Archive for aprilie 2011

Tineretul PD-L face istorie

aprilie 29, 2011

Pasiunea pentru istorie e veche şi mistuitoare pentru omul nostru politic. Atât dl Iliescu şi dl Băsescu îşi pun întrebarea capital-ontologică: ce va rămâne după? Deşi răspunsurile lor ne rămân necunoscute, ciracii le descoperă o mulţime de fapte, evenimente, învăţături demne de a sta întru veşnicirea nemuririi lor în analele zeiţelor Clio şi Mnemosina. Ca să nu fie mai prejos de înaintaşi, zilele trecute liderul tinerilor pedelişti şi i-a trecut cu de la sine putere pe mai marii săi în paginile cărţii de căpătâi a neamului.

Fenomenul dăinuie de când lumea. Astfel, conducătorii omenirii au avut cronicari pe măsură, de la Tacitus, la Ion Neculce, iar rezultatele le învăţăm în cărţile de şcoală. Unii, mai neîncrezători în pana scribului de curte, şi-au redactat propria manu memoriile.

Dacă Iulius Cezar în „Commentarii de Bello Gallico” şi-a păstrat până la capăt cumpătul şi obiectivitatea, dacă marii cronicari nu şi-au pătat obrazul cu laude prea groase, lucrurile au luat o turnură nefericită începând cu Carol al II-lea. Considerându-se un mare susţinător al artelor, culturii şi spiritualităţii româneşti, a crezut că istoria trebuie să înceapă cu el, iar Nicolae Ceauşescu i-a luat ideea de bună şi chiar a dat ordin ca Academia să rescrie istoria glorificându-i epoca de aur. Astfel că ne-am trezit cu încă un mare voievod cu dragoste de ţară şi de neam, cel mai mare făuritor al României moderne de la Burebista încoace. Cu toate acestea, poporul nerecunoscător nici c-a ieşit din înapoiere.

Fireşte că PD-L, Băsescu, Boc etc. vor intra în istorie. Nu sunt nici singurii, nici ultimii. Toţi regii şi împăraţii au rămas în istorie, chiar dacă au domnit un ceas, o zi ori 50 de ani. Ba au rămas şi alţii care n-au apucat o clipă pe tron. Însă dacă apropiaţii credeau, e.g., că Decimus Brutus va sta în faţa posterităţii cu vitejia-i neasemuită pe câmpul de luptă, istoria a reţinut ce-a vrut ea, adică participarea la conjuraţia împotriva lui Cezar. Memoria, la fel. Dacă Cezar are statui în cele mai mari capitale ale Apusului, Brutus, niciuna.

Este adevărat că „tandemul Băsescu-Boc a cucerit tot ce era de cucerit din punctul de vedere al unui partid politic”, numai că „transformarea statului român de la conceptul de stat comunist la cel de stat capitalist” este văzută exact pe dos de popor, dacă ne luăm după sondaje şi date statistice. Recesiunea economică, accentuarea sărăciei şi scăderea nivelului de trai, creşterea mortalităţii, băjenirea populaţiei nu sunt scorneli ale presei duşmănoase. Încă n-a ajuns Opoziţia să manipuleze organismele internaţionale furnizoare ale datelor de mai sus.

Înainte de a-şi exprima înaltele-i simţăminte şi a rescrie istoria, liderul tineretului portocaliu ar fi putut citi câteva analize pertinente ale CE referitoare la funcţionarea instituţiilor statului de drept în perioada la care se referă. Măcar cele referitoare la Justiţie, corupţie şi criză economică. Ar fi putut porni de la vulnerabilizarea de către presă a siguranţei naţionale şi  de la mulţimea proceselor câştigate de petenţi la Curtea Internaţională a Drepturilor Omului împotriva statului român. De politica externă inexistentă a tandemului Băsescu-Boc nu mai amintim. E suficient ce se spune în jurnale.

De asemenea, ar fi fost înţelept să recunoască reuşitele unor guvernări anterioare fără de care n-ar fi avut azi ocazia să se fudulească: intrarea în NATO şi admiterea în UE, cele mai importante succese ale anilor postdecembrişti. Din păcate, la fel ca majoritatea tinerilor, şi PDL-iştii juni concep istoria românească doar ca o succesiune de personalităţi. Evenimentele sociale, fenomenele politice sunt discutate numai în măsura în care le slujesc sau nu scopurile.

Or istoria învăţată în şcolile occidentale e alta: copiii descoperă mai întâi evoluţia agriculturii, a industriilor, a tehnicii militare, a civilizaţiei şi a culturii, ca apoi să afle cine a catalizat emanciparea socială spre nivelul atins azi. Aşa au ajuns la bunăstare.

