După un an de la căderea cabinetelor Boc și Ungureanu, se cuvin câteva concluzii: cele trei guvernări portocalii s-au închinat unui singur zeu, Zeus (de la Cotroceni). Așa susține mai toată presa. Până și cele mai grele decizii au fost implementate prin cuvântul președintelui Băsescu, fără a izvorî din inițiative guvernamentale ori din negocieri ale majorității parlamentare adiacente. Unele nici din programele electorale ori de guvernare.
Frica de critici, de eșecuri și de alte soluții decât cele susținute de președinte i-a transformat pe miniștrii lui Boc și Ungureanu în executanți fideli: odată legile puse pe hârtie de consilierii prezidențiali, guvernele nu aveau altă posibilitate decât angajarea răspunderii în Parlament. Și asta nu o singură dată, ci de 17 ori. Procedura asumării de către Executiv a rolului de Legislativ demonstrează fără tăgadă inapetența pentru democrație a regimului politic portocaliu, ceea ce a favorizat abuzurile de la cel mai înalt nivel și până la baza sistemului.
PDL a pierdut pe mâna lui Zeus
Cine crede că începutul sfârșitului domniei portocalii l-a constituit amenințarea cu demiterea în direct a șefului SMURD, dr. Raed Arafat, n-are decât. Ea însă poate fi cel mult scânteia care a declanșat vâlvătaia protestelor de stradă. Este destul să revedem pancartele cu sloganele de atunci ca să ne dăm seama că fondul chestiunii îl constituiau starea de fapt a democrației românești, încălcarea drepturilor și a libertăților cetățenești.
Ca dovadă că adevărul de mai sus este încă bine păzit, din timp în timp mai apare câte un revoluționar ratat să ne reamintească acuzația că protestatarii erau năimiți de Voiculescu cu câte 50 de lei, pe geruri cumplite. Dar pe cei de la Iași, și de la Cluj, și de la Suceava… cine i-a plătit? Urmează să i se mai descopere și tiparnițele de făcut bani? Ca la mineriade.
De remarcat că faze identice au avut loc la revoluție, repetându-se în 13 – 15 iunie 1990 și în iarna lui 2012, toate în aceeași Piață a Universității – locul sacru al servituților românești pentru libertate. Să fie vorba de revoluții înăbușite prin forță, coerciție și manipulare? Istoria nu se pronunță încă. Ori i-e frică.
De la un zeu, la mai mulți
După căderea bruscă a Puterii PDL și pierderea celor două rânduri de alegeri la un scor de forfait, la preluarea de către USL a frâielor guvernării, foștii protestatari și cei peste 7,4 milioane de votanți pentru demiterea lui Traian Băsescu s-au așteptat ca noua echipă instalată la Palatul Victoria să guverneze fără a i se închina lui Zeus. Numai că s-a descoperit cu stupoare că în loc să se închine unui singur stăpân ca înaintașii, prim – ministrul Victor Ponta se închină mai multora: după zeul de la Cotroceni urmează în linie directă zeul propriului eu și al propriei cariere. Adulat ca un nou Baal, vițelul de aur.
Ați observat cât de grijuliu este prim ministrul nostru cu propria imagine, a sa, a familiei, cu propria notorietate? Semn că dorește să fie un premier de succes, ceea ce ne convine. Dar de aici și până a sta zilnic la taifas pe la televiziuni pasul se face prea ușor.
Noii zei
Următorul zeu ca importanță este socrul Ilie Sârbu. Mare combinator, colegul de vânătoare al lui Năstase se lăuda la sfârșitul lui 2008 că negocierile de intrare a PSD la guvernare pentru a realiza „visul văzut cu ochii” de Băsescu începuseră imediat după referendumul din 2007. Deși făceau parte alături de PNL din coaliția Iohannes!
Alți zei pe aceeași listă par a fi PSD, José Manuel Durão Barroso, Ministerul Public, televiziunea prietenului Ghiță…
De aici au izvorât și încă izvorăsc însă mai toate necazurile noastre: zei și numai zei am avut de la Carol al II-lea încoace, cu un scurt intermezzo 1996-2000 al dlui Emil Constantinescu. Iar situația de azi nu este ca urmare a guvernării Sfântului Duh, ci este contribuția personală a respectivilor zei și a guvernelor ținute în frâu de ei. Prin ce mijloace? Prin ale statului și pe banii contribuabililor. Drept este și că fără contribuția noastră nu făceau nimic.
Pe când un stat laic?
Or în era cibernetică și după trei sferturi de secol de înapoiere, un guvern „laic” era așteptat ca o izbăvire. A nu se înțelege greșit: aici „laic” nu înseamnă fără Dumnezeu, ci fără zei, dar cu legi și Constituție, cu participarea tuturor cetățenilor la treburile publice. Mai trebuie spus un lucru: statele „laice” s-au instaurat în Europa și în lume în urma unor revoluții, mai puțin sângeroase ca ale noastre, dar reușite.
Petru Tomegea
Petru Tomegea - ePolitica 