Legături primejdioase

În România, acuzaţiile grave arareori sunt luate în seamă de împricinaţi şi justiţie. De aceea, rivalii, inamicii politici sunt învinuiţi de legături primejdioase cu diferite entităţi şi personaje puse la stâlpul infamiei. Lista acestora a debutat după ’89 cu KGB, ruşii, masonii, Mossadul, apoi s-a îmbogăţit cu ai noştri Iliescu, Vadim, Măgureanu, Coposu, Raţiu, ca azi să li se adauge Voicu, Patriciu, Vântu, Voiculescu, Mazăre etc. Nici raţiunea, nici prezumţia constituţională de nevinovăţie n-au contat. Pe unii dintre „duşmani” justiţia nu a reuşit decât să-i poarte cu cătuşele prin tribunale sau prin faţa camerelor de luat vederi la ceas de maximă audienţă, ca apoi să-i elibereze din lipsă de probe sau pe greşeli de procedură. Se vede că     s-au urmărit nu doar condamnarea penală, ci şi oprobriul public, execuţia mediatică.

În două decenii, motivul celebrului roman al lui Choderlos de Laclos a devenit iată un sindrom al democraţiei de faţadă. Trecut prin filtrul conceptual al unor analişti de primă mână ca Rodica Culcer în 2003, dar exersat 6 ani mai târziu ca armă politică de fraţii Roncea, stratagema îşi extinsese într-o vreme tentaculele şi peste graniţe, vezi cazul Viktor Bout. Prin amestecul brutal serviciilor de informaţii, nu neapărat oficiale, stenogramele au deteriorat echilibrul şi aşa precar al politicului, acuza legăturilor primejdioase vizând reducerea la tăcere a opoziţiei. Boala amână sine die dialogul, negocierile între guvernanţi şi guvernaţi, întrerupând şirul dezbaterilor politice axate pe idei şi programe de relansare economică. De aceea se vorbeşte de agonia statului de drept.

Asemenea încriminări au apărut periodic în momentele dificile ale guvernării, ţinând capul de afiş al agenţiilor de ştiri şi al studiourilor TV specializate. S-a întâmplat recent, când opoziţia a prins pe picior greşit puterea la votul pe legea pensiilor, sau când d. Toader a ridicat anapoda degetul la aceea pentru diminuarea TVA. Au ieşit la iveală astfel cele ce se bănuiau demult: votul imperativ la ordinul partidului, politică la întâmplare, debusolarea legislatorilor puterii şi minciuna uninominală a selecţiei valorilor.

În plină campanie de presă, împricinaţii s-au ascuns după acuzaţii cu priză la vulg: ba că „marioneta Crin”, „junele imberb” Ponta, „prostănacul” etc. sunt mânaţi în luptă de Iliescu, Patriciu, Vântu, Voiculescu… „interconectaţi la grupuri de interese din zona afacerilor şi (a) serviciilor secrete ruseşti”, ba că „miliardarii jegoşi” şi poliţiştii dau lovituri de stat, cică de aceea suntem săraci, ba că 27 jurnaliştii pregătesc atentate împotriva scumpei noastre patrii. Iată că moştenitorii securiştilor fac ceea ce au învăţat de la KGB&Secu.

Eşuând în încercarea de a coloniza dreapta, datorită ascensiunii liberalilor, PDL încearcă să se salveze prin ameninţări deocamdată personalizate şi exerciţii de forţă. Din laşitate, au instituit controlul „după model putinian” al parlamentarilor, al populaţiei, al spaţiului de afaceri. Au reuşit să „ruineze” societatea civilă şi organizaţiile civice prin compromiterea sau cumpărarea celor influenţi, iar controlul informaţiei, hărţuirea opoziţiei urmăresc să destructureze, să demoralizeze mişcarea sindicală şi revoltele mulţimilor. Cam asta rezultă din protestele multor ONG-uri adresate instituţiilor de stat şi organismelor internaţionale. Se uită prea uşor că regimul Ceauşescu a fost înlăturat din motive asemănătoare.

Se pare că domnii puterii au alt plan apropo de viitorul propriu şi al ţării. Nu e greu de ghicit: vor prelungi starea de fapt actuală până când vor fi siguri de câştigarea scrutinului. Până atunci, vom trăi la umbra scandalurilor, a acuzaţiilor de legături primejdioase, periculoase, bolnăvicioase, conspiraţia secolului, votul pe câmpi şi alte făcături mediatice, căci fiecare temă nelegată de soarta proastei guvernări înseamnă încă o izbândă în îndeplinirea misiunii propuse.

