoluție a mentalității, care, să recunoaștem, nu e posibilă peste noapte. Și apoi bazinul stângii europene este și va i puternic în continuare și asta intră într-o anume normalitate politică. Adevărat este că în câteva țări membre ale UE partidele vechi, stângiste, au dispărut, dar mesajul le-a fost preluat de alte mișcări politice, unele extremiste și naționaliste sau suveraniste. Dar asta nu înseamnă dispariție, ci o altă formă, una mai riscantă, a bătăliei politice.
Firește că PSD se va schimba, dacă nu acum, în lunile, anii următori. Cu cât mai repede, cu atât mai bine. Însă acest mod bățos, netransparent și nedemocratic al vieții interne de partid, aspru condamnat de electorat, nu va mai fi posibil. La fel cum mașinăria de partid bazată pe oficine mediatice manipulatoare nu va mai da același randament fără banii din furăciuni.
Sunt câteva realități de care va trebui să se țină seama: aproape că nu există familie în România care să nu aibă reprezentați plecați la muncă în țări cu tradiție democratică și acolo au învățat civismul, implicarea. Iar de la ei a ajuns tocmai în zonele noastre sărace, bazinul electoral al stângii. Asta da, revoluție!
Petru Tomegea