Dacă în alte părţi nobilimea generează încă un adevărat cult, informaţional şi muzeistic, în România nu se mai discută aproape deloc despre o clasă, cândva actor principal, nu întotdeauna consecvent, pe scena istoriei naţionale. Motivele sunt arhicunoscute: derizoriul istoriografiei staliniste a reuşit să ne scoată din minte, nouă şi cercetătorilor, problematica boierimii, mai mult ori mai puţin progresistă, denumind-o, în totalitatea ei, exploatatoare, reacţionară, antipatriotică. Semnificative în acest sens sunt hotărârile CC al PC din URSS din februarie 1948, după care, cu slugărnicie, tot ce era „retrograd”, adică Eminescu, Maiorescu, Xenopol, Lovinescu, Iorga, Blaga etc. a fost exclus din şcoli, biblioteci. Operaţiunea va constitui cel mai cumplit atentat la fiinţa naţională românească. Din 1948 încoace, prin ediţiile manualelor şcolare ni se inoculează idei de o stupiditate agresivă ca: boierii s-au opus măsurilor de întărire a statului feudal, prin stat înţelegându-se tronul, l-au trădat pe domn în momente grele pentru ţară etc., fără a aduce în discuţie lupta, uneori pe viaţă şi pe moarte, împotriva unor tirani hrăpăreţi care nu le recunoşteau libertăţile, nici dreptul la proprietate, evitând de multe ori să participe la aventurile lor belicoase. Arareori se aminteşte că bătăliile de la Rovine, Călugăreni etc. au avut urmări tragice, ca jefuirea, desţărarea pentru lungi perioade de timp, dispariţia oricăror averi prin băjenirea în codri ori în ţările din jur, incendierea, distrugerea construcţiilor mai răsărite, unul din motivele pentru care ne înfăţişăm Europei doar cu ruine. Încă se mai învaţă la şcoală minciuni gogonate precum cele 11000 de victime ale răscoalei din 1907 (manipulare grosieră a serviciilor secrete ruseşti, n.a.), în fapt numărul acestora fiind sub 300, sau că boierii puneau botniţă ţăranilor ca să nu guste din strugurii culeşi (Z. Stancu), ceea ce neam de neamul românesc nu a pomenit, iar un conflict pentru împărţirea zonelor de influenţă între haiducii Toma Alimoş şi Manea a fost deturnat, se pare întru veşnicia prostirii noastre, de la sensul real la o încăierare între cei săraci, dar cinstiţi, şi boieri. Încă ne bântuie sechele posttraumatice.
Este adevărat că vremurile, tradiţia slavă bizantină, lipsa continuităţii şi a legilor nu au permis accesul tuturor boierilor la un cod cavaleresc al onoarei şi demnităţii, dar bursa cerealelor era la Bucureşti, produsele româneşti răzbăteau în toată Europa, în Asia Mică, în Orientul Apropiat, porturile dunărene aflându-se într-o permanentă efervescenţă, iar leul nostru, valabil pretutindeni.
Astăzi boierimea a ajuns la disoluţie. Nici măcar nu-şi revendică proprietăţile, averile confiscate. În lipsa regelui, nimeni nu mai îndrăzneşte s-o ia de la capăt. Cei mai mulţi au pierit de foame şi cazne la Canal ori în închisori. Puţini au reuşit să se salveze, adesea peste graniţă. În casele, vilele, palatele lor locuiesc încă vechii, noii învârtiţi. Conacele, reşedinţele de vară au fost rase stahanovist de pe suprafaţa pământului ori au devenit magazii, grajduri, sedii de CAP, IAS etc. Nici o urmă nu trebuia să mai amintească de „burghezo-moşierime” şi libertate. O aversiune primitivă, născută la şedinţele, instruirile de partid, în sălile tribunalelor cu asesori populari, cu judecători lipsiţi de dreptul de a aplica legea, nu s-a încheiat nici după revoluţie când preşedintele ne îngrozea cu pericolul întoarcerii regelui şi a marilor latifundiari pentru „restitutio in integrum”.
Din păcate, nici regele, nici boierii nu s-au mai întors, în schimb obiceiurile le-au fost însuşite de vip-urile nomenclaturii postdecembriste cu obraznică poftă. Au reapărut domnii şi doamnele de companie şi chiar ţiitoarele a căror singură preocupare este să le linguşească de îndată orgoliile, să le cânte osanale, să le aducă analfabeţilor titluri academice. Importanţi lideri de partid reproşează fostelor slugi că muşcă mâna de unde au cules fărâmituri şi pe care ar trebui s-o lingă. Ocupaţii pline de nobleţe cândva precum cele cinegetice, silvice au ajuns să-i căpătuiască pe afaceriştii fără nici un Dumnezeu care-şi înfundă neruşinat buzunarele sugrumându-ne frumuseţe de urşi, mistreţi şi cerbi, ori participă la adevărate masacre cică „vânătoreşti”, încât peste câţiva ani îl vom boci pe Moş Martin aşteptându-şi resemnat sfârşitul doar la Grădina Zoologică. Au un instinct de a ucide moştenit de pe vremea arbitrarului comunist când viaţa supuşilor avea doar valoare statistică. Au condamnat cu mândrie proletară burghezo-moşierimea pentru a-i lua locul, căci le plac traiul bun şi huzurul. Fireşte, pe banii contribuabilului.
Local, au apărut baroni cu adevărate curţi feudale, distribuind bugetul cum „vrea pixurile şi muşchii” lor. Nimeni şi nimic nu le tulbură feuda, nici măcar „oarba justiţie”. Mentalitatea boierească a noilor vechili se răspândeşte insidios în eşaloanele inferioare ale puterii politice, economico-financiare. „Domni” mai răsăriţi, şefi mai mici ori mai mari îşi au servii lor, iar raporturile păstrează reminiscenţele feudalismului fanariot: acum argaţii le îngrijesc maşinile de lux în loc de trăsuri, vătaful-bodyguard are grijă de odrasle sturlubatice, secretara, neapărat top-model, are în seamă o mulţime de socoteli, purtătoarea de vorbe are menirea de a-i băga în ceaţă pe cei interesaţi, iar reprezentanţii PR reşapează imagini grobiene etc.
Nu asta scandalizează însă, ci faptul că plătesc din ban public luxul unor birouri somptuoase, cu baterii ultrasofisticate de aer condiţionat, cu zeci de limuzine, elicoptere, avioane şi slugi preaplecate, situaţii imposibile în instituţiile de stat străine, iar oricine vine în vizită ori cu afaceri rămâne stupefiat de largheţea cu care o ţară săracă risipeşte fonduri indispensabile unor sectoare vitale. De aceea UE ne tratează ca pe nişte corupţi sadea, orice am face.
Petru Tomegea
Petru Tomegea - ePolitica 