Proiectul paşoptist de realizare a micii şi marii uniri ar putea oferi multe soluţii crizelor de azi: orice idee reformatoare trebuie să pornească de jos, de la cetăţeni, instituţii, să-şi facă loc în spaţiul public ca promotoare a binelui şi a progresului, iar cei ce-i pricep mesajul să-l transmită mai departe pentru a genera o masă critică. Patrioţii şcoliţi în Occident, cei mai mulţi oameni cu stare şi boieri de viţă, şi-au abandonat ifosele cărturar-nobiliare, au colindat satele, i-au convins pe ţărani că „unirea face puterea”, că propăşirea vine prin destoinicie, înţelepciune şi şcoală, iar ideile lor au prins viaţă. Având suportul ştiinţei şi al bunei-credinţe, proiectul lor încă rezistă, fiind constituţionalizat în anii 1859 – 1923. Mai bine de două decenii, între 1918 şi 1940, românii chiar au trăit într-o patrie. Azi idealul naţional şi european nu mai trezeşte emoţii în conştiinţele lovite de necazuri, iar lehamitea e urât prevestitoare.
Un important slogan a fost că „Soarele răsare de la Bucureşti”, deşi s-au luat în discuţie şi alte locaţii pentru capitală. De atunci miticismul a devenit subiect cu iz politic, mai ales în Ardeal, desemnând cam toate tarele societăţii româneşti: neseriozitatea, mica şi marea ciupeală, trădările şi împăcările succesive în piaţa mare, bârfa, bălăcăreala şi vorbele de clacă, universul mediocru al politicului, lipsit de înălţime moral-spirituală şi de aptitudini manageriale etc.
Din nefericire, sloganul acesta, progresist la început, a generat la bolşevici „centralismul democratic”, recte concentrarea excesivă a puterii militare şi politico-economice în mâna unui lider atotputinte şi a unui cerc restrâns de servitori devotaţi trup şi suflet. Fiindcă frica de trădare paralizează libertăţile, toate organismele puterii trebuie să se afle la un loc, să se poată spiona reciproc, eventual într-o singură clădire numită Palatul Poporului, sau într-un singur oraş care acum copleşeşte prin mărime, generând abuzuri şi inechităţi sociale. Situaţia e asemănătoare fostelor colonii şi ţărilor subdezvoltate unde elitele refuză traiul luxos în altă parte decât în metropolă. În mare parte, sursa lor de venituri o reprezintă exploatarea funcţiei publice şi a business-ului legat de (re)distribuirea nu a bogăţiei, ci a sărăciei comune.
Că descentralizarea şi principiul subsidiarităţii sunt doar taclale de prostit lumea în campanii electorale o arată prognoza evoluţiei urbane în următorii 4-5 ani când Bucureştii vor depăşi un sfert din populaţia ţării. Or în asemenea situaţie nu mai poate fi vorba de dezvoltare armonioasă a tuturor regiunilor, de egalitate de şanse a cetăţenilor în funcţie de domiciliu. Şi-aşa media salariilor metropolitane e mai mult decât dublă faţă de celelalte. În plus, concentrarea economiei, a industriei, a mediilor naţionale, a tuturor instituţiilor şi a edificiilor culturale reprezentative, a editurilor şi a instituţiilor de cercetare nu numai că nu e strategică, dar a generat şi starea de colaps actuală: oamenii de afaceri sunt nevoiţi să importe know-how şi servicii moderne de cercetare-proiectare, inclusiv expertiză şi competenţă din afara graniţelor, căci guvernanţii nu sunt în stare să le ţină în pas cu noul. Cu subfinanţarea cronică a învăţământului şi a cercetării, cu un brain-drain masiv al provincialilor, cu politizarea şi reformarea după ureche, nu e nicio şansă de a scăpa de sărăcie într-un viitor rezonabil deoarece investiţiile, tot mai scumpe, ne vor ocoli.
Din păcate lucrurile acestea nu dor pe moment, iar vindecarea lor e de durată. Ceea ce înspăimântă o constituie reluarea vechilor cutume şi psihoze ceauşiste la o dimensiune neaşteptată pentru o ţară din UE: orice necaz local are rezolvare doar în capitală, la slugile tătucului. Nu mai miră reapariţia practicilor antedecembriste ca operaţiunea patriotic-creştinească miel-caş-palincă-vin, cu precizarea că Paştele pică tot mai des, mai ales când e nevoie de vreo aprobare, (co)finanţare, inclusiv din bani UE, mazilire / numire în post, ori când nu mai ştiu ce şi cum să facă. Din slugărnicie. Din nou „presarii” sunt nevoiţi să dea în vileag comisionari deschizând uşa cu capul, operaţiunile portbagajul, agregatul de Crăciun, aldămaşul după încheierea afacerii cu bani şterpeliţi de la buget, verzişori şi euroi pentru maşini de ultralux la odrasle şi amante, căci pomana îngraşă conturile şi unge balamale. În plus, ispravnicii şi vechilii de provincie şi-au făcut obiceiul a şedea uitaţi la centru ca să socializeze, dragă doamne, cu jupânii naţiei prin cluburi deocheate şi bodegi high-life, ori prin niscaiva studiouri TV, ca apoi să vină victorioşi cu pomană pentru clienţii politici. Căci la noi legile contează cât o ceapă degerată în faţa pixului de partid şi de stat. Măcar boierii respectau obiceiul pământului.
Dacă cei ce se întorc din capitală uită după o vreme idiomul lingvistic de pe Podul Mogoşoaiei, în schimb noile gramatici şi dicţionare normative nu mai ţin cont de caracterul naţional al limbii române pentru care şcoala maioresciană, marii scriitori clasici au depus atâtea eforturi, ci se limitează la segmente ale limbii de asfalt dâmboviţean, cu menţiunea că doar acelea sunt reprezentative. În această manieră este conceput recentul DOOM. S-a dorit „adaptarea normei academice(!) la uzul actual al «generaţiei medii de intelectuali din Bucureşti»” (p. XII). Discriminare criminală pentru un mijloc de comunicare al mileniului al treilea. Aşa că Academia poate doar să consfinţească reforme ortografice încropite la repezeală de politicieni-ingineri. În acest caz, caracterul normativ al limbii literare nu se mai justifică, iar bă, pă, dă, „niţel” şi dezacordul vangheliot vor fi emblema noului idiom valah.
Sunt semne ale crizei social-economice şi a valorilor declanşate de aglomerare insidios-mitropolitană într-o ţară unde democraţia se zbate între a fi şi a nu fi.
Petru Tomegea
Petru Tomegea - ePolitica 