Petru Tomegea

Tirania majorităţii şi abuzul de putere

 

 

 

După fundamentalistul Bakunin, un anarhist rus, precursor al bolşevismului, revoluţionarii trebuie să fie tâlhari neînfricaţi, dărâmători ai statului exploatator. Teoria majorităţilor anarhice nu se află la cine ştie ce distanţă, iar de aici la tirania majorităţilor e doar un pas. Ideea însă nu e nouă. Trecută prin filtrul analitic al lui Montesquieu, Tocqueville, M. N. Rothbard, tirania grupărilor majoritare i-a determinat pe specialişti să instituie măsuri constituţionale de siguranţă. Reluarea ei obsesivă indică o anume surexcitare a discursului politic ale cărei motivaţii şi inflexiuni merită discutate.

Acuzaţia de tiranie a căpătat relevanţă mai cu seamă după alegerile prezidenţiale când majoritatea constituită fără program, fără ideologie în jurul unui executiv improvizat nu a mai ţinut cont de voinţa populară exprimată la urne, nici de statutul opoziţiei. De altfel, Constituţia şi regulamentele parlamentare nu mai provoacă dureri de cap, iar legile trec prin diverse subterfugii, indiferent de cvorum şi voturi, ceea ce în UE nu s-a mai întâmplat.

Ireconciliabilitatea actuală între putere şi opoziţie nu are a face cu stânga sau dreapta, ci cu pofta nesăţioasă de pradă bugetară, clivajul justiţiar-electoralist fiind exacerbat de o parte ori de alta: cea băsesciană cică e antinaţională, protectoare a hoţilor şi a corupţilor, iar cealaltă, în ofensivă permanentă, cu ochii pe sondaje, manipulează sindicatele, pregătind mereu programe de ieşire din criză şi guverne din umbră.

Concomitent, se încearcă forjarea subversivă a unui sistem politic bipolar, pe principiul rotativei guvernamentale. Ţintă ascunsă? Eliminarea liberalilor. Aceiaşi strategi ipocriţi nu ţin cont de evoluţia firească spre cele trei forţe ale PE, popularii, social-democraţii şi liberalii, formulă impusă şi de ultimele alegeri. Pentru o lungă perioadă. De reţinut şi strădaniile unor medii de a acredita ideea că nu există decât o alternativă viabilă la guvernarea actuală, cea social democrată.

Dacă definirea majorităţii ca tiranică ţine de sărăcie ideologică, efectele-i perverse  zguduie serios statul de drept prin apelul frecvent la arbitrajul Curţii Constituţionale.  Devenind şi ea jucător la vârf, a generat dezechilibre serioase între cele trei puteri, aşa că necesitatea revizuirii legii fundamentale a devenit vector politic important în confruntarea interpartinică. Însă împărţirea aleşilor în legitimi şi nelegitimi, în buni şi răi ţine de infantilismul comunistoid, prinzând la o anumită categorie a populaţiei fără mari pretenţii civic-culturale. Democraţie majoritară nu înseamnă desfigurarea adversarului, ci crearea, ocrotirea cu orice preţ a posibilităţii de a-şi susţine liber opiniile. De abia (in)acceptarea ultimei aserţiuni determină caracterul majorităţii ca tiranică, dictatorială, abuzivă, anarhică. E de mirare cum personalităţi celebre alături de mass-media se înregimentează de partea puterii ca să stimuleze trocul periculos cu legitimitatea politică, vrând să sugereze că miza diriguitorilor ar depăşi nivelul comun de înţelegere.

Or elitele româneşti, începând cu paşoptiştii, se implicau mai înţelept în instaurarea democraţiei şi a libertăţilor. Poate era cazul să fi învăţat de la început că principiul majorităţii stă la baza oricărei societăţi avansate, cu condiţia să reprezinte interesele celor mulţi, să fie mereu cu ochii pe agenda publică şi nu să servească doar cauza unei anume grupări, indiferent de cântecele sirenelor bogat răsplătite.

Nici inflamarea luptei sindicale nu a adus dramul de înţelepciune necesară renunţării la spectacolul mediatic pueril, căci apropierea actorilor politici de necazurile cetăţeanului întârzie. Berbecii mediatici ai partidelor îşi continuă nestingherit sfada neroadă în studiouri media, încercând iluzoriu să câştige aderenţă nu pentru programe social-economice, ci pentru ei înşişi şi ai lor. Te şi întrebi: mai are ţara asta Parlament, Justiţie, Guvern, Preşedinte?

 

Petru Tomegea

Ziare com.

 

 

 

 

Caii verzi ai creştin democraţiei

 

 

 

După pierderea lamentabilă a puterii în 2000, ţărăniştilor li s-au subtilizat mesajul justiţiar asupra trecutului comunist şi ideologia creştin-democrată, două importante mize între sforari, strategi de doi bani şi politicieni de orientări politice incerte.