Petru Tomegea

Călcâiul dlui Băsescu (Studiu de caz)

aprilie 25, 2011

Din ce se vede în spaţiul public, actualul preşedinte este temut atât de colaboratori cât şi de inamici. În genere, i se atribuie o putere neobişnuită, benefică pentru (7-10%), dar pentru restul, malefică. Are influenţă categorică asupra persoanelor de contact, stârneşte panică în sufletul celor slabi de fire, paralizându-le voinţa. Sunt punctele sale tari, într-o eventuală analiză SWOT.

N-ar fi intrigat pe nimeni dacă aceste calităţi certe şi le-ar fi pus doar în serviciul celor ce l-au ales, mai ales că intrarea în politică a venit după ce câştigase experienţă în manevrarea subordonaţilor, fie şi prin intermediul ordinului cazon. Însă, spre deosebire de marinarii de pe navă, caracterele majorităţii oamenilor noştri politici sunt slabe, şovăielnice, mai abitir ale acelora cu trecut şi competenţe incert-dubioase, preferaţii săi.

Mulţi din aleşii, demnitarii noştri sunt mereu fricoşi, temători de viitor, uşor de manipulat, slugarnici, gata să se pună în slujba unui stăpân tare care să le spună ce să facă. Să le fie scut şi manta. Nu sunt experţi în ceva, dar le ştiu pe toate. Au oroare de şcoli înalte, mulţimi furioase şi justiţiari. Fiindcă nu pot uita lecţia lui Ceauşescu, fac pe vitejii doar în gaşcă unde au interese reciproce bine negociate şi respectate.

De aceea au încolţit în activitatea Domniei Sale punctele slabe, vulnerabilităţile. Oricine le are. Le aveau şi viteazul Ahile – călcâiul, şi curajosul haiduc Pintea – subsuoara. A se mai observa că întotdeauna cele mai periculoase vulnerabilităţi, defecte derivă din cele mai alese calităţi şi virtuţi. E atras de oameni puternici precum Sarkozy, Merkel, dar este refuzat fără menajamente. În schimb, reuşeşte cu modele feminine carieriste de tip Vidra a lui Moţoc nepoată.

Se pricepe de minune să-şi atingă obiectivele prin metoda falsei ipoteze. O îmbină magistral cu reducerea la absurd şi jocul la cacealma. Îl ajută să iasă din încurcături pe care singur şi le creează. Nu loveşte direct decât când e încolţit. Dar e încolţit continuu. Îşi construieşte cu răbdare, probabil singur, un scenariu prin care inamicul luat în vizor urmează să calce strâmb ori să dea în gropi. Arareori greşeşte, spre disperarea oponenţilor.

Savurează apoi ca nimeni altul satisfacţia de a-i veni în genunchi la poartă pentru a „zgrepţăna cu unghiile”. Cazul Geoană e unul şcoală. Nu are nevoie să umble după oferte deoarece îi vin mereu de-a gata. O anticipase corect. Ştia bine năravurile şi catacombele de sub Podul Mogoşoaiei. N-avea cum să piardă.

Are oroare de tovarăşii de drum şi de binefăcători. Şirul execuţiilor (publice) a debutat în forţă cu Victor Ciorbea. I-a copt-o cu mare meşteşug, deşi azi realizăm că dacă moţul acesta încăpăţânat şi echipa sa ar fi beneficiat de o mână de ajutor cinstit, soarta României ar fi fost cu totul alta. Atunci ni s-a luat ceaţa de pe ochi şi am văzut politica românească în derizoriu, acum fiind ultima fază. Atacul a fost prin rostogolirea bulgărelui de zăpadă, ca întotdeauna. Redus la absurd în câteva luni, i s-a pus punct carierei politice. Gâdea a venit în sunet de trâmbiţe şi lumini de artificii pe eşafod(aj)ul TV.

După rateul cu bileţelul galben al lui Tăriceanu, nodul tare al trecutului său apropiat, următoarele i-au reuşit de minune. Din grabă, nu estimase corect adversarul, dar zile fripte i-a făcut din belşug. Răuvoitorii zic că astfel şi-a ţinut electoratul încălzit.

Cu politica externă, aflată în capul agendei prezidenţiale, nu le are. Nici nu-şi bate capul. În schimb, Constituţia e o armă proprie pe care o manevrează cu mare dibăcie. Îi iese mereu. Din nimic, l-a ridicat pe Boc în scaun de majordom credincios. Ca să-l ţină treaz şi să-i taie bine coasa, îi arată pisica tehnocrată. Dar numai când se supără.

Aşadar, politică se va fi făcând prin alte părţi, România fiind în plină sărbătoare de manele, divorţuri şi înmormântări strategic-ideologice. Urmează sârba în căruţă pe ritm de Isarlâk.

