Cine se teme de parlament?

Începând din vara lui 2012, se duce o campanie de înfricoșare a populației în legătură cu Parlamentul României căruia i s-ar fi dat peste noapte puteri discreționare numai bune pentru lovituri de stat. Nu ni se spune cine putea să-i dea Parlamentului puteri mai mari, dar ni se sugerează că e vorba de Uniunea Social Liberală.
Tot de atunci, în contextul suspendării președintelui Băsescu, se vorbește despre dictatura parlamentului, despre abuzurile inimaginabile ale parlamentarilor, evident ai USL, despre Parlamentul penalilor, al corupților, despre legile strâmbe pe care le dă, despre deciziile sale anapoda sau de-a dreptul proaste…

E posibilă dictatura Parlamentului?

Odată cu declanșarea lucrărilor de revizuire a Constituției, mediile bântuite de astfel de temeri au reluat cu și mai multă asiduitate acuzațiile, semn că este vorba de o campanie politică în toată regula, dirijată și finanțată de undeva. Nu că ar fi singura campanie politică instrumentată în ultimele luni, dar cinismul, nivelul de ipocrizie, sarabanda minciunilor, acuzațiile joase și procesele de intenție nu au nimic a face cu democrația mileniului al III-lea, nici cu buna guvernare. Și atunci, cui prodest?
Să vedem ce spun experții neangajați politic: Constituția nouă este mai bună, protejează mai bine drepturile și libertățile cetățenești, centrul de greutate al politicii deplasându-se de la Președinție spre Legislativ și Executiv, schimbare devenită legitimă după experiența ultimilor 9 ani. A se mai observa că aceasta este și tendința politicii în țările democratice: puterea personală a șefului de stat pierde teren în favoarea parlamentarismului, a adunărilor elective.

Ce e „dominanța executivă”?

În științele politice, dictatura parlamentară („elective dictatorship”) este o noțiune pur teoretică, termenul uzual fiind dominanța executivă („executive dominance”). Ambele semnificații au fost lansate de Giuseppe Garibaldi și expuse pe larg de Lordul Cancelar al UK, Lord Hailsham (Quintin Hogg) începând din 1968.
Numai că cititorul descoperă o surpriză de proporții: nici vorbă de parlamente care pot da lovituri de stat, deoarece aleșii deliberează în numele mandatului primit de la alegători. În schimb, Parlamentul poate cădea sub „dominanța” Executivului, ceea ce înseamnă cu totul altceva decât se străduiesc mediile prezidențiale să ne dovedească de dimineață până seara. Dacă Parlament-dictator nu s-a mai văzut, în schimb președinți-dictatori…

Ce are suspendarea cu dictatura

Ni se repetă până la saturație și plictis că acțiunea de suspendare de către Parlament a președintelui Băsescu din vara lui 2012 a fost lovitură de stat, ba chiar acuzația a prins și înafara granițelor, în mediile popularilor europeni, interesați în păstrarea statu-quo-ului lor în România și în UE, dar Curtea Constituțională a validat toate demersurile parlamentare de atunci, cu excepția referendumului lipsit cică de cvorum. Ne vom convinge la publicarea datelor recensământului din 2011.
Așadar dictatură parlamentară în temeiul Constituției nu poate exista, însă situația de atunci ar putea fi numită cel mult „majoritate anarhică”, dacă senatorii și deputații majorității n-ar fi respectat legea. Dar CC n-a menționat-o. Rămâne în discuție doar „dominanța executivă” ca să putem vorbi de „elective dictatorship”. Or Executivul nu s-a amestecat nici atunci, așa cum nu se amestecă nici acum, în activitatea de legiferare, cel puțin astfel de acuzații nedevenind publice până acum. De ce n-au blocat Parlamentul și CC inițiativele Guvernului Ponta? Fiindcă nu erau ilegitime.

O campanie, două campanii…
Iată de ce cred că asistăm la o campanie deliberată împotriva propriului Parlament, a propriului Executiv și a majorității USL dusă de mass-media de orientare prezidențială și chiar de către președintele însuși. Și în țară, și peste hotare. Motivele? Președintelui viitor i se stabilește un cadru legal mai exact, nepermițându-i-se statutul de „jucător”.
A se mai adăuga că, periodic, parlamentele restabilesc echilibrul celor trei puteri ale statului de drept printr-o acțiune numită de politologi „Checks and Balances”, menită să regleze mai bine separația între Legislativ, Executiv și Justiție.
Dar de aici și până la acuzația de dictatură parlamentară, sau de dictatură a lui Crin Antonescu, președintele comisiei de revizuire a Constituției, sau de „sugrumare” a Justiției doar fiindcă e prezentă sintagma specifică tuturor Parlamentelor din lume „forul suprem de dezbatere şi decizie al naţiunii” mi se pare cu totul deplasat.

Petru Tomegea

De partea cui au jucat serviciile secrete în 2012?

Încet-încet lucrurile încep să se clarifice. Jurnaliștii, analiștii și oamenii politici care aveau o bănuială că serviciile secrete au făcut jocul președintelui capătă noi și noi confirmări.
Astfel, un bun cunoscător al cutumelor serviciilor secrete, specializat cândva ca șef al Radioului român în serviciile aparatului comunist de propagandă, dar și fost comentator al Europei Libere, e vorba de Vladimir Socol, ne spune clar: „It is no secret in Romania that Basescu’s effective work with the intelligence services made it possible to protect the constitutional order in 2012 and stabilize the internal situation, maintaining at the same time the services’ political neutrality”. Aproape că nu mai e nevoie de traducere.

Munca efectivă cu serviciile

Firește, informația că președintele „efectiv lucrează cu serviciile secrete” nu e nouă, dar regimul în care se întâmplă așa ceva nu are nimic a face cu democrația adevărată, ci cu statele totalitare. Or nouă ni s-a inoculat ideea că dl Băsescu e „ultimul mohican” în luptă cu puterea uselistă acaparatoare de justiție și stat de drept, ceea ce nu se potrivește deloc cu folosirea serviciilor secrete.
Așadar, acesta e omul care a condamnat comunismul? Luptă el cu rămășițele dictaturii dacă în loc de Constituție și lege preferă să „conducă” țara, cică după bunul plac, folosindu-se de oameni experimentați din SRI și SIE? Să vedem.