Ipoteza merită demonstrată.

Renăscându-se în zilele revoluţiei, PNŢCD a stârnit animozităţi ca şi PNL, PSDR, foştii comunişti văzând în partidele istorice o încercare de restaurare a statu quo-ului antebelic. Oricine realizează că drumul ne-ar fi fost scutit de împărţeala primitivă a prăzii şi de tranziţia prelungită peste poate. A beneficiat iniţial de carisma preşedintelui Corneliu Coposu, neratând Parlamentul în primele trei legislaturi. Din păcate, după strămutarea Seniorului în câmpi cu verdeaţă, partidul a ajuns o strânsură debusolată la mâna securiştilor infiltraţi şi a veleitarilor, pierzându-şi verticalitatea şi doctrina, chiar dacă 95 % dintre români se declarau creştini. S-a cramponat de lideri înguşti, aşa-zişii talibani, inapţi de lucrul în echipă. Fără a şti să iasă din înfrângere, staff-ul ţărănist s-a prăbuşit, antrenând în degringoladă o mulţime de oameni valoroşi. Orgoliile nenorocite la vârf au generat apoi disoluţia internă, dezechilibrând eşichierul politic pe partea dreaptă.

Majoritari în Parlamentul European, popularii şi creştin democraţii şi-au căutat o altă formaţiune-pereche în România. Oportunitatea a aglomerat culoarul creştin democrat până la busculadă, Valeriu Stoica, Th. Stolojan, Emil Boc, C.V.Tudor, Becali, Măgureanu, V. Lupu,  Miluţ, Pavelescu etc. poftind uzufructul curentelor în vogă. Se ştie că doctrina politică la români rămâne vorbă goală, poziţionările de la stânga la dreapta fiind doar conjuncturale. Dar, în criza aceea de identitate, bazinul electoral de dreapta părea foarte atrăgător. Au intrigat şi canibalizarea, maniera fripturistă, lipsită de fairplay a outsider-ilor care i-au împins în prăpastie pe foştii colegi ţărănişti.

Agonizând cu fantasma Albei ca Zăpada lipită pe ochi ca un zăbranic, s-a năşit Fundaţia Creştin Democrată a dlui Teodor Baconschi, „un think tank politic nepartizan”(!), lansat în stil occidental la Ateneu, cu elită intelectuală de curte, Renaştere, Iluminism, decor clasic, şampanie, Plăcinte, Pleaşcă şi Pleşcoi. Fireşte, nu ipocrizia, nici enormitatea „politic nepartizan” vor atrage oportuniştii de pretutindeni, ci filonul promiţător al finanţării. Dar dificultăţile nu vor fi surmontate din aceleaşi vechi metehne: lipsa masei critice şi a bazei electorale create în jurul unor nuclee harnice, motivate nu de funcţii, ci de aplicarea unei ideologii moderne, deocamdată fără priză la alegători. Şi apoi, în timp ce la noi creştin-democraţia se piaptănă iar ţara arde, respectivele nobile idealuri europene care presupun universalitatea libertăţii şi a demnităţii, cultul pentru solidaritate şi responsabilitate sunt momentan în vizibilă pierdere de viteză. În plus, preţioasele construcţii ideologice nu se pot pune în operă cu burta goală a poporenilor.

Românii s-au cam săturat de vânzători de iluzii şi pescuitori în ape tulburi abonaţi mereu la scaunele de onoare pentru simplul merit al iuţelii de picior ori al frazelor meşteşugite. Ne vine acru de samsarii politici care încă tratează populaţia cu reţete Maskirovka Secu. Politica viitorului trebuie să devină o profesiune cinstită şi respectabilă. Dacă s-ar accepta convocarea unui congres naţional al tuturor celor de orientare populară creştin democrată, indiferent de apartenenţa la o grupare ori alta, dacă politica viitorului partid va fi stabilită de membrii înşişi, dacă nu se vor băga în faţă aceiaşi cai bălani îmbătaţi de averi şi măriri de care se vede că nu mai putem scăpa, dacă mass-media vor privi cu respect şi bunăvoinţă o asemenea iniţiativă, este posibil să avem un partid credibil, cu şanse reale de a ajunge cândva o alternativă la guvernarea actuală. Până atunci, mai va. Q.E.D.

