De la Caţavencu la Craig Duncan

Când priveşti piesele lui Caragiale cu personajele îmbrăcate à la Belle Époque, le aplauzi îngustimea spiritului, râzi fără reţinere de exprimarea şablonard-stâlcită, te minunezi câtă energie consumă ca să pară altceva decât sunt, iar, dacă apar în costume de azi, ai impresia că timpul a trecut pe lângă noi şi degeaba. Iată ce politicieni grozavi ar fi Caţavencu: „să-şi vază de trebile ei Europa. Noi ne amestecăm în trebile ei?…fiecare cu al său…Eu sunt candidatul grupului tânăr, inteligent şi independent…”, sau Farfuridi: „Vii cu moftologii, cu iconomii, cu soţietăţi, cu scamatorii, ca să tragi lumea pe sfoară…”. Transpar cu uşurinţă primele trei clişee ideologice aflate de un secol şi jumătate în insidios clivaj: 1. cu sau fără Europa, 2. noi suntem frumoşi, ultraprogresişti, inteligenţi, iar ei, sluţi, retrograzi şi proşti, 3. pe cale de consecinţă, neîncrederea, suspiciunea generalizate între politicieni, formaţiuni, coaliţii, între instituţii de stat, între orice şi orice.

Înţelegând bine situaţia noastră ingrată, Europa ne-a aşteptat răbdătoare să ne luminăm, însă înţelepciunea, de la Dumnezeu Sfântul, vorba neîntrecutului Creangă. După fuga dictatorului, s-a dorit o democraţie originală ca să poată face emanaţii ce vor şi au făcut până n-a mai rămas piatră peste piatră din averea colectivă. Dornici de nou, au îmbrăţişat fudui modelul suedez, atunci având cel mai bănos venit pe cap de locuitor. Din păcate, nu era pentru noi, poporenii, hrăniţi după vechi reţete de televiziuni prin furtun, ci pentru ei şi ai lor. Noi nu eram în cărţi decât pentru voturi, aşa că ni s-a predicat social-democraţia, renunţând subit la şapca, rubaşca şi ciubotele bolşevice. Pe drumul acesta, când colbăit/ceţos, când mlăştinos, am auzit din oameni că ar mai fi ceva creştin-democraţie, adicătelea ţărănişti, şi liberalismul, dar nu ştiu cum s-a făcut că primii şi-au pus la mezat casa şi bunurile pe un procent chior după înălţarea la ceruri a Seniorului, iar ceilalţi încasează şuturi în/din toate părţile, vestonul şi lavaliera fiind percepute ca duşmani de clasă. După atare măreaţă victorie, foştii activişti-politruci de pretutindeni, uniţi în cuget şi nesimţiri, s-ar îndrepta voioşi către orice punct cardinal, doar-doar ne-ar mai prosti o dată, dacă nu cumva deja ne-au încălţat. Cu tot cu Europa.

Ideologiile însă ne cam încurcă. Sunt bune numai pentru vreme rea. Moftologii cu idei umblă când pe stânga, când pe dreapta, dar o cotesc şmechereşte spre centru, pocind mesajul politic până la „curat-murdar”. E acolo un fel ţară a nimănui unde se puiesc adepţii şi, bineînţeles, votanţii, unde se pun la îngrăşat liste cu candidaţi, iar formaţiunile fără snagă se lasă momite contra unor promisiuni cu majorităţi, de ce nu unanimităţi gogoşate, cu alianţe şi coaliţii ca acelea, doi pe faţă, doi pe din dos. La ananghie, când nu le iese taşmacheria, atacă ecranul şi jurnalele de zici că păsăreasca lor vine din cercetări socio-politice sorbonarde, ca să nu se vadă goliciunea şi uitătura spre slănină când se adresează unor ignoranţi ca noi care nu prea înţelegem cu ce se mănâncă politichia lor „înaltă”.