Fără servicii murea democrația?

Mai zice Vladimir Socol că în 2012 serviciile noastre secrete au reușit să protejeze ordinea constituțională și situația internă… Să le reamintim nu doar lui Vladimir Socol, ci și altora care au îmbrățișat această idee, că ordinea constituțională și situația internă nu au fost periclitate de nimeni, singurul amenințat să-și piardă poziția și postul fiind președintele Băsescu. Și nu de către cuplul Antonescu-Ponta, nici de către „penalii” din Parlament, ci de către cele peste 7,4 milioane de voturi, recte aproape 90% dintre participanții la referendumul de demitere.
În aceste condiții, aprecierea șefului CIA, John O. Brennan, la adresa serviciilor noastre secrete e de înțeles: când aproape 90% din populație hotărăște ceva, iar serviciile secrete reușesc să întoarcă rezultatul, e clar că au dat dovadă de „profesionalism, competență, hotărâre, motivare, integritate și curaj”. Atâta doar că serviciile nu au jucat de partea majorității, nici parlamentare, nici a populației, ci de partea dlui Băsescu, președintele suspendat atunci.

Spionii își servesc doar patria

Să vedem cum se întâmplă lucrurile în democrațiile luate de noi ca model: dacă în chestiunile curente CIA / FBI, MI 5/6, Mossad… ascultă comanda la conducător(i), atunci când izbucnește din te miri ce un conflict la vârful puterii, serviciile inteligente trec invariabil de partea poporului, respectând concomitent în litera și spiritul lor legile după care funcționează, dar și voința populară.
Ceea ce nu înseamnă că serviciile noastre secrete au greșit: ele au interpretat legea așa cum le-a dictat conștiința. Și asta fiindcă legile românești permit interpretarea. Nu numai că permit interpretarea, dar unele dintre ele nu pot fi aplicate până când guvernul, CCR sau o altă autoritate nu emite un edict ca să știm dacă intră în vigoare și cum s-o interpretăm. De aceea, în România totul e interpretabil. Inclusiv adevărul, dreptatea, inclusiv… orice.
În plus, John O. Brennan mai face o apreciere, dar nu știu dacă va mai fi la fel de lăudată ca precedenta, cel puțin în țara sa, și anume că SIE și SRI și-ar fi „menținut în același timp neutralitatea politică”. Să fim serioși. Nu cred că există în spațiul nostru public vreo dovadă că n-ar fi fost trup și suflet alături de președintele suspendat.
Praf în ochi

După aceste citate, apar, vrem, nu vrem, câteva evidențe: în afara serviciilor secrete, nimeni altcineva nu putea desfășura o ofensivă masivă de susținere și imagine în exteriorul României. Așa cum nimeni în afara, de data aceasta, a serviciilor interne, nu se putea ocupa de tărăgănarea publicării rezultatelor recensământului populației din 2011, nici de neactualizarea listelor electorale de către Ministerul de Interne condus atunci de Ioan Rus. Care, după îndeplinirea cu mult zel a datoriei, s-a retras.
Abia acum înțelegem de ce datele recensământului din 2011 erau extrem de importante: nu e zi să nu apară noi informații despre CNP-uri lipsă/greșite, despre 8-18 inși înregistrați la aceeași adresă, deși adresa are o singură cameră… Semn că bătălia se declanșase încă de atunci.
Mai urmează să ni se demonstreze că suntem tot 23 milioane ca să știm de partea cui lucrează serviciile?

Petru Tomegea

Copii, nu vă jucați cu Constituția și cu regionalizarea!

În orice țară democratică, șeful statului, fie rege, împărat sau președinte, nu are competențe legislative, activitatea aceasta fiind atribuția principală a Parlamentului. Căci separația puterilor în stat într-o democrație adevărată nu e vorbă goală. În schimb, șeful statului își exprimă punctul de vedere atunci când promulgă legea sau o întoarce Parlamentului.
În România, fiind ea din născare democrație originală, atâta vreme cât legile emanau de la Cotroceni, iar guvernele Boc-Ungureanu și le însușeau, trecându-le prin Legislativ ca rapidul prin gara Leurda, președintele nu avea nicio obiecție, toate se desfășurau în deplină legalitate, iar făcătorii de legi erau toți plini de bune intenții și competențe, de responsabilitate și dragoste de țară.

Între proiecte alternative și soluții unice

Astfel că proiectele noii Constituții și al regionalizării moșite de consilierii președintelui erau perfecte, răspundeau tuturor cerințelor unei administrații moderne și eficiente, iar cele ale USL și ale guvernului Ponta sunt proaste, complet greșite, antinaționale, distrug caracterul unitar al României, ducând „spre federalizarea ţării”. Și asta deoarece „Camera superioară va fi destinată, dedicată, regiunilor”.
Să zicem că președintele și-a exprimat ca oricare cetățean propriile opinii și să vedem cât adevăr și câtă dreptate ascund: să-și fi pierdut caracterul unitar statele ale căror senate se ocupă de gestionarea problematicii regiunilor? Nici vorbă. E adevărat că, atunci când legea și unitatea sunt menținute prin forță sau coerciție, nu mai este nimic de făcut. Nu cumva Traian Băsescu are un dinte împotriva Senatului României, al cărui președinte este liberalul Crin Antonescu și pe care l-ar vrea dispărut iar Senatul desființat fără prea multă tevatură?