 

Petru Tomegea

Ziare.com

 

 

 

 

 

Boierimea de neam şi noii fanarioţi

 

 

 

 

Dacă în alte părţi nobilimea generează încă un adevărat cult, în România nu se mai ştie nimic despre o clasă cândva actor principal pe scena istoriei naţionale. Marxism-leninismul istoriografiei româneşti a reuşit să ne scoată din minte imaginea boierimii, numind-o otova exploatatoare, reacţionară, antipatriotică. După hotărârile CC al PC-URSS din februarie 1948, cu nemernică slugărnicie, cozile noastre de topor au exclus din şcoli, biblioteci tot ce era „retrograd”, adică Eminescu, Maiorescu, Xenopol, Lovinescu, Iorga, Blaga etc. Operaţiunea a fost cel mai cumplit atentat la fiinţa noastră naţională, încă nedezavuat oficial. De atunci, toate ediţiile manualelor şcolare ne inoculează idei de o stupiditate agresivă ca: boierii s-au opus măsurilor de întărire a statului feudal, prin stat înţelegându-se tronul, l-au trădat pe domn în momente grele pentru ţară etc. Nu se mai aduce în discuţie lupta, uneori pe viaţă şi pe moarte, împotriva unor tirani hrăpăreţi care nu le recunoşteau libertăţile, nici dreptul la proprietate, evitând de multe ori să participe la aventurile lor belicoase. Nu se învaţă că victoriile de la Rovine, Podul Înalt, Călugăreni etc. au avut urmări tragice: jaful total, desţărarea pentru lungi perioade de timp, băjenirea în codri ori în ţările din jur, incendierea, distrugerea tuturor construcţiilor mai răsărite, de aceea ne înfăţişăm Europei doar cu ruine. Încă se mai învaţă la şcoală minciuni gogonate: cele 11000 de victime ale răscoalei din 1907 au fost în fapt sub 300, atât rezultă din dosarele criminaliştilor, boierii puneau botniţă ţăranilor ca să nu guste din strugurii culeşi (Z.Stancu), ceea ce neam de neamul românesc nu a pomenit, iar conflictul din balada Toma Alimoş pentru împărţirea zonelor de influenţă între haiduci a fost deturnat de la sensul real la o încăierare între cei săraci, dar cinstiţi, şi boieri.

Astăzi boierimea a ajuns în stare de disoluţie. Nici măcar nu-şi revendică proprietăţile confiscate. Cei mai mulţi au pierit de foame şi cazne la canal ori în închisorile comuniste. Puţini au reuşit să se salveze, adesea peste graniţă. În casele, vilele, palatele lor locuiesc încă vechii activişti ori noii învârtiţi. Conacele au fost rase stahanovist de pe faţa pământului ori au devenit magazii, grajduri, sedii de CAP, IAS etc. Nicio urmă nu trebuia să mai amintească de drepturi şi libertăţi, de „burghezo-moşierimea” făcătoare de ţară. Nici de jaful sovietic şi ciuntirea teritoriului.

Din păcate, nici regele, nici boierii nu s-au mai întors, în schimb, obiceiurile le-au fost însuşite de ipochimeni pofticioşi de avere fără muncă şi măriri. Au reapărut domni şi doamne de companie a căror unică preocupare e linguşirea, osanalele. Importanţi lideri de partid le reproşează fostelor slugi că muşcă mâna ce le-a dat să mănânce şi pe care ar trebui s-o lingă… Au condamnat cu mândrie proletară burghezo-moşierimea pentru a-i lua locul, căci tânjesc după huzurul parazitar.

Local, au apărut baroni cu adevărate curţi feudale, distribuind bugetele de stat cum „vrea pixurile şi muşchii” lor. Boieria nouă s-a răspândit grabnic în eşaloanele inferioare ale puterii politice, economico-financiare. „Domni” mai răsăriţi, şefi mai mici ori mai mari îşi au servii lor, iar raporturile se înscriu în linia feudalismului fanariot: acum argaţii le îngrijesc viloaiele, maşinile tari, nu trăsurile, vătafii-bodyguarzi au grijă de odrasle sturlubatice, secretara top-model are în seamă o mulţime de socoteli, purtătoarea de vorbe e plătită să-i bage în ceaţă pe interlocutori, iar reprezentanţii PR reşapează imagini grobiene etc. Străinii rămân stupefiaţi de largheţea cu care o ţară nenorocită risipeşte pe lux fonduri indispensabile şcolii şi spitalului, de aceea UE ne tratează ca pe nişte locuitori mărginaşi, de la „fundul grămezii”(T. Judt). Orice am face.

Măcar boierii îşi plăteau argaţii şi traiul din propriul buzunar.