Pe vremuri exista un institut de studii liberale în care s-au încercat actualizări-localizări-limpeziri doctrinare, reuşindu-se redactarea unor puncte de vedere româneşti. A ţinut până la plecarea „magistrului”, cu planşe, doctrină cu tot, rupând şi din partid o facţiune setată pe „rade tot”. Nu l-a împiedicat nicidecum ideologia, bună doar de mestecat în loc de ciungă. „Surpriza” pueril-aiuritoare a bubuit astă-toamnă când ni s-a zis că doctrina, ideologia liberale nu mai sunt liberale, ci democrat liberale. Nici vorbă să se fi schimbat vreun punct sau măcar o virgulă. S-a aplicat axioma lui Farfuridi: „ori să se revizuiască, primesc! Dar să nu se schimbe nimic; ori să nu se revizuiască, primesc! Dar atunci să se schimbe pe ici pe acolo, şi anume în punctele esenţiale…”. Şi s-a schimbat doar pălăria din titlu datorită unui curent mai tare dinspre micul şi marele licurici, iar foştii corifei liberalişti şi-au abandonat azimutul calculat de clasicii Toma d’Aquino, Hegel etc., orientându-l spre mai potentul Craig Duncan, mare profet al demnităţii umane promovate de Partidul Democrat al lui Obama. Să se fi anunţat decesul modelelor republicanismului sarkosian, al conservatorismului thatcerian, al verzilor triumfalişti, al atractivei autarhii transuraliene, sau se va realiza o sinteză „originală”, duncaniană, între acestea şi doctrina Carter-Clinton-Obama? Cică aşa se vor atrage „mase mari de electori”, „grupuri de întreprinzători”, toate „partidele pretinse de dreapta” pentru decolmatarea forţei unice a viitorului partid-stat. Pohta ce-au pohtit şi foştii peceristosecurişti, unicaţi pentru jumătate de veac – visul de aur al politrucului român întru înveşnicirea nimicniciei naţionale.

Boierii şi industriaşii din fosta elită decăzută la învăţământul politic ce cu onoare îl continuăm, adică liberalii rămaşi pur şi simplu liberali, întrucât poartă costum şi papion burghezo-moşiereşti, nu pot veci-pururi să înţeleagă nimic din „politicianul Basescu”. „Bravos, naţiune! Halal să-ţi fie!”.

Dar nici bine nu apucă să ne explice „reacţiunea” acest pasaj pur ideologic, că, brusc, doctrina a sărit de pe şina democrat liberală şi, înainte de a intra în gara sufragiului autumnal, a devenit popular-liberală cu locomotivă cu tot, iar sloganul strămoşesco-egoist „prin noi înşine” a fost aruncat la „groapa de gunoi a istoriei”. Aşa liberă interpretare la „liberal lens model” şi „see-saw model’s” nu s-a mai văzut. Se pare că lumina licuricilor imperialişti strasburghezo-americăneşti nu e suficientă pentru „lentila” caţavenc-înceţoşată, iar flacăra revoluţiei ideologice stoichiste se „leagănă” cu stingerea-n bătaie în cenuşa ignoranţei noastre de veşnici cârtitori fără minte şi noroc.

Petru Tomegea

Capra, varza şi doctrina

Fără excepţie, observatorii imparţiali deplâng starea joasă a practicii politice româneşti, a discursului electoral şi abandonarea încercărilor, a eforturilor serioase de cristalizare doctrinară. Ultima dezbatere organizată de Institutul de Studii Populare despre „Dialogul liberalismului cu conservatorismul în doctrina populară” (22 nr. 261) reflectă lupta acerbă între staffuri electorale, grupări media şi partinice pentru acumularea cât mai multor segmente ideologice într-o matcă unică, în dorinţa ascunsă de a-şi spori numărul simpatizanţilor, al voturilor, dar şi de a-şi demotiva concurenţii, dacă se poate, de pe toate culoarele.

Fireşte, cercetările doctrinare ar trebui să ne bucure întrucât la noi partidele cultivă ideologii doar în măsura în care aduc voturi, ceea ce nu se prea întâmplă. E un fel de politică de dragul politicii, căci selecţia actanţilor seamănă mai degrabă cu cea naturală, funcţionând după cu totul alte criterii.

Ideologic vorbind, starea eşichierului nu diferă de aceea a democraţiei „originale”, singurii oarecum aşezaţi la casa lor fiind liberalii şi social democraţii. Cei patru ani de guvernare conflictuală n-au permis PNL-ului reajustări absolut necesare, dând posibilitate altor formaţiuni să recupereze mesajul liberal. Pe stânga, pesediştii îşi revendică prim-planul, dar, oportunişti, s-au pus la remorca ideologică(?) a democratului Obama, deşi în colegii fac uz de stângism populist ca să-şi adjudece victoria. Altă formaţiune, aşezată acum pe dreapta, PD, a marşat 12-13 ani pe stânga, iar după alungarea lui Petre Roman, în alianţă cu liberalii, a cotit-o subit spre dreapta, aflată pe valul simpatiei populare, încercând să momească electoratul aliaţilor. Odată câştigat sufragiul în 2004, împreună cu preşedintele, pediştii ar fi poftit să-i înghită pe liberali cu totul, ceea ce a determinat „răzgândirea” dlui Tăriceanu. În consecinţă, facţioniştii „unirii” cu cântec s-au aliniat în partidul prezidenţial. Nu interesează aici efectele acestor tribulaţii, însă trebuie remarcată dificila maturare a democratismului pedist, mutat rapid, fără mofturi, dintr-o parte în alta. Numai că înfrăţirea cu liberalii stolojeni a accentuat criza ideologică.