Transparență și participare

A se mai observa că actualele inițiative de revizuire a Constituției și de regionalizare s-au desfășurat după regulile transparenței și pe baza principiilor participative, prin atragerea specialiștilor din Academie și din universități, ceea ce nu s-a întâmplat nicidecum în cazul proiectelor prezidențiale. În plus, prin crearea Forumului Național și a forumurilor județene, acțiunea a căpătat aproape un caracter de masă. Ca pe vremuri.
Cât despre amenințarea cu apariția instabilității teritorial-politice și vulnerabilitatea parlamentelor regionale, a se observa că țările unde există parlamente regionale sunt cele mai stabile și mai dezvoltate din punct de vedere economic și al democrației, au un înalt grad de bunăstare și civilizație, inclusiv politică, Germania reușind chiar să-și realizeze unitatea națională după valul revoluționar 1989.

Regiuni am mai avut

În plus, România a mai experimentat sistemul regional până la noua împărțire administrativă din 1968 când județele au luat locul regiunilor și al raioanelor, dar și înainte de război, când între administrația județeană și cea a satelor se interpuneau plasele. Așadar se poate apela la arhive pentru a se beneficia de experiența administrativă a comunităților locale și a înaintașilor.
Mi se pare totuși de bun augur că se iau în calcul principalele temeri exprimate nu doar de președinte în mass-media: da, ar putea creşte birocraţia, vor crește cu siguranță și distanţele administrative, e posibil să avem instabilitate legislativă, mai ales locală, să se manifeste și disoluţia statului unitar în caz că lucrurile nu sunt făcute temeinic. Dar procesele de modernizare sunt în curs și se mai pot face corecții.

Între critică și realism

De ce este nemulțumit președintele? Fiindcă „în viziunea sa, regionalizarea trebuia să simplifice statul şi costurile de funcţionare a statului… Administraţia la nivel judeţean trebuia să dispară, chiar dacă în interiorul regiunilor menţinem numele judeţelor. Dar toată administraţia se mută la nivel regional şi acest lucru nu se poate face aşa cum se face acum”.
Nu știu cât de realiste sunt ideile dlui Băsescu, însă ceea ce scârțâie în sistemul administrativ actual este tocmai relația între cetățean și instituțiile județene sau deconcentrate, între acestea și ministere, la ultimele două nivele birocrația fiind sufocantă. În caz că autoritatea unei regiuni va prelua întreaga problematică a 5-8 județe, blocajul e previzibil pentru oricine. De aceea, poate n-ar fi rău ca etapa actuală să fie una intermediară.

Petru Tomegea

Traian Băsescu joacă în piesa „Udrea președinte!”

De obicei, dl Băsescu nu-și deconspira piesele în care joacă, lăsând cu o plăcere sadică „presarii” să moară de scenarită. Acum a făcut-o din capul locului, semn că în mentalul președintelui s-a degajat o opțiune prea importantă ca să nu fie fructificată. Deocamdată dl Băsescu a scris uvertura: „Elena Udrea – un politician la modă şi serios”.
Abia acum am înțeles etapa pregătitoare: divorțul de Dorin Cucoș vrea să însemne că viitoarea candidată prezidențială ni se va prezenta săracă-lipită, va renunța la ținutele de zeci de ori mai scumpe decât salarul pe 10 ani al unui dascăl și va umbla după voturile sărăcenilor. Își închipuie că bieții satelor și ai târgurilor rămase fără CAP-uri și uzine vor sări toți ca unul să o ducă la Cotroceni ca să-i salveze și ea cum i-a salvat și actualul locatar.

Un divorț, o altă perspectivă

Divorțul, spune presa, a fost unul problematic și cu cântec, deși a beneficiat de o discreție deloc obișnuită persoanelor publice de notorietatea domniilor lor. Nu e locul aici să repetăm motivele. În astfel de situații, însă, în alte cazuri asemănătoare, mediile au făcut și fac rating zdravăn.
Foarte atent cu propria imagine, știindu-ne neamul bârfitor și cârcotaș, ca să nu fie bănuit de una-alta, Traian Băsescu mai vede posibile și alte candidaturi feminine la președinție ca Sulfina Barbu, Anca Boagiu, ambele la fel de „serioase”, „toate având perspectivă să crească”. Însă nu privește decât în propria curte.

De ce numai ele?

Nu e prima dată când președintele ia locul comentatorului și al analistului politic, atâta doar că acum analiza sa, ca de obicei, partizană, se oprește doar la fostele ministrese portocalii, ca și cum alte femei de seamă nu s-ar mai fi născut în România. Spre comparare vom cita și noi câteva, dar fără a ține cont de nimic altceva în afară de alfabet: Alina Gorghiu, Norica Neculai, Rovana Plumb, Lia Olguța Vasilescu, Renate Weber și, de ce nu, Ramona Mănescu, Adina Vălean…
În legătură cu susținerea unei femei la președinție nu e nimic de comentat, fiecare bărbat și femeie fiind liberi să susțină public pe cine doresc. Dar atunci când cetățenii te-au ales să le fii președinte, echidistant și imparțial, o astfel de întreprindere e riscantă și chiar condamnabilă.

Competențele nu au sex

Mai întâi deoarece în aproape niciun post, deci nici în acela de președinte, nu genul contează, ci capacitatea, competențele și voința de a respecta legile în vigoare și de a te pune în serviciul celor mulți. Ca președinte, dl Băsescu trebuia să se facă luntre și punte ca femeile să beneficieze de aceleași drepturi și training ca bărbații, ca femeile să aibă acces egal la funcții de la bază până la vârf.
În plus, ele trebuie stimulate să-și dorească intrarea în lumea politică fiindcă, deocamdată, destule personaje de sorginte discutabilă emană fel de fel de toxine, încât mediul politic a devenit și el destul de toxic pentru personajele feminine cu sensibilitate și educație aleasă. A se înțelege că la vârful politicii noastre avem aceleași procente de femei câte avem și la bază, de aceea aici problematica promovării feminine e mult mai amplă și complicată decât pare la prima vedere.

Președintele e echidistant?