 

Petru Tomegea

Ziere.com

Lecţia Doamnei Merkel

 

 

Oare ce va fi gândind Doamna Merkel după vizita în România? E vorba de Cancelarul Germaniei, o ţară în care politicienii îşi văd de fişa postului şi nu se hlizesc zi şi noapte la televizor făcând pe grozavii şi dând vina pe alţii. Lucrează disciplinaţi în echipă, nu sunt bolnavi de putere, nu-şi desfigurează adversarii. Nici nu se duc cu elicopterele de stat la crâşme, botezuri şi la cules de vie electorală. De aceea criza le-a ocolit patria. Nu şi România. Mai e vreo ţară pe pământ unde personalităţi de talia Dlui Marga invită pe al doilea om ca putere din lume ca să aibă cu ce se făli guvernanţii, iar aceştia rămân în funcţii, deşi sub guvernarea lor mult mai bine de jumătate din salariaţi nu-şi pot acoperi coşul zilnic?

Fiind a şaptea ca număr de locuitori în UE, ţara ni se zbate în ghearele corupţiei de la vârf la bază. De aceea, în drum spre Bulgaria, de care se simte mai ataşată, a venit în vizită-fulger la Bucureşti, nu doar pentru a marca 130 de ani de relaţii diplomatice româno-germane, ci ca să ne spună că, în loc de malversaţiuni, ar trebui să gestionăm cu responsabilitate economia şi relaţiile cu UE, să ne preocupe conflictul din Transnistria, să avem grijă de strategia dunăreană şi de cooperarea la Marea Neagră, Balcanii de Vest, Parteneriatul Estic. Să ne bată obrazul că investitorii nemţi sunt trataţi cu dispreţ şi statul nostru de drept nu le înapoiază sumele datorate. De. Dacă nu cotizează la partid! Aşa le trebuie. Ceilalţi n-au păţit la fel? Şi tac chitic.

Aţi auzit cumva că diriguitorii nu ne dorm noaptea de grija agendei publice interne şi internaţionale aşa cum o vede înaltul oaspete? Ei da! Interesul lor cât casa e să dirijeze bugetele spre oamenii lor din teritoriu ca să amaneteze urnele la viitoarea confruntare electorală, să-şi întărească jilţurile cu proptele pe viaţă, să spulbere opoziţia şi să-şi cotonogească rivalii şi, mai cu seamă, să le crească averile şi deverul. Să treacă pe şest legile pensiei şi a educaţiei, ceea ce nu se mai întâmplă niciunde fiindcă implică pe zeci de ani toată populaţia. Între timp, vin la TV să-i aburească pe sărăceni.

Numai că în timp ce Marea Doamnă devenise un sfert de ceas Primul nostru Ministru încercând să ne ajute, dl Boc avea pe de lături o convorbire telefonică de neam-tănase, uitând că este gazdă, iar Cancelarul, conform uzanţei, i se adresează. A întârziat de altfel neserios şi neprotocolar cu răspunsul: o improvizaţie că ţi-e şi ruşine de ruşinea sa. Dacă va fi avut-o.

Nici d. Băsescu nu a gestionat prea inspirat evenimentul. În virtutea cutumelor şi a regulilor diplomatice, ca preşedinte-jucător, cu atâtea puteri autoatribuite, nu Primul Ministru trebuia să iasă pe covorul roşu în sunet de fanfară, ci Domnia Sa. Căci puterea bundespräsidentului Christian Wulff e incomparabil mai redusă decât a Cancelarului şi a Cotrocenilor. Dar a vrut să arate că Doamna Merkel e cu o treaptă mai jos. Noroc că nu i-a amintit de tain. Dacă nu vor fi fost alte înţelegeri, aroganţa ar putea să ne aducă prejudicii, diplomatic vorbind. Că nu a ştiut să fructifice ocazia în favoarea României am simţit-o cu toţii. De altfel, în legendele spiritiştilor cotroceni, Zeus trebuia să-şi ducă de mână poporul prin deşertul crizei, nu să i se aprindă călcâiele după nurii promiţători ai Albei ca Zăpada…

Vizita plină de semnificaţii, singulară în ultimii ani, e o lecţie din care mai marii noştri n-au fost în stare să înţeleagă nimic. Or după despărţirea tragică de saşi şi şvabi, liantul între cele două popoare s-a distrus iremediabil. Etnopsihologic, eram două entităţi complementare. În lipsa modelului german, admirat deopotrivă şi respectat, ne-am întors cu faţa spre neamuri, spre comoditatea balcanic-levantină şi tranzacţionismul slavo-fanariot. Mai mult, tinerii nu mai visează la rigoarea şcolii nemţeşti, ci la bunăstarea, consumerismul şi valorile etice ale spaţiului british-american.