Petru Tomegea

Război cu propriul popor

aprilie 19, 2011

După ce Executivul a impus curbe de sacrificiu fără precedent unei populaţii tot mai sărăcite, în spaţiul public a început să se vorbească de războaie, răzbunări, încăierări, conflicte, lupte, atacuri ale Executivului împotriva propriului popor. Când înşişi oamenii puterii precum Th. Stolojan consideră că sacrificiile puteau fi evitate, când mari finanţişti români şi străini afirmă cu calcule riguroase acelaşi lucru, când însuşi guvernatorul BNR crede că ridicarea cotei TVA la 25% a fost o greşeală, ne-am fi aşteptat ca un conducător raţional să renunţe la măsurile inutile.

Nu s-a întâmplat. Din contră. Dl preşedinte, perceput, aşa cum a dorit, ca singur posesor al frâielor puterii, îşi anunţă supuşii că a împrumutat iarăşi în numele lor alte miliarde de euro pe lângă cele 20, că de mâine profesorii, medicii, funcţionarii… vor avea salariile tăiate cu 25%, în fapt cu peste 37%, iar Guvernul, Parlamentul, puteri independente într-un stat de drept, se şi conformează hotărârilor Domniei Sale ca pe vremea defunctei Mari Adunări Naţionale. Majoritatea de strânsură, încropită din aleşi cumpăraţi ori momiţi de la alte partide, s-a comportat slugarnic-duplicitar, neţinând cont de Opoziţie, ca şi cum ar reprezenta doar interese proprii, nu ale întregului popor. Nenorocirea tăierilor a survenit după ce impozitul forfetar făcuse şi el multe mii de victime, iar inflaţia rânjea satisfăcută după colţ, mai vioaie ca niciunde.

Rând pe rând ghilotina puterii a retezat veniturile celorlalte categorii sociale, militari, poliţişti, personal auxiliar, pensionari, şomeri, asistaţi, copii, oameni cu dizabilităţi, mame… Scapă cine poate, şi-au zis dezmoşteniţii sorţii, adresându-se instanţelor de judecată, şi aşa sufocate de nesfârşitele procese pentru revendicarea proprietăţilor confiscate de fostul regim. Baronii locali punând stăpânire pe majoritatea lor. Presa se inflamează în termeni duri: oprimare, tragedii, catastrofe, dezastru, armată de ocupaţie, iresponsabilitate, rezistenţă, supravieţuire, călăi, golănie, tiranie, dictatură… Semn că poporenii percep recesiunea economică şi strângerea curelei ca pe o pedeapsă fără noimă, o răzbunare pentru fapte numai de Vodă ştiute.

Nimeni nu e dispus să accepte reforme ale statului când singurele lor efecte sunt sărăcirea şi lipsirea de drepturi ale celor abia scăpaţi de jugul ceauşist. Ca urmare, huietul asurzitor al huiduielilor s-a prăvălit asupra bravilor diriguitori la Iaşi, Focşani, Galaţi, Argeş. Răutăcioşii zic că au huiduit mai abitir tocmai aplaudacii căraţi cu autocarele din judeţele vecine ca să facă o baie de mulţime dl Băsescu de Ziua Unirii. Tocmai când vântul schimbării mătură dictaturile din ţările arabe şi musulmane. Moment al adevărului peste care nu se va putea trece uşor.

S-a obţinut ce s-a vrut: un popor învins, ajuns la cheremul unei puteri politice autoritar-discreţionare. Când românii simt o forţă iraţională asupră-le, singura reacţie este reîntoarcerea cu faţa la Dumnezeu, nu revolta. De aceea biserica strămoşească tace. Întotdeauna însă vremurile de restrişte au provocat ca şi azi băjenirea. Dar nicicând de o asemenea amploare. Istoria noastră consemnează destule secole de asuprire, de obicei, a unui cotropitor străin, dar arareori a unuia intern.

La ultimele alegeri, românii au îmbrăţişat doctrina răului mai mic perorată de creiere portocalii interesate şi, cum era de aşteptat, au dat peste cel mai mare rău postdecembrist. Ca în orice ţară în care legea bunului plac a ajuns principiu de guvernare, manipulatori bine şcoliţi, pe vechi la Maskirovka, pe nou la Academy of Political Studies, ne dirijează prin zvonaci: ba că avem cei mai buni guvernanţi din lume(!), ori că Zeus e nemulţumit de propriul popor devenit insuportabil, ba că să ne vedem de sărăcia noastră că ne paşte iar foametea, sau că fiecare lider al opoziţiei poate fi arestat oricând pe bază de dosar pregătit din vreme…

Cineva se joacă cu vieţile românilor. Ca la poker.