Greșeala cea mai gravă a președintelui este însă alta: nu susținerea unui anume personaj e condamnabilă în cel mai înalt grad, în discuția de față nu interesează meritele, ci intervenția brutală în echilibrul politic încă precar și în dinamica activității partidelor. Fiindcă, susținând candidatura Elenei Udrea la președinție, susține implicit gruparea din care face parte, iar prin aceasta provoacă ruptura unui partid important al eșichierului politic, PDL.
Apoi, când ești în fruntea României, ai obligația politică și morală de a-i reprezenta pe toți cetățenii, nu numai pe unii, și aceia comilitoni de partid. Nu că ar fi pentru prima dată când o face, dar, odată cu schimbarea politică din 2012, în spațiul nostru public s-a născut speranța ca astfel de evenimente să rămână îngropate în trecutul întunecat al politicii.

În loc de încheiere triumfală

Din cele prezentate se poate intui cu ușurință că întreg eșafodajul mediatic de care dispune președintele s-a și apucat deja să construiască alternativa enunțată de președinte: să lucreze la imaginea și notorietatea candidatei preferate, să-i prepare un vehicul politic pe măsura poftelor de putere ale ei și ale altora, președintele actual devenind primul actor într-o piesă care nu are nimic a face cu Constituția. N-ar fi pentru întâia oară, numai că nu e politically correct.

Petru Tomegea

Un jucător politic redutabil – serviciile secrete

O mulțime de studii de specialitate, cărți și filme acreditează ideea că pretutindeni serviciile secrete se amestecă în jocul politic. Măsura în care o fac ține de stadiul democrației și al statului de drept. Deși au ca principală misiune apărarea patriei și a propriului popor de lovituri periculoase inițiate din interior ori din exterior, serviciile secrete își servesc clienții în funcție de puterea politică deținută de fiecare.
Astfel, ca frecvență și cutumă, șeful statului e cel dintâi beneficiar, urmează apoi diferiți membri ai Guvernului, ai partidului aflat la putere, iar acolo unde lipsește sau este ineficient controlul Parlamentului, serviciile se pun la dispoziția unor aventurieri, de obicei cu mulți bani, încercând să construiască altceva decât stabilesc cadrele legale. În privința loviturilor de stat, nu există în istorie vreuna fără contribuția serviciilor secrete.

Epopee postrevoluționară cu iscoade

Firește, numai pentru asemenea lucruri, pe care cei interesați le știu demult, nu merită să pierzi timpul, doar că, la recenta comemorare a zilei de 13 iunie au apărut cu subiect și predicat în spațiul public informații care dovedesc că România nu e deloc străină de astfel de practici ale serviciilor. Atât fostul prim ministru, Petre Roman, cât și Doru Viorel Ursu, ministru de interne în perioada 14 iunie 1990 – 16 octombrie 1991 confirmă participarea SRI și a altor servicii la punerea la cale a evenimentelor nu doar din 13-15 iunie 1990, dar și a altora.
În calitate de oameni politici și guvernanți implicați în acele evenimente, mărturiile și dovezile lor sunt zdrobitoare. După ei, principalul organizator a fost șeful SRI, Virgil Măgureanu. Într-o scrisoare adresată de Petre Roman președintelui Iliescu se afirmă în clar că: „mișcarea a fost orchestrata politic de Măgureanu și Bârlădeanu (președinte al Senatului), mișcarea s-a orchestrat prin rețeaua securității”. Atât în 13 iunie ’90 cât și în septembrie ’91 când, amenințat de minerii lui Cozma, Petre Roman și-a pus mandatul la dispoziția președintelui Iliescu.

Cine și spre ce conduce România?

Așadar, mineriadele n-au fost decât partea vizibilă a aisbergului unei bătălii politice între diverse facțiuni, iar serviciile secrete ale fostului regim ceaușist s-au aflat de partea vechilor structuri salvate de la dispariție de către revoluție și, probabil, la fel de active sunt și acum. Și o duc bine mersi în continuare: deși presa vorbește de acțiunile lor ilegitime, nimeni nu e interesat de limitarea lor.
Dacă mai facem câțiva pași prin istoria recentă, dăm de o mulțime de alte exemple: mineriadele au continuat până când armata României le-a pus capăt în ianuarie-februarie 1999 printr-un adevărat război între jandarmi și mineri, culminând cu arestarea lui Miron Cozma, liderul ortacilor, conducătorul fostei gărzi pretoriene.

Deconspirare și cadrism

Tranșat manu militari, respectivul tip de conflict politic primitiv și-a încheiat evoluția, dar între timp au apărut modalități noi de luptă securistică, unele valabile și în zilele noastre, cea mai temută strategie fiind infiltrarea mișcărilor politice, a diverselor sectoare de activitate, nu în ultimul rând a colectivelor redacție ale ziarelor, revistelor, radiourilor și a televiziunilor. Ceea ce poate fi adevărat căci unii dintre infiltrați au fost deconspirați în presă.
Alteori conflictele interne sunt exportate și peste graniță: oricât ne-am strădui, nu putem afla cauzele „execuției cadristice” a profesorului Andrei Marga, eminentă personalitate a învățământului academic românesc. Cauzele acestei prelucrări sunt cât se poate de limpezi: a început a scormoni în mușuroiul de furnici de la ICR și s-au scurs informații foarte compromițătoare pentru foștii diriguitori, ceea ce până la urmă era de așteptat.

„Iar noi locului ne ținem,/ Cum am fost așa rămânem”

Ceea ce nu s-a acceptat însă, a se vedea reacția Ministerului de Externe, a fost tocmai încercarea de „curățenie” pe care o începuse dl Marga: înlăturarea clienților politici și concedierea sinecuriștilor, a pilelor unuia și a altuia, evident și a ofițerilor sub acoperire. De care, spun cei ce se pricep, nu aveai loc să te miști… Iar rezultatele mediocre ale ultimilor ani pare că li se datorează. Cine crede altceva n-are decât să vadă câte acțiuni de promovare peste graniță a clasicilor culturii și a artei românești au avut loc, cu ce costuri și cu ce rezultate.
Or prin alungarea dlui Marga, niciunui sinecurist sau „infiltrat” nu i se va clătina scaunul.