 

Petru Tomegea

Ziare.com

 

 

 

Viclenia retragerii strategice

 

 

Obligat să participe la mascarada politică a ultimilor ani, contribuabilul român se întreabă pe bună dreptate: oare cum se face că politicienii altor ţări se întrec în aplicarea programelor economice, culturale, educative, sociale iar ai noştri risipesc bugete naţionale, energii colosale doar pentru întreţinerea fenomenului politic în sine, nu pentru buna chivernisire a treburilor publice?

În laboratoarele puterii, specialişti plătiţi împărăteşte clocesc fel de fel de subterfugii nu ca să trăim noi mai bine, ci pentru linşarea mediatică a pretendenţilor, rivalilor, oponenţilor la vârf, livraţi spaţiului public ca duşmani de ţară şi de neam, ultima găselniţă fiind perfida manevră a retragerii tactice. E nevoie de argumentaţie.

Veche de când lumea, a dus mai totdeauna la păcălirea, dezarmarea, demotivarea şi chiar la însuşirea muniţiei armatelor adverse. Folosind această tactică, Ştefan a nimicit fercheşa oaste a lui Matei Corvin la Baia şi a recucerit cetatea Chiliei.

Urmaşii lui Machiavelli teoretizează trei tipuri de stratageme, preluate otova de agenţiile de marketing, advertising şi PR (politic):

– active – studierea laborioasă şi dejucarea tuturor mişcărilor, acţiunilor, planurilor, intenţiilor inamice;

– adaptive – posibilitatea unei rapide replieri şi acomodarea la stilul duşmanului puternic, pentru a-l învinge cu propriile arme;

– anticipative – evaluarea atentă a avantajelor şi calcularea riscurilor unor acţiuni preventive, simularea atitudinilor aşteptate de oponenţi pentru a disimula alte lovituri mai dure împotrivă-le.

Spre comparaţie, în societăţile democratice războaiele politice nu-şi mai au rostul, negocierile politice vizând doar echilibrul între puteri, între guvernanţi şi opoziţie, între avantaje şi concesii deoarece pe prima scenă se află parteneri respectabili, nu adversari. De duşmani şi şmecheri nu poate fi vorba la cei interesaţi de lucruri publice, absolut toţi având ca obiectiv declarat servirea cetăţeanului în slujba căruia se află. Nimeni nu este ameninţat, manipulat, nici înfrânt la masa dialogului.

După revoluţie, stratagema retragerii a fost aplicată de organe în 13 iunie ’90 când s-a simulat incendierea autobuzelor, a IGM şi ocuparea televiziunii publice de către răsculaţi, iar în 1999 ortacii mironcozmişti s-au făcut că fug pentru a cădea apoi în spatele jandarmilor şi a-i spulbera.

Deşi politrucii recuperaseră până acum doar tehnica simulării / disimulării necesară ignobilelor victimizări, cu impact covârşitor asupra mulţimilor precar educate, acum au pus în operă perversa tactică a retragerii strategice. Anunţându-se invitaţia la dialog cu puterea, anticipată până şi de novici, opoziţia a realizat în fine că nu frica de suspendare a fost vectorul principal al retrimiterii în Parlament a legii pensiilor, nici grija faţă de soarta femeilor, ci confiscarea muniţiei celor ce-şi făcuseră un cap de pod din mesajul social-egalitarist şi eliminarea lor din prim-planul mediatic.

Asemenea tactici se folosesc când adversarul este puternic, ca lovitura indirectă să-i limiteze libertatea de acţiune, efectele psihologice fiind precise: scade capacitatea de persuasiune, demotivează lupta aprigă, iar sondajele reacţionează conform previziunilor. E un fel de hărţuire dintr-o perspectivă gândită dinamic, pe baza unui mixaj între măsuri realiste şi reacţii emoţionale.

Retragerea de pe câmpul de bătaie unde opoziţia se pregătea să-şi dovedească adversarul sugerează implicit că acesta îşi concentrează forţele, mijloacele asupra altor bătălii importante, menite a-i asigura menţinerea la putere şi amanetarea viitoarei legislaturi. În plus, sfada autohtonă pentru întâietate, eliminarea prostească a concurenţilor pe acelaşi culoar o vor descalifica şi dezorganiza, fără intervenţia puterii: indusă mereu în eroare, opoziţia îşi va măcina forţele în gol, epuizându-şi muniţia electorală în conflicte intestine legate de leadership, arareori de un minim programatic. Q.E.D.

