În 1989, începând din dimineața lui 22 decembrie, toți(?) ofițerii serviciilor secrete românești și-au depus armele la rastel și s-au retras din prim-planul vieții social-politice. Așa a sunat ordinul. Știau ce au făcut în cei 45 ani de activitate, știau ce va urma și au dorit să lase impresia că ce a fost a trecut? Au păstrat însă legătura cu foștii comandanți, cum o dovedesc documentele revoluției, participând adesea la acțiuni specifice.
O continuitate discutabilă
În opinia mea, faptele de mai sus au nevoie de câteva explicații: cu toată brutalitatea schimbărilor din 1989, foștii ofițeri de informații, general vorbind, nu au manifestat încredere în noii conducători și lideri de partide, bănuindu-i fie că sunt agenți ai unor forțe străine sau vânduți acestora, fie că nu-s în stare să apere țara de pericole așa cum au făcut-o ele atâția ani.
Întrucât noile servicii secrete nu au putut renunța la toate fostele cadre, nici în România, nici în celelalte state scăpate din lagărul socialist, vechile strategii și mijloace au continuat și continuă să fie de actualitate. Și apoi, nu puține dintre acestea fuseseră învățate nu doar de la sovietici, ci și de la serviciile secrete celebre.
Sub oblăduirea NATO și a UE
În aceste condiții, sunt convins că, după revoluție, vechii-noii ofițeri și-au reactivat punctele de interes, informatorii, agenții acoperiți și de influență nedeconspirați. În plus, generația tânără, tăcută și eficientă, a venit cu metode noi în activitatea de control a societății, mult mai greu de reperat în spațiul public.
Cum se explică întărirea serviciilor secrete mai cu seamă în interiorul propriilor granițe? A crescut subit numărul dușmanilor interiori sau a slăbit încrederea în loialitatea cetățenilor? Eu cred că, după disiparea războiului rece și a confruntării EST-VEST, a apărut oportunitatea să se dezvolte în noile cadre oferite de admiterea în NATO și UE.
Pare nefiresc, dar prima grijă, pe lângă aceea a supravegherii vigilente a organelor de decizie, Guvern, Parlament, Justiție, Consilii Locale, șefi de mari instituții și întreprinderi de stat, a fost infiltrarea puternică a partidelor și a sindicatelor, motiv pentru care din 1989 și până azi aproape nimeni nu s-a opus înmulțirii serviciilor secrete și a membrilor acestora, nici creșterii în proporție geometrică a bugetelor alocate de guvern, ca să nu mai vorbim de inițiativele economice proprii la care au primit dreptul prin lege.
Gând la gând
Majoritățile de guvernământ au simțit că puterea serviciilor e în creștere și atunci au încercat să și le apropie prin numirea unor activiști de încredere în posturi de decizie sau prin fidelizarea celor existenți. Așadar, în opinia mea, s-a creat un mediu propice bunei colaborări între servicii și factorul politic, o colaborare, evident, la limita spiritului legii și a Constituției.
În aceste împrejurări a izbucnit scandalul ofițerului acoperit. Având în vedere coabitarea, pentru unii suspectă, între servicii secrete și diriguitori, nu e nicio surpriză că bănuiala președintelui cade întâi pe prim-ministrul României. În fond, este vorba de devoalarea unei metode de conducere a treburilor publice cu ajutorul serviciilor secrete. Fiindcă pretutindeni serviciile de informații năzuiesc spre putere, iar în 2000, fostul președinte Emil Constantinescu a spus-o cu voce tare. Și vedem că a avut dreptate.
Cine pe cine controlează?
Pentru că în 2000-2004 Ion Iliescu și Adrian Năstase au refăcut ce a „stricat țapul”, „sistemul” a lucrat fără sincope încă 4 ani, iar lui Traian Băsescu i-au trebuit ceva vreme să înțeleagă cum funcționează. Apoi a reușit să le crească exponențial puterea prin CSAT, încât acum să fie nevoie de întărirea controlului parlamentar. Deconspirarea lui Victor Ponta demonstrează încercarea sa de a le pune la punct.
Din păcate, deși președintele vorbește de creșterea extraordinară a puterii serviciilor de informații în dauna celor trei puteri ale statului de drept, întinderea ca o pecingine a corupției și a furăciunilor nu demonstrează nicidecum că puterea serviciilor a crescut și se află în beneficiu public. Din contra.
Petru Tomegea
Petru Tomegea - ePolitica 