                                                                                                Petru Tomegea

Un simplu slogan: România dreaptă şi puternică

aprilie 16, 2011

Primii doi candidaţi la leadership-ul PD-L şi-au ales ca slogane „România dreaptă şi puternică” şi „O Românie dreaptă, o Românie europeană”. Să însemne asta că România de azi a ajuns strâmbă, neputincioasă şi neeuropeană? Şi dacă da, din cauza cui?

Cele două moţiuni sunt prezentate pe baza extremelor: dacă va câştiga dl Boc, vom avea de toate, iar de nu, vai de capul nostru. Dacă va pierde dl Blaga, se duce PD-L de râpă, iar ţărişoara rămâne de tren în gară pustie.

Ne-am trezit iar în plină campanie electorală. Din păcate, ea ne aminteşte vremuri pe care le credeam apuse. Iarăşi vizite de lucru, autostrăzi, primul buldozerist, cosaş, mânuitor de bardă, iar ne e rău ca mâine să ne fie bine. Alegerile la partid au ajuns din nou capăt de ţară, România urcă ori coboară în funcţie de echipa câştigătoare.

Intrigă însă sloganele. Acum 7 ani, dl Băsescu câştiga cu „Să trăiţi bine!” şi chiar ne-a mers bine cât a stat mult hulitul Tăriceanu în jilţ de prim-ministru, ca apoi să ne meargă din ce în ce mai rău. În 2009 a revenit „Băsescu pentru România”, dar „de ce ne-a fost frică n-am scăpat”: s-au năpustit asupra meleagului natal o criză şi o recesiune economică mai urâte ca oriunde.

Ca de obicei, au prins Executivul pe picior greşit. Dar vinovaţi sunt yankeii şi bancherii lacomi din Wall Street. De la ei a pornit nenorocirea. Noi cică n-avem nicio vină. Vom scăpa numai odată cu Europa şi America.

Ne-a jurat dl Băsescu în 2009 cu mâna pe steag fluturând ba că „vrea o Românie a bunului simţ”, (i-a prins bine sloganul Crin-ului Porumbac!), ba că „Luptă pentru tine”, numai că de simţit n-a simţit nimeni bunăstarea, ci tăierile (reformatoare!), scumpirile şi inflaţia. Au spus diriguitorii că modernizează cu forfetarul economia – au ras mii de firme mici. Zilele trecute au performat sănătatea – şi au mai pus lacăte la 67 spitale. Acum urmează educaţia – deja Opoziţia se plânge în ultima moţiune că se vor desfiinţa peste 15000 de posturi, că se vor închide numeroase şcoli.

Aşadar, să înţelegem că atunci când Puterea ne promite ceva de bine, nouă ni se întâmplă ceva de rău? Că sloganele candidaţilor la şefia PD-L înseamnă în fapt opusele lor? Pe semne că România a ajuns strâmbă, neputincioasă şi neeuropeană, de aceea vor Domniile Lor să construiască altă „Românie dreaptă şi puternică”, pe deasupra şi europeană.

Cum adică să fie strâmbă România? Chiar primul nostru ministru ne aduce dovezi: deşi nu sunt bani de salarii, localităţile, judeţele portocalii primesc fonduri la discreţie, baronii radiază de fericire, coboară din maşini scumpe, elicoptere, iar festivităţile se ţin lanţ… Politica râde, cântă şi dansează.

Dacă avem conducători merituoşi, chiar eroi, aşa cum se laudă mereu, cum de a ajuns România neputincioasă, neeuropeană? Cum s-a ajuns la închiderea şcolilor şi a spitalelor abia modernizate? De ce se anunţă noi disponibilizări?

Dl prim-ministru e plătit din banii contribuabililor, cu tot cu mulţime de consilieri, şoferi, bodigarzi, băgători de seamă, PR-işti, menajere, dactilografe, operatoare… să ducă la bun sfârşit sarcini prevăzute în fişa postului. Să se ocupe de buna guvernare, de programe economice şi sociale, atragerea fondurilor europene etc. Simple promisiuni de tocat la TV.

Dl Boc are doar viitorul PD-L în vizor, declarând senin că „ştie ce trebuie făcut să câştige şi celelalte obiective electorale”. Adică va organiza alegeri corecte şi libere aşa cum face orice guvern responsabil în UE? Din contra: a trezit suspiciunea că sintagma „celelalte obiective electorale”  ascunde o şmecherie pe care o va pune în aplicare la urne în 2012. După asemenea ţintă, e clar  că ţara va rămâne tot strâmbă, neputincioasă şi neeuropeană.

Rezultă aşadar că sloganele electorale n-au legătură cu adevărul, nici cu viitorul copiilor noştri, cu atât mai puţin cu relansarea economică. Toate conţin îndemnuri populiste, demagogice, simplă nadă pentru voturi, fie la alegeri interne de partid, fie la cele pentru Parlament.