Petru Tomegea

Și totuși Constituția…

E și a Puterii, și a Opoziției, de aceea revizuirea ar avea nevoie de aportul amândurora. Numai că, după ce Forumul Constituțional și-a încheiat activitatea, iar președintele acestuia, dl Cristian Pârvulescu, a predat Parlamentului României propuneri sistematizate pentru revizuire, confruntarea politică s-a inflamat, iar spiritele politicianiste și populiste au reînviat. Deși gestul ar fi trebuit să stârnească emulație în mass-media și să aducă noi contribuții la îmbunătățirea legii supreme.
Din păcate, motivele nu sunt legate neapărat de versiunile propuse spre adoptare, ci de avantajul de imagine și notorietate al celor ce activează în respectiva Comisie și al președintelui acesteia, Crin Antonescu, acuzat că-și netezește drumul spre mandatul de președinte. Altfel nu-ți poți explica de ce politicieni, demnitari și mai ales jurnaliști ai Opoziției au căutat și caută diverse căi și forme de atac împotriva inițiatorilor, încercând să le desconsidere eforturile și bunele intenții. Joc în care, din cât se vede, au intrat și Cotrocenii. Or asta nu mai este propice realizării unei variante pentru un sfert de secol, măcar.

În loc de colaborare și lucru în echipă…

Trebuie spus de la început că variantele amendamentelor trecute de Comisia pentru Revizuirea Constituției vor mai trece și prin filtrul Curții Constituționale, căpătând forma definitivă prin votul celor două camere parlamentare după vacanța de vară, așa că drumul către votul final și forma definitivă a articolelor abia a început. Speculând diversitatea opiniilor și adversitatea susținătorilor, presa a amplificat imaginea bătăliei până la grotesc și apocaliptic, dând serioase bătăi de cap și comisiei, dar și specialiștilor antrenați în revizuire.
Chiar dacă rolul presei și al televiziunilor era acela de a informa corect populația, iată că tocmai declanșarea războiului politic pe Constituție îi ține departe pe cetățeni de lucrările asupra acesteia. Probabil că nu e nimeni interesat de un referendum în cunoștință de cauză. Probabil că participarea cetățenilor la croirea propriului viitor este dorită doar în țări civilizate, România având încă de furcă să implementeze principiile democrației.

Adversități și contre

În loc să genereze discuții serioase despre cele mai bune variante de articole, în loc să antreneze în continuare specialiștii catedrelor din universități sau din alte diverse domenii, mediile au preluat doar disensiunile pasibile să aprindă vâlvătaia politică și să aducă prin politizare plus-puncte partidei atacatorilor.
În aceste condiții, ca și în alte situații din ultimul an, se încearcă prin diverse mijloace compromiterea politică a inițiatorilor și a acțiunii de modernizare a Legii Fundamentale numai fiindcă ea aparține USL. Numai fiindcă în fruntea comisiei se află Crin Antonescu, „paiața”…

Transparență și cvorum

Se aduc acuze de netransparență decizională, dar în fruntea Forumului Constituțional s-a aflat dl Cristian Pârvulescu, personalitate în afară de orice dubiu, care a adunat și sistematizat conștiincios toate propunerile de amendamente venite de la orice cetățean. Ședințele au fost publice, desfășurându-se în prezența jurnaliștilor și a televiziunilor. În această perioadă, nimeni nu s-a putut plânge că nu i s-au primit propunerile. Și totuși atacurile pe această temă continuă.
În plus, prin comisia parlamentară nu poate trece nicio variantă fără vot majoritar și cvorum, fără a se asculta părerile tuturor intervenienților. A nu se uita, spre exemplu, că activitatea de legiferare a 17 acte foarte importante pentru destinul României în guvernările Boc și Ungureanu a constat în angajarea răspunderii guvernamentale fără ca vreun deputat sau senator să poată completa o virgulă.

Ca la Ploiești…

Cea mai grăitoare este atitudinea prezidențială față de eforturile de revizuire a Constituției. După ce a spus de mai multe ori că își pune în joc mandatul dacă noua Putere trece la elaborarea unei noi variante de Constituție, acum și-a schimbat părerea. Nimic nu este bun, incompetenții mișună peste tot, soluțiile alese sunt împotriva poporului român, iar fără implementarea referendumului din 2009 actualele modificări nu vor trece.
Iată că lucrurile nu sunt deloc simple: deși la elaborarea amendamentelor au participat specialiști în drept constituțional, cam tot ce are mai merituos România la ora actuală, plus reprezentanții societății civile implicați în modernizarea legislației, toți sunt acuzați de rele intenții. Semn că politica aceasta se satisface doar pe sine, iar dorințele poporenilor de a fi mai bine guvernați se izbesc de interesele politice înguste ale unora și ale altora.

Petru Tomegea

Are dl Băsescu servicii de propagandă?

Sintagma „propaganda băsistă” este frecventă pe Net și în anumite emisiuni TV. Nu iese foc fără fum – nu folosește nimănui dacă ne facem că nu o vedem. Dar cine încearcă să afle ce se ascunde în spatele serviciilor de propagandă din 2004 încoace are de răspuns la o întrebare: sunt ele o reacție la atacurile adversarilor, ori adversarii reacționează la atacurile „scutierilor” prezidențiali?
De remarcat că propaganda agresivă nu caracterizează democrațiile avansate. Ce să fi provocat resuscitarea serviciilor de propagandă? De vină ar fi imensa frustrare a președintelui căruia urmează să i se termine mandatul, ori teama că ar putea pierde din putere sau că altcineva ar putea avea inițiative personale fără a-l consulta și a-i primi acceptul. De verificat.

Cum a (re)apărut ideea de propagandă?

