Multe emisiuni, ziare şi reviste îşi adaugă în subtitlu sintagma „de atitudine”, probabil o încercare de captare a interesului fiindcă, în loc de mijloace de răspândire, deprindere a culturii civic-politice prin informare corectă, profesionistă şi procedee specifice, dăm de propagandă, ştiri, opinii partizane, alături de îndemnul voalat să „luam atitudine” împotriva răului de o anumită coloratură politică, împotriva detractorilor cuiva, „persoană importantă”, inclusiv în favoarea puterii care asudă din greu să ne plătească salariile… Numai că amestecul preaputernicilor zilei în viaţa mediilor şi mercenariatul ne-au doborât standardul internaţional de libertate a presei mai jos decât prietenilor din Botswana, Tonga, Fiji… Cu toată fudulia dâmboviţeană, bulgarii şi sârbii au regimuri mai democratice, alegeri mai libere, mai corecte decât ale noastre. Nimic nou.
Ca şi civismul, atitudinea politică se formează prin educaţie în familie, în şcoală, în societate, educaţie care, fiind sublimă, lipseşte cu desăvârşire. Se ştie de ce. După ’90, politica şi morala nu încăpeau în şcoli, fabrici şi uzine unde se predica doar fesenismul. Ceilalţi puteau fi băgaţi la gherlă cu tot cu doctrine: liberali, ţărănişti şi social-democraţi cunescieni, duşmani odioşi de ţară şi de neam, revanşarzi, neavând în cap decât restitutio in integrum. Aşa că atitudinile politice de ataşament, acceptare / respingere se croiau după fler şi criterii intuitive, valabile în mare şi azi. În România, politică înseamnă nu dezbateri doctrinare, ideologice ca pretutindeni, ci cuvinte, vorbe şi chiar gânduri, de aceea zilnic mediile prelucrează, analizează la disperare ziceri: licuriciul X a zis că…, iar Y i-a răspuns că… A doua zi difuzorii reiau replicile, organizează talkshow-uri, mese rotunde, invită jurnalişti de investigaţie, spaţiul public se inflamează, la rândul ei, vâlva ajunge ştire de primă pagină şi tot aşa până stă vântul. Căci alte evenimente nu devin informaţie reală decât dacă pot sluji unui parti-pris, unui chichirez util pentru defăimarea duşmanului, ori contabilizarea notorietăţii şi a imaginii în dreptul jupânului ocrotitor, în rest, ca şi cum nu s-ar întâmpla nimic. Într-o ţară normală, fiecare poate zice ce vrea, numai că zisa nu ştiu cui nu influenţează viaţa de zi cu zi, aceasta conducându-se după legi puse cu acribie în aplicare. Pe Podul Mogoşoaiei nu e cazul. De aceea ne temem de zicerile licuricilor, fiindcă întotdeauna au urmări în buna desfăşurare a activităţilor instituţionale, în stabilirea agendei publice. Au puterea să modifice până şi deciziile instanţelor, nu doar punctul de vedere al ziariştilor.
În afara zicerilor, unele personaje care apar la televizor şi în presă confundă viaţa privată cu cea publică. Ţin cu orice preţ să-şi arate dedesubturile, la propriu şi la figurat, pentru a rămâne cu ceva în imaginarul colectiv. Nu ştiinţa, înţelepciunea, competenţa şi expertiza contează, ci şocarea bunului simţ. Nicăieri în lume nu se pot vedea decât accidental impostori din varii domenii în direct, demnitari care îşi dau în petic, exhibându-şi incultura şi agramatismul, ori aflaţi în poziţii nedemne, de multe ori reprobabile, descalificante. Din păcate, spectacolul politic suburban, scene cu şefi înfierbântaţi / ebrietaţi, încălcând legea, limitele bunului simţ, regulile de comportament civilizat fac rating, duc la creşterea în sondaje, iar uneori la reuşite nesperate. Întrucât partidele nu şi-au dovedit capacitatea de selecţie a personalului, a activiştilor, iar valoarea, meritul nu constituie criterii principale de promovare, realizările tinerilor, ale oamenilor de ştiinţă, ale artiştilor nu devin evenimente de presă, ca în Occidentul spre care tindem câine-câineşte, nu creează vizibilitatea necesară accederii în funcţii de lider (non)formal, iar modelele lor nu produc emulaţie.
Se vede clar că, neînsuşindu-se instituţional, metodic şi organizat, atitudinile politic-civice sunt determinate nu de bună cunoaştere, raţiune şi convingeri, ci de emoţii şi (re)sentimente, motiv pentru care domină votul negativ, iar despărţirea de lumea a treia, de regimuri autocrat-izolate, cu democraţie îndoielnică nu este încă posibilă. De aceea sondajele indică dorinţa majorităţii de a se apela la măsuri extreme, la un Salvator atotputinte, cu mână de fier, la un regim forte, în stare să stârpească răul. Societatea românească în ansamblul ei nu a evoluat cu aproape nimic din vremea mult iubitului şi stimatului când, la sfatul sociologilor de partid, s-a trecut, ca ultimă soluţie, la cultul personalităţii. Vinovaţii? Cinismul puterilor şi al instituţiilor politice. În plus, se găsesc destui „elitişti” care cer înăsprirea Codului Penal şi represiunea mai hotărâtă împotriva recalcitranţilor, ceea ce va duce la escaladarea violenţelor de tot soiul. Ideea că Apusul s-a civilizat prin coerciţie, severitate şi măsuri radical-contondente e de sorginte bolşevică. Comportamentul civilizat, moralitatea, buna cuviinţă, ruşinea s-au deprins în familie, în societate şi la şcoală, nu s-au impus prin amenzi, pedepse fizice şi puşcărie.
Dacă bunele moravuri, legile moralităţii nu se învaţă în familie, din cauza pierderii tradiţiilor seculare, la şcoală morala a dispărut ca disciplină didactică. Verificând ariile curriculare din marile colegii englezeşti, americane etc., oricine poate constata că morala face parte dintre pilonii de bază, ca şi la noi în perioada antebelică. Deşi la apariţia cărţii le condamnam, acum înţeleg aserţiunile istoricului Tony Judt din „Romania: Bottom of the Heap” (Premiul „Orwell”. 2009). Generaţii după generaţii, diriguitorii nu sunt în stare să vadă cu claritate cauzele înapoierii noastre, nici să înceapă o acţiune hotărâtă, dificilă dar necesară, de ieşire de la „fundul grămezii” specifice „ţărilor de margine”.
Petru Tomegea
Petru Tomegea - ePolitica 