Petru Tomegea

Ce consecinţe vor avea dezvăluirile WikiLeaks?

aprilie 10, 2011

 

 

Julien Assange speră că va schimba lumea prin publicarea celor 255.000 cablograme ale Departamentului de Stat american. Dând în vileag partea mizerabilă a diplomaţiei celei mai importante puteri mondiale, speră că se va instaura în peisajul politic internaţional transparenţa, în lipsa căreia libertatea şi democraţia unor popoare au mereu de suferit. În România, „ţară tristă, plină de umor”, orice minune ţine trei zile. Ca urmare, informaţiile, oricât de compromiţătoare, nu vor produce nicio schimbare, iar amestecul grotesc de ruşine şi dezonoare va înăbuşi orice gest de demnitate.

Publicarea unor date confidenţiale ale statului american a început demult. Din ce se vede, calificarea lor ca secrete de stat este improprie, multe fiind secrete de serviciu sau bârfe culese din spaţiul public. Nu e de competenţa unui Intelligence Service să se ocupe cu aşa ceva. Informaţiile mai relevante despre România au fost simple bombe de presă la timpul lor, ştiute de mai toată lumea. Clevetiri incalificabile ori manipulări grosiere.

Până acum, cel mai lovit de WikiLeaks pare Estul european, cu epicentrul în România. Să fie oare pentru că şi noi şi bunicii noştri am aşteptat cu atâta ardoare adevărata democraţie şi statul de drept? În nicio altă ţară leadership-ul nu iese mai lovit, mai compromis. Atât de compromis, încât istoriile scandaloase publicate recent ar desfiinţa orice carieră politică. Acolo unde ţinuta morală mai are a face cu politica.

E clar că nu funcţionează principiul separaţiei puterilor, ceea ce e o permanentă ameninţare la adresa drepturilor şi a libertăţilor cetăţeneşti, iar conceptele de bună guvernare sunt aruncate la gunoi. În văzul lumii. Preşedintele poate oricând interveni în Justiţie, are dosarele sub mână şi când pofteşte le dă drumul la public, lucruri pe care presa le suspectează demult. Ba chiar promite ucigaşului lui Teo Peter că nu va petrece o zi în puşcăriile din România. Guvernul nu îi iese de sub ascultare. Arată ca o „raţă şchioapă”, stând cu mâna întinsă la FMI pentru un nou împrumut, chiar dacă nu îndeplinise criteriile tehnice nici pentru cele anterioare.

Înalţii noştri diriguitori se compromit zilnic, dar vor să fie respectaţi şi, bineînţeles, realeşi. Preşedintele CNSAS si directorul Departamentului său de Investigaţii vorbesc de alterarea conţinutului arhivelor, susţinând că „au dovezi pentru cel puţin 1.000 de dosare distruse”, dar nu se întâmplă nimic nimănui. Înalţi membri ai Executivului sunt acuzaţi de infidelitate, dar rămân în funcţie, având chiar tupeul să dea altora lecţii de moralitate. Rigorile legii sunt pentru cetăţenii de mâna a doua.

Opoziţia are cele mai multe păcate. Grele. Face jocuri politice şi economice antinaţionale, amanetează ţara ruşilor, dar Puterea e poziţionată de partea bună, aceea a marelui licurici. „Gât adânc”, parlamentar PSD, dă în vileag intrigi prezidenţiale” la ambasada USA, dar Excelenţa Sa, dl ambasador, nu-l scoate pe uşă afară. Nimeni nu este arestat pentru mârşăvie şi trădare, nici măcar certat pentru defăimare şi limbuţie.

Ca ambasador, nu e politically correct să împarţi establishment-ul politic al unei ţări, fie şi din Lumea a III-a, în filoamerican şi filorus, în funcţie de aderenţa la propriile interese. De aceea încrederea politicienilor noştri responsabili în astfel de diplomaţi va diminua. Probabil se va renunţa la arbitrajul lor părtinitor pentru o perioadă de timp. Mitul postdecembrist al ajutorului american dezinteresat se estompează. Din cauza lipsei de profesionalism şi a amestecului în cloaca dâmboviţeană.

Politologi renumiţi consideră că după furtuna WikiLeaks vor fi schimbări semnificative în viaţa diplomatică, teorie democratică, evoluţia telecomunicaţiilor, relaţia guvern-mass-media, (contra)spionaj, criminalitate transfrontalieră. Deja unii ambasadori implicaţi în scurgeri de informaţii au fost schimbaţi, iar alţii sunt pe cale. Asta la ei. La noi lucrurile vor bălti ca şi până acum.

