Întrebat dacă ar exclude pe cineva din „cetatea” literaturii, un critic în vogă a răspuns descalificant: „sub cerul literaturii încap toţi poeţii”. Cu alte cuvinte, lângă Ana Blandiana, Nichita Stănescu, Ileana Mălăncioiu pot sta de-a valma toţi cei cu insomnii nocturne ori cu refulări diurne, cărora cineva le-a zgândărit amorul propriu şi „talentul” pentru a-şi mai îmbogăţi contul, editura cu încă un titlu, fiindcă astăzi ai ocazia să vezi pe tarabe destulă maculatură, în condiţii grafice prea luxoase, ca să le poată visa mulţi scriitori. În acelaşi timp, de ruşine, cărturarii har-nici, modeşti, dar tăcuţi stau cu lucrările-n „sertar” din lipsa fondurilor ori pentru a nu se „aşeza” pe raft lângă te miri cine. Gestul îi face şi mai umili, însă infinit mai bogaţi sufleteşte. Azi poftitorii de „autorlâc” pot scrie până stă vântul, după dictonul „cărţile din cărţi se fac”, de la politicieni până la ultimul ins proaspăt alfabetizat. Se va găsi o editură fără mofturi axiologice ori etice să le publice „operele” contra unei sume, iar lăudătorii de ocazie o vor prezenta ca pe o mare reuşită, de ce nu, chiar o capodoperă.
Recent, la vernisajului unei expoziţii de artă, ne-a fost dat să auzim o apreciere şi mai derutantă cum că alături de noi ar trăi, ar picta şi ar sculpta o mulţime de genii, unul mai original decât altul. Bucuria noastră s-a transformat foarte repede în jenă la vizionare. Alături de câteva tablouri, icoane cu har vizibil, se lăfăiau zeci de metri pătraţi de pânze în care penelul a fost înlocuit cu bidineaua, confundându-se arta cu zugrăvitul. Nu s-a găsit nimeni să spună „în lături!”, fiindcă arta nu înseamnă chiar orice. Mass-media nu au reacţionat. Aşa că data viitoare îi vom regăsi cu alte „creaţii” pe simeze. Încet, dar sigur, o subcultură de cartier, cică de consum, s-a insinuat pervers în viaţa noastră artistică şi intelectuală, atâta câtă era.
A nu se considera că sentimentul valorii va fi fiind mai puternic în alte sectoare. E suficient să studiezi CV-urile câtorva aleşi ca să realizezi că societatea românească şi-a pierdut imunitatea în faţa unei adevărate molime a inculturii şi a imposturii. Chiar dacă se mai găsesc critici hirsuţi, nemulţumiţi de ce văd în jurul lor, vocea li se pierde în oceanul de tămâieri reciproce al tovarăşilor de drum, al tabloidelor la modă şi talk-show-rilor unde „entertainment”-ul e doar sporovăială ineptă pe teme preponderent epidermic-endocrine. S-a ajuns până acolo, încât să ne împiedicăm zilnic de compozitori semianalfabeţi, manelişti, unii chiar realizatori de emisiuni, făcându-şi publicitate deşănţată ca să scoată sume imense din vânzarea subproduselor şi surogatelor. Cauza o afli îndată privind profilul moral al cumpărătorilor – eşecul unei societăţi de consum în derivă educaţională. Îşi poate închipui cineva asemenea făcături şi kitsch-uri fioroase pe malurile Senei, Tamisei, Rinului? Se vede treaba că plaiul mioritic duce mare lipsă de târn.
S-a mizat pe rolul sănătos al pieţei de carte, de artă, numai că, deşi declarată ca atare, în România funcţionează după obiceiuri de bazar oriental, cu de toate pentru toţi, în care ţeapa, păcăleala te pândesc la fiecare pas. Comerţ la plesneală pentru naivi grăbiţi care „pun botul”.
Simţul valorii nu-i lipseşte numai pieţei de carte, ci şi mediilor în promovarea unor spectacole, evenimente politice, culturale şi sociale, a unor personalităţi. Rating-ul a înlocuit total principii sănătoase ţinând de bunul simţ, de măsură. Se uită că principalele televiziuni, reviste pot fi accesate de pretutindeni, de la copilul nostru până la cetăţeanul australian curios să vadă o ţară europeană cu nume exotic. Poziţia noastră în lume? Mai joasă ca a prietenilor din Ouagadougou, cu toate milioanele aruncate pe publicitate şi advertising! Nu se înţelege că promovarea unor imagini corespunzătoare ar trebui să înceapă cu respectarea unor standarde de adevăr şi calitate.
În câteva domenii precum medicina tradiţională, alopatică, mai ales în cosmetică, dar şi critica de artă etc. ştiinţa pare să se fi abandonat. Rămâi stupefiat de deficienţele instructive ale celebrilor vindecători, întotdeauna fără şcoală, toţi obţinând cele mai miraculoase ceaiuri, tincturi, hapuri, însănătoşindu-şi pacienţii pe dată cu pietre deocheate, doi cartofi, ţărână de vicleim, gesturi şi mişcări ale mâinilor, cu privirea, cu propria prezenţă, bând urină ori apă „neîncepută”. E plină nu numai presa de vrăjitoare şi ghicitoare, colorate ori nu, care-şi aşteaptă fraierii. Îşi promovează găselniţa mizând pe necunoaştere, pe credulitate. Căci nimeni nu ne scapă de escroci. Concomitent cu dezvoltarea mediilor, societatea nu şi-a format şi un sistem de apărare împotriva impostorilor, chiar dacă toate faptele de mai sus constituie infracţiuni, înşelătorii ordinare, numai că n-are cine să aplice legea.
Patriotismul local este o chestiune prin care ar trebui să se înţeleagă altceva decât susţinerea cu orice preţ a unor valori îndoielnice, dar de-ale locului. Dacă, e.g., bucovinenii şi-au creat instituţia premiilor anuale acordate unor personalităţi în afară de orice dubiu, lucrurile nu stau deloc aşa începând cu capitala şi terminând cu ultimul judeţ. Or principiile axiologice ar trebui să fie aceleaşi, şi la centru, şi în provincie.
Totodată, mai dureros, calitatea, corectitudinea limbii române, atât în mass-media cât şi-n viaţa cotidiană sunt tot mai dificil de promovat, preocupările pentru educarea exprimării devin din ce în ce mai rare, mai ineficiente, rolul corectorilor din edituri şi redacţii limitându-se la intervenţii minore. Noroc de dicţionarele din softul calculatorului care dau variantele literare ale cuvintelor. Ar fi foarte interesant dacă, în timpul unui interviu, al unui speech, al unei cuvântări, în partea de jos a ecranului s-ar subtitra varianta corectă. Cu siguranţă am mai învăţa câte ceva.
Petru Tomegea
Petru Tomegea - ePolitica 