A venit la Cotroceni pe un mesaj anticorupție, anticomunist, antipopulism, în general, anti… Ne-a descris apoi statutul de președinte jucător fără a sesiza că din activitatea prezidențială lipsește tocmai dimensiunea constructivă, ceea ce s-a dovedit premonitoriu. Azi realizăm că „jucător” nu înseamnă neapărat ceea ce ni s-a spus de la început: orice joc, inclusiv la bursă sau poker, presupune respectarea unor reguli, pe când jocurile politice inițiate în cele două mandate nu prea au avut legătură cu regulamentele, darmite cu fișa postului ori interesul general.
Atunci când mediile au remarcat discrepanțe între ceea ce și-a propus și ceea ce pune în operă, au început atacurile împotriva lui T.B., motiv pentru care au apărut ca din senin așa-zișii „scutieri”, „oamenii măriei sale”. Sunt jurnaliști, activiști, realizatori de televiziune, comentatori, analiști, ziare și posturi TV pentru care, indiferent ce face, T.B. e ridicat în slăvi, iar zisele sale, multiplicate și răspândite în cele patru zări. Încet-încet, cu toții au lăsat impresia unei armate disciplinate care se ocupă cu servicii de propagandă. Nu se știe însă dacă are și state de funcțiuni.

Propaganda are și părți bune

Îndeobște, într-o democrație, propaganda este folosită pentru a construi un curent de opinie (mainstream), o masă critică favorabilă unei întreprinderi greu de pornit: când se dorește câștigarea aderenților la o idee, un program ori un proiect important pentru cetățeni, când urmează legiferarea unor domenii sensibile, impunerea unor restricții sau ca populația să accepte exploatarea gazelor de șist, de pildă, ori construirea unui pod, a unei mari fabrici cu incertitudini asupra mediului.
În cazul nostru, însă, propagandiștii procedează ca pe vremuri: se spune că o bună parte din resurse și energii se epuizează pentru cultul personalității, de care credeam că am scăpat odată cu revoluția, iar o altă parte, pentru desființarea, descurajarea, înlăturarea adversarilor, pentru destructurarea formațiunilor politice neagreate și pentru crearea altora de tip „cal troian”.

Cultul personalității?

În favoarea celor de mai sus se pot aduce și argumente: se lucrează continuu la imagini precum „Băsescu – apărătorul Justiției”, „Băsescu – simbolul corectitudinii”, „Băsescu – atacat de penali și mogulul-varan Voiculescu”, „Băsescu vrea binele poporului”, de aceea ține neapărat la referendumul din 2009, ca să avem un Parlament Unicameral mai mic și mai ieftin, „Băsescu strică planurile mafioților, penalilor…”, cu toții aciuați în USL, mai nou, în PDL.
În ultima vreme se acreditează ideea că, după încheierea mandatului său urmează potopul. Ca un mare patriot ce este, dlui Băsescu i-ar veni mănușă funcția de prim ministru care i se și cuvine de drept. În consecință, pregătirile pentru lansarea unui vehicul electoral adânc personalizat sunt pe sfârșite.

Un nou proiect pentru Băsescu

Declanșate mai anțărț și cu foarte multă pricepere și imaginație prin celebra de acum Albă ca Zăpada, aceste pregătiri vor scoate din spuma mării Mișcarea Populară, numai bună pentru asigurarea unui viitor politic demn de Traian Băsescu.
Din păcate, orice nouă temă de propagandă a „scutierilor” prezidențiali primește în scurt timp o replică la fel de puternică din partea adversarilor, și invers, iar confruntarea celor doi vectori de opinie acoperă spațiul public în dauna unor teme cu adevărat importante referitoare la revizuirea Constituției, buna guvernare, îmbunătățirea climatului economic. Nu cumva asta se și dorește? Pentru că, în afara unor sume colosale cheltuite aiurea, sorți de izbândă nu are nici una, nici alta.

Petru Tomegea

SOS Senatul

Între toate instituțiile statului de drept și ale democrației, Senatul României a pătimit cel mai mult. Înființat conform Convenției de la Paris din 1858 și adoptat prin plebiscit de Alexandru Ioan Cuza, modernizat prin Constituția promulgată de Carol I în 1866, Senatul a fost văzut de Stalin ca principala piedică în atingerea scopurilor sale imperial(ist)e și de supunere a României.
Simbolizând unitatea națională și independența teritorială prin caracterul reprezentativ al aleșilor, prima grijă a cotropitorului sovietic după ocuparea României și încălcarea armistițiului, a tuturor legilor universale de cobeligeranță a fost să reducă Senatul la tăcere până în 17 iunie 1946, când, prin ordinul(!) prim ministrului Petru Groza, coada sa de topor, a fost desființat. Nu prin referendum, așa cum ar fi cerut o cutumă democratică, ci prin dictat.

Cine hotărăște destinele României?

Acum pericolul de desființare a Senatului nu mai vine din exterior, România de azi, din câte știm, nemaiaflându-se sub ocupația nimănui, căci trupele sovietice „prietene” s-au retras câine-câinește în 1958. Iar, dacă niște conducători lași, trădători și neputincioși vor fi făcut legăminte de supunere fără știrea noastră, a poporenilor, și țin ascuns acest lucru, asta înseamnă că țara noastră nici nu mai merită să fie subiect de drept internațional.
Care sunt argumentele actuale ale desființării Senatului? 1. Economii la bugetul statului; 2. Simplificarea procesului legislativ; 3. Și așa unele prerogative parlamentare vor fi cedate Parlamentului European și CE. 4. Asta a hotărât poporul la referendumul din 2009. A se ține cont și de poziția președintelui care s-a văzut suspendat de două ori de către Parlament, iar o singură cameră este mai ușor de manevrat decât două. Manevre cu duiumul la care am asistat în anii celor două mandate.

