Ion I. Solcanu, Artă şi societate românească, sec XIV – XVIII,
Apărut acum 8 ani la Editura Enciclopedică, studiul profesorului ieşean este rodul unei activităţi de câteva decenii. Deşi tradus în engleză în 2004, a rămas doar apanajul specialiştilor în istoria artelor religioase, fără a face cine ştie ce vâlvă în mediile noastre preocupate mereu de rating. În afara câtorva elogii adunate într-o carte voluminoasă dedicată Domniei Sale cu ocazia celei de-a 65-a aniversări, „Istorie şi contemporaneitate” (Junimea, 2008) de către universitarul sucevean Mihai Iacobescu, ceilalţi istorici n-au făcut exces de zel prezentându-i cărţile: Biserica Solca, monografie istorică şi artistică (Iaşi, 1977), Petru Rareş (Ed. Academiei, Bucureşti, 1977), Profesorul dr. Ilie Grămadă la 70 de ani (Iaşi, 1984), monografia Voroneţ (Iaşi, 1986), Romanian art and society (14-18thcentury) (Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 2004), Artă şi civilizaţie în timpul lui Ştefan cel Mare (Ed. Coresi, Bucureşti, 2004), unele în calitate de coautor. Pentru că nicăieri în lume patimile politice nu întunecă raţiunea ca pe meleag carpatin. Or munca robace de cercetare a identităţii noastre culturale, mai ales bucovinene, făcută cu inimă de profesionist într-o vreme când ne închinăm globalizării şi consumerismului, trebuie totuşi apreciată la justa ei valoare.
Născut în Bogdăneştii lui Ion Hudiţă, eminent profesor, cu doctorat strălucit la Sorbona, deputat de Baia şi ministru ţărănist, satul copilăriei lui Spiru Haret şi de început al celebrei reviste de folcor „Şezătoarea”, a atâtor corifei precum Mihai Lupescu, ei bine, Ion Solcanu, şi el fiu de ţăran, şi-a dublat activitatea de la catedră cu aceea de senator şi chiar vicepreşedinte al Senatului, martie 1994 – noiembrie 1996. Fireşte, nu interesează aici motivele concurenţilor dornici să-l vadă tras pe linie moartă, acelaşi lucru întâmplându-li-se şi altor cărturari eşuaţi în politică, ci o contribuţie esenţială la cunoaşterea artelor religioase şi repunerea în discuţie a unor idei dragi poporaniştilor şi protocroniştilor: să ne punem în lumină creaţia originală şi tradiţiile, să aflăm cât din arta noastră religioasă străveche e românesc şi cât e colportare, imitaţie, motive ori tehnici însuşite de la maeştrii picturii murale bizantine sau europene.
Dacă naţional-comuniştii din jurul lui Edgar Papu îi situau pe români la baza mai tuturor capodoperelor şi realizărilor tehnico-ştiinţifice mondiale, fie şi ca frondă la adresa opacităţii mediilor internaţionale care refuzau să abordeze măreţele realizări din Carpato-danubiano-pontica lor, profesorul ieşean pune aproape de fiecare dată lucrurile la punct: „pictorii bisericilor noastre medievale… au împrumutat din prezenţa cotidiană imagini” (p. 11), dar nu primatul ideii, al formei sau al motivului naţional interesează, ci aspecte ale dezvoltării civilizaţiei şi a culturii româneşti, în corespondenţă sau nu cu suratele lor est-europene, balcanice. De câteva ori analizele comparatiste ating şi sacrul imaginar occidental, dar, din păcate, aprecierea istoricului e complezentă: „Se poate afirma … că şi în acest domeniu (al drumurilor şi al transportului, n.a.), Ţările Române nu erau în urma statelor din apusul Europei” (p.62). Numai buna intenţie nu e suficientă. Până şi copiii ştiu că luxul trăsurilor şi instruirea vizitiilor vin de acolo, vezi terminologia folosită. Scoaterea unor fapte, fenomene din context economico-social nu s-a dovedit stimulatoare pentru evoluţia românească, în condiţiile în care între secolele VI şi XIII au luat fiinţă principalele Universităţi şi Academii în Irlanda, Franţa, Anglia… sprijinite pecuniar de marea nobilime, de monarhii. De atunci decalajul între est şi vest creşte tot mai frustrant.
Pentru istoricul ieşean, frescele, miniatura, broderia vechilor lăcaşuri voievodale ori boiereşti constituie izvoare nesecate de mărturii ale stilului feudal de viaţă, în ele aflându-se imagini stilizate ale uneltelor din gospodărie, păstorit, viticultură, pescuit, vânătoare, din meşteşuguri tradiţionale ca lemnărie, fierărie, din oştire, tipuri de armament, din etnografie şi folclor. Analiza lor detaliată, semnificaţiile prezenţei elementelor profane în imaginarul sacru evidenţiază nu doar fondul comun de civilizaţie europeană, uşor de probat prin apelul la tezaurul muzeografilor occidentali, dar şi la canoanele picturale bizantine ori bunul gust al zugravilor, ucenici ai altor zugravi, nu întotdeauna posesori de şcoli înalte.
Clivajul autohton-străin, aproape nesemnificativ în bibliografia occidentală, e specific culturilor în formare ca a noastră. Ca şi cum nu orice naţiune ar putea excela în vreun anumit domeniu artistic. În condiţiile în care cărţile religioase, sinaxarele, canoanele ortodoxiei vin din Bizanţ, din Grecia, prin Bulgaria şi Serbia ca şi primii pictori, discuţia poate uşor aluneca în partizanat. E greu de susţinut că dansurile, costumaţia, instrumentele muzicale prezente în iconografia murală sunt certamente româneşti când se ştie bine că lexemele cu care sunt desemnate provin din alte limbi. În plus, dansul în cerc, hora, brâul, cu sau fără batiste etc. le putem admira în toată splendoarea lor deschizând televizorul pe bulgari, sârbi, greci. Le-au avut, le au şi ei. Nu mai bine am vorbi de nuanţe, variante sau mai degrabă despre eleganţa mişcărilor, a formelor şi a culorilor? Pentru o eventuală re-ediţie, sunt de reţinut şi câteva aspecte gramaticale, începând cu titlul: adj. „românească” trebuia să fie la plural căci nu numai societatea e românească, ci şi arta; articolul genitival se repetă în faţa fiecărui substantiv: „portul agricultorului şi [al] păstorului”(p.132) etc.
Însă ţinuta grafică a lucrării este excelentă. Rar ţi-i dat să vezi aşa ceva. Cea ştiinţifică, aidoma: listă de abrevieri, note bibliografice, explicative la fiecare capitol, rezumate în română, engleză şi franceză, iconografie şi bibliografie, toate cu o acribie demnă de imitat.
Petru Tomegea
Petru Tomegea - ePolitica 