 

Petru Tomegea

Ziare.com

 

 

 

Ipocrizia asului din mânecă

 

 

 

 

Formaţiunile de la putere, preşedinţia şi guvernul lasă impresia că au un as câştigător în mânecă şi, până la alegerile din 2012 – anul PDL, vor scoate ţara din criza în care ei înşişi au îngropat-o, refăcându-şi astfel credibilitatea pentru a ajunge iarăşi la butoane. Teoria a fost lansată de premier şi susţinută cu aplomb de miniştri, parlamentari, angajaţi ca „formatori de opinii” la TV, care, speriaţi de amploarea mişcărilor sociale, anunţă că „s-ar putea de la anu’ să crească salariile”, unii vorbind de 10%, alţii de 15%, ceea ce miroase a gogoaşă electorală. De populism nu mai zicem, că ne-a luat-o înainte d. Mugur Isărescu. Şi apoi care salarii? Cele amputate cu 25%, sau cele din cartea de muncă? Nu ştiu cum se face că îmi vine-n minte suta de lei pe care ne-o băga pe gât tovarăşul, dar nimeni nu-l mai lua în seamă. Precaut, elicopterul îl aştepta pe Palat.

Prologul „s-ar putea să” are şi variante: „ar fi posibil să”, „am avea posibilitatea să”, „nu e exclus să, „urmează să”… reforme peste reforme, a statului, a Parlamentului, a Justiţiei, a educaţiei, a sănătăţii etc., programe ca acelea, legi noi şi ordonanţe, hotărâri de guvern. Numai ca să trăim mai bine! Însă trebuie să avem răbdare. Totuşi au trecut doi ani şi nu se vede vreo luminiţă pe strada amărăşteanului. Cică nu se pot face toate deodată. Doar că niciuna nu a trecut de vorbe. Să-şi fi vârât coada jupâneasa Omida?

De altfel, PDL a devenit un car de vorbe şi promisiuni. Târându-se cu nasul în ţărâna sondajelor, cu o cotă de încredere atât de joasă că e ţinută secretă, mai bine s-ar chema „Partidul s-ar Putea să Democrat-Liberal”, potrivit cu introducerea preferată de liderii, baronii, primarii lor atunci când îşi anunţă cu surle şi trâmbiţe pe toate canalele măreţele realizări ca tăieri, impozitări, reduceri, închideri de mii de firme prin reforma(!) forfetară, sute de spitale şi 3000 de şcoli cu lacăte, tăierea curentului noaptea, că-ţi bagi degetele în ochi pe stradă. De aceea, singură productivitatea hoţiei se află în creştere, mai revoluţionar-reformatoare ca oricând.

La propagandă însă se îndeplineşte planul mai dihai ca (scuzaţi!) cincinalele în patru ani şi jumătate. Mai ţineţi minte programele TVR dinainte de ’89, cele cu „due ore, due persone”? Nici că le-am simţit lipsa 20 de ani. Ei bine, acum le revedem în toată neruşinea lor, cu o neînsemnată deosebire, pe post de sinistro-odioasă apare Emil Boc! Fiind vorba de PDL, nu se putea altfel decât pe banii contribuabilului. Şi cu foşti disidenţi, Rodica Culcer (Aici BBC!), cu foşti apărători ai deontologiei jurnalistice ca Alexandru Lăzescu, punând în practică azi ce condamnau cu foc pe vremea lui Năstase, cu prezenţa tuturor flaşnetelor portocalii care perorează continuu acelaşi discurs arţăgos, încât au reuşit să-i îngroape cu totul audienţa. De! Dacă nu caută în arhive! Ar fi văzut că în epoca de aur cuvântările tovarăşului erau urmate de poeme, ode, imnuri şi cântece mustind de fericire prin care patria recunoscătoare îşi cânta din inimă mama, cârmaciul, partidul, viitorul de aur, multilateralismul dezvoltat.

Dacă vor fi cuminţi şi ascultători, cică românii vor avea „un stat cu care «se vor putea» mândri în Uniunea Europeană”, dar nu toţi, ci doar „cei care azi susţin guvernul, PDL şi celelalte partide din arcul guvernamental, UDMR, UNPR şi grupul minorităţilor naţionale”. Susţii guvernul şi partidul de la putere, te mândreşti. Nu susţii, nu te mândreşti. Funie şi săpun! Aici era cuiul lui Pepelea: „Partidul e-n toate…” Percepţie de 45 ani. Reluată.

Asul din mâneca trişorilor calificaţi la locul de muncă nu e cacealma. E hoţie curată. Cacealmaua presupune totuşi asumarea unui risc, dar asul e un instrument eficace. Acum a devenit principal atu folosit în dejucarea suspendării, atentatelor, puciurilor, loviturilor de stat date de sărăceni împotriva unui preşedinte tare iubit(or) de popor.

„S-ar putea” să preferăm profesionalismul politic, nu mânărelile de poker.