Demonstrație

Să le luăm pe rând: 1. Economii la bugetul statului se pot face doar diminuându-se numărul parlamentarilor, ceea ce deja este prevăzut în proiectul de revizuire a Constituției. 2. Simplificarea procesului legislativ nu se poate face decât în dauna calității, două minți, două lecturi (și două filtre) fiind mai sigure și mai eficiente decât una singură.
Din păcate, temerile constituționaliștilor din 1991 s-au dovedit îndreptățite: cel mai mare pericol care paște democrația românească rămâne probabil pentru o lungă bucată de vreme ceaușismul, excesele autoritariste și chiar absolutiste, ceea ce înseamnă că slăbirea puterii organului suveran al Puterii în România în acest moment ar fi o greșeală uriașă pentru care viitorul nu ne va ierta. Deoarece desființarea Senatului va duce automat la slăbirea parlamentarismului românesc.

Corectitudine până la capăt

3. Este adevărat că unele prerogative ale suveranității vor fi cedate PE și CE, dar ele trebuie dublate de Parlamentul României, așa cum fac toate celelalte țări membre ale Uniunii Europene, care nu s-au apucat să-și demoleze propriile parlamente sau părți ale acestora după ce s-a hotărât de comun acord cedarea unor prerogative către UE.
4. Cât despre referendumul din 2009, e bine să-i reamintim dlui Traian Băsescu un lucru: referendumul a fost pus să dubleze alegerile prezidențiale din 2009 pentru ca să-i maximizeze șansele. I-a creat o aură de salvator al poporului, poziția sa fiind întărită și de păstrarea statu-quo-ului. Analizând rezultatele respectivei campanii, se vede cu claritate că fără voturile aduse de referendum și de Ambasada României din Paris, dl Băsescu se ocupa cu totul altceva astăzi.

Și apoi mai trebuie discutate și forma, dar și conținutul celor două întrebări fiindcă cele din 2009 au fost manipulatoare: în orice țară și în orice situație răspunsurile ar fi fost aceleași. Evident că cetățenii vor răspunde că preferă varianta mai simplă și mai ieftină.

Cine vrea să păcălească poporul?

Pentru a fi corecți cu înaintașii și cu noi înșine, întrebarea ar trebui să fie la subiect: 1. Sunteți de acord cu desființarea Senatului în condițiile în care legile vor fi mai proaste? Și apoi, fiindcă inițiativa aparține președintelui în exercițiu, a doua întrebare ar trebui să se refere la legitimitatea și responsabilitatea acestuia după un referendum pierdut.
Fiindcă, dacă întrebările ar fi fost puse cu responsabilitate și corectitudine de la început, dacă poporenilor li s-ar fi explicat consecințele unui ipotetic „da”, iar explicațiile ar fi ajuns și la urechile ultimului sătean sau locuitor al cartierelor mărginașe, ar fi pierit multora pofta de a se juca cu destinele României.

Petru Tomegea

Război pe revizuirea Constituției

După ce Forumul Constituțional și-a încheiat activitatea, președintele acestuia, dl Cristian Pârvulescu, a transmis Parlamentului României un material deosebit de voluminos cu propuneri sistematizate pentru revizuirea Constituției. Deși gestul său ar fi trebuit să stârnească emulație în mass-media și să aducă noi contribuții la îmbunătățirea legii supreme, confruntarea politică s-a inflamat, iar spiritele politicianiste și populiste au reînviat.
Din păcate, motivele nu sunt legate neapărat de versiunile propuse sau adoptate, ci de avantajul de imagine și notorietate al USL, al parlamentarilor care activează în Comisia de Revizuire a Constituției și al președintelui acesteia, Crin Antonescu, acuzat că-și netezește drumul spre mandatul de președinte. De aceea, politicieni, demnitari și mai ales jurnaliști ai Opoziției au căutat și caută diverse căi și forme de atac împotriva inițiatorilor, încercând să le zădărnicească efortul de selectare a celor mai bune opțiuni. Joc în care au intrat și Cotrocenii. Or asta nu mai este politică, ci război.

În loc de colaborare și lucru în echipă…

Trebuie spus de la început că variantele trecute de o cameră a Parlamentului vor mai trece și prin filtrul celeilalte camere după vacanța de vară, așa că drumul către forma definitivă a articolelor și votul final abia a început. Speculând diversitatea opiniilor și adversitatea susținătorilor, presa a amplificat imaginea bătăliei până la grotesc și apocaliptic, dând serioase bătăi de cap și comisiei, dar și specialiștilor antrenați în revizuire.
Chiar dacă rolul presei și al televiziunilor era acela de a informa corect populația, iată că tocmai declanșarea războiului politic pe Constituție îi ține departe pe cetățeni de lucrările asupra acesteia. Probabil că se vrea din nou un referendum manipulator, probabil că participarea cetățenilor la croirea propriului viitor este dorită doar în țările civilizate, România având încă de furcă să implementeze principiile democrației.

Lupta pentru compromiterea adversarului

În loc să genereze discuții serioase despre cele mai bune variante de articole, în loc să antreneze în continuare specialiștii catedrelor din universități sau din alte diverse domenii, mediile au preluat doar disensiunile pasibile să aprindă vâlvătaia politică și să aducă prin politizare plus-puncte partidei atacatorilor.
În aceste condiții, ca și în alte situații în ultimul an, se încearcă prin orice mijloace compromiterea politică a inițiatorilor și a acțiunii de modernizare a Legii Fundamentale numai fiindcă ea aparține USL. Numai fiindcă în fruntea comisiei se află Crin Antonescu, „paiața”…

Atât știm, atât facem

Se aduc acuze de netransparență decizională, dar în fruntea Forumului Constituțional s-a aflat dl Cristian Pârvulescu, personalitate în afară de orice dubiu, care a adunat și sistematizat conștiincios toate propunerile de amendamente venite de la orice cetățean. Ședințele au fost publice, desfășurându-se în prezența jurnaliștilor și a televiziunilor. În această perioadă, nimeni nu s-a putut plânge că nu i s-au primit propunerile. Și totuși atacurile pe această temă continuă.
În plus, prin comisia parlamentară nu poate trece nicio variantă fără vot majoritar și cvorum, fără a se asculta părerile tuturor intervenienților. A nu se uita, spre exemplu, că activitatea de legiferare a 17 acte foarte importante pentru destinul României în guvernările Boc și Ungureanu a constat în angajarea răspunderii guvernamentale fără ca vreun deputat sau senator să poată completa o virgulă.