 

 

 

Petru Tomegea

Arătătorul dlui Toader şi tirania majorităţii portocalii

aprilie 7, 2011

 

 

 

Gestul prin care dl Mircea Toader indică parlamentarilor, reprezentanţi aleşi ai naţiunii, cum să voteze n-a scăpat mediilor româneşti, dar nici celor internaţionale. Indexul liderului de grup al partidului principal din arcul guvernamental scoate la iveală derizoriul parlamentarismului nostru, lipsa de chef şi incompetenţa aleşilor, constituind simbolul unei democraţii ratate. Dacă mineriadele ne puteau scoate din Europa civilizaţiei, comanda cu degetul în sus sau în jos demonstrează eşecul elitei politice, lipsa dorinţei de emancipare naţională. Generalizarea nu e ipocrită deoarece contestatarii unor asemenea practici infamante   n-au găsit calea de a le curma. Semn că fie sunt neputincioşi, fie situaţia le convine.

Or inevitabilul s-a produs: credibilitatea actului politic a scăzut la un minim istoric, iar consecinţele proastei guvernări s-au abătut asupra milioanelor de români trăitori din propria muncă. Recesiunea şi criza financiară pustiesc România deoarece Parlamentul a abdicat de la rolul său constituţional, acela de a face legi clare şi eficiente pentru o bună guvernare. Prin ocolirea dezbaterii publice şi a examinării parlamentare, legile sunt nule de drept în orice ţară serioasă. Ca haosul să fie total, unele au fost modificate de către de tovarăşi grijulii după angajarea răspunderii.

De mai bine de un an principalele acte legislative ocolesc Parlamentul, iar Executivul a devenit astfel principala putere decidentă. Dezechilibrarea celor trei puteri constituţionale generează abuzuri după abuzuri şi scandaluri peste scandaluri. Nemaifiind traşi la răspundere în Parlament, guvernanţii au impus curbe de sacrificiu fără precedent în democraţiile aşezate. Nu se ştie cum vor da seamă până la viitoarele alegeri mulţimilor înfuriate, căci Wall Street Journal aşază România în fruntea ţărilor cu potenţial maxim de revoltă socială.

Scuzele celor responsabili de activitatea dlui Toader nu pot fi luate în considerare. Rolul deputaţilor şi al senatorilor e foarte clar: s-au angajat prin jurământ să reprezinte interesele alegătorilor, să-şi servească Patria. Nimeni şi nimic nu pot justifica abdicarea de la înalta misiune. Inactivitatea aleşilor nu poate fi scuzată prin faptul că nu citesc legile, că nu se pricep, ori că nu sunt atenţi. Din CV-urile lor de candidaţi reiese că au nenumărate şcoli, diplome, studii, competenţe, expertize. În virtutea acestora, partidele i-au scos în faţă, le-au afişat chipul surâzător pe garduri, iar noi le-am delegat dreptul de a legifera. Aşadar partidelor trebuie să li se ceară socoteală.

Încet-încet, democraţia a ajuns la bunul plac al puterii: legile trec nu doar prin asumare, ci şi fără cvorum, fără majoritatea necesară, iar CC legitimează echivalenţa între cei 80 de parlamentari prezenţi şi cei 170 necesari. Explicaţia că asemenea procedee s-au mai repetat şi altădată nu înspăimântă Parlamentul în totalitatea sa, ca depozitar al democraţiei, constituţionalităţii, al libertăţii şi suveranităţii, nici pe deontologii ONG-urilor, ori măcar pe cei puşi să apere legalitatea pe banul contribuabilului. Presa latră zi şi noapte, dar puterea taie ilegal salarii şi pensii, violează secretul convorbirilor telefonice, închide şcoli şi spitale. De aceea mediile internaţionale ne privesc ca pe nişte plante agăţătoare, molatice şi răbdurii.

Când aleşii îşi pierd reprezentativitatea, lucrând în beneficiu propriu, politologii vorbesc de majorităţi anarhice, de tirania majorităţii (Fukuyama). Ultima găselniţă, abţinerea majorităţii de la vot, când aleşii stau ca o armată disciplinată pe loc repaus la semnul liderului. Or normal ar fi fost să pună umărul cu toţii la desăvârşirea actelor legislative, iar votul final să hotărască.

În aceste condiţii, Parlamentul trebuie să ne spună în ce măsură mai apără democraţia, libertăţile cetăţeneşti pentru care în ’89 s-au jertfit peste o mie de eroi.