Remarcabil croitor de doctrine, dl Stoica a intuit pericolul. A căutat şi el spre democratismul american, reajustat de duoul Carter-Clinton, ca să poată intra în siajul succesului, pe atunci doar previzibil. Se pare că evoluţia în sondaje a fost nesemnificativă deoarece, la scurt timp, a mutat capul compas pe popularismul occidental, mizând pe un lobby hotărâtor în UE. Câştigul de imagine nu a mulţumit pe toată lumea nici de data aceasta, aşa că s-a apropriat coloratura liberală a democratismului, componentă şi a laburiştilor britanici, a creştin democraţilor europeni. Lăsăm deoparte osmoza iniţială cu Internaţionala Socialistă, pentru a nu complica analiza. Ca şi cum n-ar fi fost de ajuns, după rezultatul sub aşteptări la alegerile pentru PE, prin august, a.c., cu mare tam-tam mediatic, doctrina atât de generoasă a PDL şi-a găsit iarăşi, după o nouă pendulare fondatoare, încă o haină reprezentativă, popular liberalismul.

Teoretizat aproape două luni de ideologii de partid, între hotarele doctrinare ale acestuia a ajuns să odrăslească majoritatea curentelor ideologice, de la social democraţie, creştin democraţie, la liberalism şi chiar libertarianism. În practică însă nu s-a aplicat o iotă din frazeologia expusă cu atâta perseverenţă, pedismul funcţionând exclusiv sub imperiul celor doi piloni: 1. „unul contra tuturor”, căci în religia lor simbolul lupului singuratic denotă puterea, de aceea atacurile, reacţiile, interpretările „pro domo” aveau nevoie continuu de duşmani, inamici drept combustibil; 2. populismul de conjunctură, frecventat însă şi de alte formaţiuni.

Între timp, s-a constatat(?) că „PNL nu mai reprezintă liberalismul în România, iar PC se foloseşte fraudulos de sintagma conservator„. Necunoaşterea termenilor „sintagmă” şi „fraudulos” încurcă acurateţea, justeţea demersului, primul fiind moştenitor al Brătienilor, iar al doilea, legalizat de tribunal. Motivul atacului este altul: delegitimarea celorlalţi în ideea ca PDL să rămână unicul purtător de mesaj şi democrat, şi liberal, şi conservator, şi…

Dacă alte arii ideologice s-au tot adaptat, conservatorii moşteniseră oarece aură aristocratică de pe vremea lui Michael Oakeshott: păstrarea tradiţiilor cultural-religioase, moralitatea actului politic şi a averii, valorile întâi stătătoare ale familiei, evitarea experimentelor social-politice şi mulţumirea cu cât ai. Surpriza a venit la mai sus-zisul „Dialog…” unde s-a aflat cu emoţie că prosperitatea liniştită a unor state cu politici conservatoare din Scandinavia, Benelux plus modelul economic al Germaniei, Franţei etc. s-ar potrivi de minune conglomeratului ideologic PDL, cu toate că liderul lor spiritual nu crede că liniştea ar fi bună la altceva decât la furat şi corupt.

Să nu ştie distinşii ideografi că „întotdeauna conservatorismul s-a opus diferitelor idei revoluţionare” (Edmund Burke), iar Doamna de Fier, Margaret Thatcher, a pus tunurile pe minerii din Ţara Galilor ca să termine odată cu imixtiunea sindicatelor în politică? Că, fără revoluţia continuă, discursul PDL n-ar mai avea conţinut? De moment ce nu vor rămâne pe dinafară decât stânga şi dreapta extremiste, seduse şi ele în ultima vreme de promisiuni fără noimă, disiparea în roza vânturilor ideologice a nucleului dur PD, născut în mantaua FSN, ar putea avea efecte greu de stăpânit.

Însă scopul acestor permanente permutări doctrinare îl aflăm abia în final: „recrutarea”(!) în partid a intelighenţiei universitare, ştiinţifice şi, cel mai important, „decizia să fie în mâna unui(!) om, nu a unui colectiv difuz” – Parlamentul! Nu mai bine ne spuneau de la început?

Petru Tomegea