Pasiunea pentru istorie e veche şi mistuitoare pentru omul nostru politic. Atât dl Iliescu şi dl Băsescu îşi pun întrebarea capital-ontologică: ce va rămâne după? Deşi răspunsurile lor ne rămân necunoscute, ciracii le descoperă o mulţime de fapte, evenimente, învăţături demne de a sta întru veşnicirea nemuririi lor în analele zeiţelor Clio şi Mnemosina. Ca să nu fie mai prejos de înaintaşi, zilele trecute liderul tinerilor pedelişti şi i-a trecut cu de la sine putere pe mai marii săi în paginile cărţii de căpătâi a neamului.
Fenomenul dăinuie de când lumea. Astfel, conducătorii omenirii au avut cronicari pe măsură, de la Tacitus, la Ion Neculce, iar rezultatele le învăţăm în cărţile de şcoală. Unii, mai neîncrezători în pana scribului de curte, şi-au redactat propria manu memoriile.
Dacă Iulius Cezar în „Commentarii de Bello Gallico” şi-a păstrat până la capăt cumpătul şi obiectivitatea, dacă marii cronicari nu şi-au pătat obrazul cu laude prea groase, lucrurile au luat o turnură nefericită începând cu Carol al II-lea. Considerându-se un mare susţinător al artelor, culturii şi spiritualităţii româneşti, a crezut că istoria trebuie să înceapă cu el, iar Nicolae Ceauşescu i-a luat ideea de bună şi chiar a dat ordin ca Academia să rescrie istoria glorificându-i epoca de aur. Astfel că ne-am trezit cu încă un mare voievod cu dragoste de ţară şi de neam, cel mai mare făuritor al României moderne de la Burebista încoace. Cu toate acestea, poporul nerecunoscător nici c-a ieşit din înapoiere.
Fireşte că PD-L, Băsescu, Boc etc. vor intra în istorie. Nu sunt nici singurii, nici ultimii. Toţi regii şi împăraţii au rămas în istorie, chiar dacă au domnit un ceas, o zi ori 50 de ani. Ba au rămas şi alţii care n-au apucat o clipă pe tron. Însă dacă apropiaţii credeau, e.g., că Decimus Brutus va sta în faţa posterităţii cu vitejia-i neasemuită pe câmpul de luptă, istoria a reţinut ce-a vrut ea, adică participarea la conjuraţia împotriva lui Cezar. Memoria, la fel. Dacă Cezar are statui în cele mai mari capitale ale Apusului, Brutus, niciuna.
Este adevărat că „tandemul Băsescu-Boc a cucerit tot ce era de cucerit din punctul de vedere al unui partid politic”, numai că „transformarea statului român de la conceptul de stat comunist la cel de stat capitalist” este văzută exact pe dos de popor, dacă ne luăm după sondaje şi date statistice. Recesiunea economică, accentuarea sărăciei şi scăderea nivelului de trai, creşterea mortalităţii, băjenirea populaţiei nu sunt scorneli ale presei duşmănoase. Încă n-a ajuns Opoziţia să manipuleze organismele internaţionale furnizoare ale datelor de mai sus.
Înainte de a-şi exprima înaltele-i simţăminte şi a rescrie istoria, liderul tineretului portocaliu ar fi putut citi câteva analize pertinente ale CE referitoare la funcţionarea instituţiilor statului de drept în perioada la care se referă. Măcar cele referitoare la Justiţie, corupţie şi criză economică. Ar fi putut porni de la vulnerabilizarea de către presă a siguranţei naţionale şi de la mulţimea proceselor câştigate de petenţi la Curtea Internaţională a Drepturilor Omului împotriva statului român. De politica externă inexistentă a tandemului Băsescu-Boc nu mai amintim. E suficient ce se spune în jurnale.
De asemenea, ar fi fost înţelept să recunoască reuşitele unor guvernări anterioare fără de care n-ar fi avut azi ocazia să se fudulească: intrarea în NATO şi admiterea în UE, cele mai importante succese ale anilor postdecembrişti. Din păcate, la fel ca majoritatea tinerilor, şi PDL-iştii juni concep istoria românească doar ca o succesiune de personalităţi. Evenimentele sociale, fenomenele politice sunt discutate numai în măsura în care le slujesc sau nu scopurile.
Or istoria învăţată în şcolile occidentale e alta: copiii descoperă mai întâi evoluţia agriculturii, a industriilor, a tehnicii militare, a civilizaţiei şi a culturii, ca apoi să afle cine a catalizat emanciparea socială spre nivelul atins azi. Aşa au ajuns la bunăstare.
Petru Tomegea