 

Petru Tomegea

 

 

Craiul Munţilor buciumă din nou

aprilie 5, 2011

 

 

Dar mesajul său e prost înţeles. Şi de unii, şi de alţii. Nu e vorba de vreo chemare la luptă şi vigilenţă cum ar dori Vadim Tudor şi acea parte a românilor „adevăraţi”, dar nici de încercarea Puterii de muşamalizare a situaţiei. Rănile nu s-au vindecat. Doar ni s-au ascuns vederii. Buna înţelegere nimeni n-a dorit-o decât de ochii lumii. De aproape un secol ne pândim din tranşee aşteptând un anume moment. Acum ne-a venit Europa în curte. Nimic nu ne împiedică să fim buni concetăţeni, în afara gardului dintre noi. Pe care cei interesaţi de putere îl tot înalţă.

Pe vremuri aveam un prieten drag în Secuime, Kun Josef, strungar şi artist. Nu mai am veşti de la el. Îi plăcea să citească. Era bun gospodar. Avea o mândreţe de cal şi-l îngrijea ca pe lumina ochilor. Se avea bine cu toţi vecinii, dar punea în doi la plug numai cu calul de aceeaşi rasă al unui român. Nu s-au certat să râdă lumea. Şi-au împărţit necazurile.

Csibi Barna e aproapele meu. Numai aproapele te trezeşte din buimăceală. Braţul său hotărât a reuşit cu o mare dexteritate să-i pună ştreangul lui Avram Iancu. Spaime vechi au renăscut în mintea ardelenilor şi a noastră. Nu poţi face aşa ceva fără sânge rece şi voinţă de fier. În nici un caz din dragoste faţă de Dumnezeu. E nevoie şi de exerciţiu.

Însă gestul său m-a dumirit: de la revoluţie încoace, în afară de confruntări politicianiste nu s-a întâmplat mai nimic în conştiinţa ardelenilor. După repatrierea nemţilor, a saşilor şi a şvabilor, cu tot cu familii, relaţiile interumane s-au răcit, iar puterile politice, instituţiile n-au fost în stare să pună nimic în loc. N-au găsit cuvântul care uneşte, ci doar cel ce dezbină.

Aşa că au tot reîncălzit ciorba românească şi gulaşul unguresc în fiecare campanie electorală. Cât timp le-au adus voturi, au lăsat lucrurile în voia sorţii, ori să funcţioneze în baza vechilor înţelegeri. De construit, n-au construit nimic. Ce era s-a deteriorat. De aceea, încurajaţi din exterior şi interior, mulţi cetăţeni maghiari cred ca proiectul unei patrii comune a devenit irelevant pentru ei. Numai că partea asta de ţară e şi a noastră.

Dar voturile nu mai vin uşor din gargara naţionalistă. Lumea începe să înţeleagă că între situaţia din sat şi vorbăria politică e ca de la cer la pământ. Aşa s-a născut extremismul căruia   i-a dat expresie Csibi Barna. Avea nevoie de ceva şocant, îngrozitor. Numai înţelepciunea ardelenilor a făcut ca inflamarea spiritelor să nu aibă urmări. Poate anticipate.

În loc de programe de socializare şi bună convieţuire etnică, după 15 martie ’90 s-a trecut la segregare în şcoli, spitale, primării, consilii etc. Odată declanşat, tăvălugul a ajuns la scara blocului. Or segregarea nu poate avea decât o singură finalitate, reîntemeierea Regiunii staliniste Mureş Autonome Maghiare. A nu ştiu câta oară diriguitorii au estimat greşit evoluţia fenomenului, iar germenii duşmăniei au încolţit nestingheriţi de nimeni. Mereu viaţa, criza, recesiunea i-au luat pe nepregătite, deşi au jurat cu mâna pe Constituţie şi Cartea Sfântă să-şi pună mintea şi braţul în slujba noastră.

Sociologii spun că naţionalismul, corupţia, hoţia, minciuna înfloresc acolo unde ignoranţa, educaţia precară, nedreptatea şi sărăcia domnesc mulţi ani la rând. Că e mai uşor de prostit un om simplu decât unul cu carte. Că arareori Puterea e dispusă să-şi sacrifice viitorul politic, imunităţile, privilegiile, averea în favoarea unui învăţământ de calitate şi a unei justiţii performante, singurele leacuri care au dat rezultate în lupta cu înapoierea şi subdezvoltarea.

Sunt şi semne bune. Şi români şi unguri au dat dovadă de maturitate. Cu toată încercarea unor medii şi personaje dubioase de a inflama spiritele, spaţiul public n-a devenit tribună nici pentru unii, nici pentru alţii. Cu mici excepţii, jurnaliştii, bloggerii şi politicienii au luat notă de trecere la lecţia despre naţionalism. Nu şi responsabilii din Miercurea Ciucului care au expus pruncii unui spectacol barbar.