Ca la Ploiești…
Cea mai grăitoare este atitudinea prezidențială față de eforturile de revizuire a Constituției. După ce a spus de mai multe ori că își pune în joc mandatul dacă noua Putere trece la elaborarea unei noi variante de Constituție, acum și-a schimbat brusc părerea. Nimic nu este bun ce face comisia, incompetenții mișună peste tot, soluțiile alese sunt împotriva poporului român, iar fără implementarea referendumului din 2009 actualele modificări nu vor trece.
Iată că lucrurile nu sunt deloc simple: deși la elaborarea amendamentelor au participat specialiști în drept constituțional, cam tot ce are mai merituos România la ora actuală, plus reprezentanții societății civile implicați în modernizarea legislației, toți sunt acuzați de incompetență. Semn că politica aceasta se satisface doar pe sine, iar dorințele poporenilor de a fi mai bine guvernați se izbesc de interesele politice înguste ale unora și ale altora.

Petru Tomegea

Cine și de ce aplaudă limitarea suveranității?

Până la 1 Decembrie 1918, politica și jurnalismul erau apanajul elitelor patriotice, dar după realizarea visului de veacuri al românilor de pretutindeni de a avea o singură patrie, grija față de cultivarea valorilor perene ale entității naționale s-a diminuat, iar nenorocirile s-au abătut îndată asupra României.
Iată de ce nu poți asista pasiv la aplauzele unor jurnaliști, analiști politici, politicieni, cândva oameni integri, care, ambetați acum de duhul politichiei partizane, au ajuns să juiseze la orice act sau încercare a străinilor de lezare a staturii și a intereselor României, a suveranității sale. Ceea ce, să recunoaștem, nu se mai întâmplă niciunde în statele Uniunii Europene.

Politica devine un joc riscant

E suficient să reamintim cutremurul prin care a trecut UE după anunțarea unor măsuri de limitare sau de cedare a suveranității naționale ca să ne dăm seama că a fi totuși jurnalist ori politican în România presupune asumarea câtorva minime responsabilități. Asta dacă vrem să mai avem măcar o umbră de respect din partea partenerilor noștri nu doar europeni și a concetățenilor.
A se observa că este principala cauză care a măturat de pe prima scenă politică un partid și pe corifeii săi fiindcă, în momentele mai dificile pentru țară, au plecat capul fără să le-o ceară absolut nimeni: singura rațiune fiind adăpostul politic. Or o astfel de protecție a Înaltelor Porți nu a fost niciodată privită cu respect de către concetățeni. Este adevărat și că, prin jurământ cu mâna pe Sfânta Scriptură și pe Constituție, fiecare politician ales în Parlament și în Consilii Locale, fiecare demnitar s-au angajat nesiliți de nimeni să apere cu toată ființa lor „suveranitatea, independența, unitatea și integritatea teritorială a României”.

Ce e valabil în Occident e condamnabil în România?

Vi-i imaginați cumva pe Brătieni, pe Barbu Ștefănescu Delavrancea, pe Nicolaie Iorga, pe Octavian Goga… jubilând că România nu e de capul ei în Europa? Vi-i imaginați cumva pe David Cameron, Angela Merkel, François Hollande… jubilând că vine nu știu care dintre comisarii europeni să le facă ordine în Parlament, Justiție, Guvern…? S-ar dărâma întreg eșafodajul Uniunii Europene în secunda următoare.
Nu știu ce cred înșiși comisarii și ceilalți lideri europeni despre noi, dar în România este posibil. Ba chiar destui politicieni și demnitari ai statului nostru se străduiesc din toate puterile ca așa ceva să fie posibil. În plus, gestul lor este aplaudat de o bună parte a presei ca pe un mare triumf. Și este de mirare deoarece toți se socotesc apărătorii democrației și ai libertăților atât de greu câștigate în Decembrie 1989.

Pierit-au patria și națiunea?

Ce să mai crezi? Se vor fi demolat valorile umane și naționale pentru care omenirea întreagă s-a zbătut și s-a sacrificat în ultimele două veacuri? Patriile moderne pot trăi și fără unitate, independență, suveranitate…? Sau politica românească a descoperit o cale originală de îmbinare fericită a suveranității cu dependența de alți factori?
Nimeni nu știe dacă s-a descoperit ori nu asemenea cale, dar se vede cu ochiul liber că politicianismul românesc și populismul devenit monedă de schimb nu mai cunosc frontiere, nici bun simț, ba chiar nici rușine de urmași. Oare cum pot privi în ochii propriilor copii?
De ce ni se întâmplă asta? Fiindcă între Putere și Opoziție nu există un minim semn de respect și de comunicare, pentru că idealurile naționale mai preocupă pe un număr foarte mic de politicieni și jurnaliști. Pentru că, în goana pentru putere în România nu mai este nimic sfânt. Lumea, țara pot să piară, dar X, Y, Z trebuie să câștige alegerile sau să rămână la Putere.

Dincolo de întrebări

Cum e la alții? Există un număr minim de obiective și practici politice intangibile, asumate fără crâcnire de către orice cetățean al țării respective, inclusiv de către demnitari, politicieni, jurnaliști. Niciunul dintre ei n-ar îndrăzni nici măcar să se gândească la deservicii aduse propriei patrii. De aceea binemerită de la națiunile lor. Iar națiunile lor prosperă.
Pentru că orice încercare, ca și aceste rânduri, de a ne trezi la realitate va stârni furtuni de înjurături și acuze de naționalism sau că vrem să punem mâna pe Justiție, că vrem să-i facem România cadou lui Voiculescu și să-l eliberăm pe Becali. Nu vreți totuși să deschidem câteva ziare și să accesăm posturi de televiziune poloneze, cehe, austriece, franceze, englezești… ca să reînvățăm noțiunile de patrie și patriotism?

Petru Tomegea