 

Petru Tomegea

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Umbra lui Ceauşescu la Cotroceni

aprilie 3, 2011

 

 

 

De ceva vreme, vedem în reluare filmul ultimilor ani ai mult stimatului, lăsat fără jilţ şi sceptru într-o zi cu păcat. Pe ritmuri maiestuoase ale odelor „Un partid avem şi-o ţară”, „Partidul, …escu, România”, în interpretarea corurilor reunite, iată-l pe actualul preşedinte convocând plenare cu activul de partid: la Cotroceni cu baronii, cu primii secretari, la Casa Poporului cu tovarăşele grupuri parlamentare, nopţile, la Vila Lac cu miniştrii, şefii… Singura culoare permisă e aceea portocalie, iar ca accesoriu, cravata violet. Din presă rezultă că le dă indicaţii preţioase, îi muştruluieşte ca pe răcani, îi ameninţă că nu mai pupă guvernare, Parlament, funcţii…

Cel mai sus a sărit Opoziţia. Cică s-a încălcat Constituţia. Care Constituţie? Aceea din 2003, când alergau ilieştii cu urnele după votanţi, iar aceştia aveau altă treabă? Aceea pe care a jurat dl Băsescu de două ori s-o respecte şi s-o apere? N-a jurat dumnealui şi pe Biblie că „n-a lovit nici în plex, nici cu pumnul în faţă” un copil, când toată lumea a văzut că l-a izbit cu dosul palmei sub bărbie? N-a zis CC că nici vorbă de încălcări?

Cu toate acestea, Constituţia mai trebuie reformată. Dacă se poate, în aceeaşi zi cu alegerile. Până atunci, singura care-i vine la socoteală este tot aceea din 1965: „Art. 3. În RSR, forţa politică conducătoare a întregii societăţi este PCR”. S-a înlocuit doar numele PCR, deoarece era întinat, cu PD-L, iar al secretarul său general, preaciuruitul, cu vivacele prezident – jucător de partid. A se mai adăuga că partidul e-n toate, el conduce totul, de sus până jos, prin voci autorizate care aplică, să trăiţi, ordinul comandantului suprem. Dacă-i ordin, cu plăcere. Iată că lucrurile vechi încă stârnesc emulaţie.

Se repetă o mulţime de istorii: atunci o duceam greu din cauza comercianţilor care doseau marfa ca s-o vândă pe sub tejghea contra bacşiş, azi am intrat în criză din pricina sacoşiştilor care introduc mărfuri de contrabandă, iar vameşii corupţi, conduşi de regină, le sunt complici. Atunci, dacă ceva nu mergea cum trebuie era din motiv că nu se aplica politica înţeleaptă a partidului.

Azi Executivul nu ne poate scoate din criză fiindcă Opoziţia nu-l lasă, iar liderii de sindicat conduc ţara din umbră, complotând împotrivă-i. Demult, reformele nu aveau rezultatele scontate deoarece populaţia asculta Europa Liberă, ca atare cuvântul partidului pătrundea cu mare greutate. Azi se ia după moguli.

Aşa că poporenii nu apreciază îndestul sacrificiile diriguitorilor, tocmai când aceştia ar trebui să culeagă roadele bunei guvernări.

Până şi ofensiva mediatică a partidului în frunte cu secretarul său general continuă neabătut. Atâta doar că cele „due ore, due persone” s-au multiplicat după numărul posturilor TV. Zi de zi, bărbaţii noştri de stat vin să ne arate cât de patrioţi sunt ei, să ne înveţe cum să ne descurcăm cu 750 de lei într-o lună în care factura la energie e de 751 lei. Vicepreşedintele portocaliu se mândreşte că îi şi rămân bani pentru taxele copiilor, studenţi la College Le Rosey din Elveţia (aprox. 20 000 ChF anual). Fără lapte şi corn.

Propagandiştii sunt şi ei la datorie: repetă toţi zi-lumină şi noapte de noapte aceleaşi fraze învăţate pe de rost de la mari maeştri PR. Orice informaţie, fotografie, film, înregistrare în care realitatea n-are legătură cu ce spun ei este imediat contracarată prin strigăte, urlete, ba chiar prin răcnirea unor versuri învăţate în clasa a IV-a. Scrisoarea III. Teatru absurd. Deosebirea e totuşi că deocamdată presa, acuzată de sabotaj mogulesc al programelor puterii, nu e trimisă la Canal ori la „şcoala de drept”. Dar, să nu le dăm idei.

Prin anii ’80 înaintam spre comunism în zbor, societatea socialistă multilateral dezvoltată înflorea indiferent de anotimp, iar după 2008 ieşim din criză şi recesiune o dată pe zi. Simbolul regimului e „creşterea negativă”. Să învăţăm de la pescari răbdarea…

Statul ni se reformează continuu, politica, ba.

 

Petru Tomegea