 

Petru Tomegea

Obsesia logosului fondator sau politica nimicului

Descătuşarea conştiinţelor şi accesul postdecembrist la drepturi şi libertăţi civice au determinat reacţiuni subversive ale elitelor comuniste înlăturate de la vârful puterii, iar contracararea tendinţelor de refacere a statu-quo-ului şi a influenţei acestora s-a dovedit imposibilă unei singure generaţii. În consecinţă, democratizarea şi instituţionalizarea proaspătului stat scăpat de totalitarism prezintă suişuri şi coborâşuri în funcţie de atitudinea noilor reprezentanţi faţă de putere. Gestionarea abuzivă a raportului între guvernanţi şi guvernaţi scoate în evidenţă o mulţime de boli specifice tinerelor democraţii, abordate in extenso de medii, dar şi unele tare ascunse ale politicii, sindroame, manii, psihoze, obsesii. Ipoteza merită demonstrată.

Logosul fondator a aparţinut iniţial demiurgului care, pronunţând cuvintele lumină, apă, pământ, viaţă, om a generat realităţi prin simpla lor numire. Puterea cuvântului a fost uzurpată apoi de împăraţi, regi, papi, unşi ai divinităţii, iar poruncile întărite prin pravile aveau să consfinţească supunerea semenilor, robi ai cerului, dar şi ai stăpânirii vremelnice.

Foştii activişti au reuşit să recupereze frâiele puterii, dar schimbarea peste noapte a hainelor bolşevice cu cele democratice s-a dovedit o formă goală de conţinut, fatală poporului român. În dispreţ profund faţă de morala creştină, faţă de ştiinţa şi arta bunei guvernări, au reactivat cu uşurinţă politici, practici comunistoide, căci revoluţia nu i-a învăţat nimic, iar cartea e grea. Considerându-se atotştiutori, cu nesemnificative excepţii, diriguitorii trec fatalmente prin greşelile analizate pe larg de savanţi, de la Platon la S. Huntington, molipsindu-se în timp de toate maladiile copilăriei politice.

Pentru a le creşte forţa de persuasiune, apelează la gestică şi cuvinte purtătoare de biruinţă (nikeforos), memorabile, dar desfigurante, explozive, încercând să-şi nimicească duşmanul şi apoi să fundeze noi realităţi, după chipul şi asemănarea lor. De aceea, îi vedem mereu în prim-plan la tăieri de panglici, la inaugurări evenimenţiale majore şi catastrofe, la şedinţe de analiză în instituţii de forţă. Discursul lor pregătit de către consilieri, experţi este perorat în nume propriu, ca pe vremuri. Aflaţi mereu în ofensivă, probozesc împreună cu garda pretoriană de lingăi poporul, Parlamentul, partidele, educaţia, sănătatea, clasa politică. Învinovăţirea ocoleşte mereu liderul. Batjocura, poreclele, injuriile explodează cu predilecţie în zilele de recreere din week-end ca să-şi adjudece fără efort un nou cap de pod mediatic.

Spre a deveni fondatoare, cuvintele, sintagmele căutate cu mare de grijă de către experţii de tip Lăzăroiu trebuie să plaseze noile realităţi în legendar, mitic şi fabulos. Chiar dacă frizează absurdul: logo-ul „Albă ca Zăpada” urma să fundeze noua mişcare politică a liderului maxim ce se va naşte din spuma mării, ca o Mărie dar cu altă pălărie, spre a înşela iarăşi şi iarăşi vigilenţa electorilor, iar Scufiţa Roşie, Fetiţa cu chibrituri, Moş Crăciun sau Capra cu trei iezi vor rămâne de poveste, în afara legislativului. A se observa că toate previziunile oracolului cotrocean au coincis cu rezultatele scrutinelor!

Nominalizarea respectivelor „wishfull thinking” ca realităţi inerente nu a fost o excepţie. Fenomenul continuă seria lui Dumnezeu, Sfânta Elena, o dată pe vechi, o dată pe nou, Sfântul Nicolae, Zeus, Zeiţa etc. Excursul mitico-religios evidenţiază falsul imaginar indus mulţimilor, ca alături de cuvântul fondator să instaureze „neue Ordnung”, românii supunându-se fericiţi autorităţii supreme a Măreţului Ctitor, „Ritter der Gerechtigkeit“ (cavaler al dreptăţii). Or idolatrizarea stăpânului şi slujirea poftei sale de putere împotriva voinţei populare poate fi obiect al ştiinţelor psihice, nu criteriu de adevăr (Durkheim). Nu logosul fondator ne va scoate din înapoiere şi sărăcie, ci doar competenţele manageriale. Q.E.D.

Petru Tomegea

Ziare.com

Ghici cine pică de fazan?

Fazanul e o pasăre de minune. E atât de frumoasă, exotică, încât subsemnatul nu e în stare s-o guste măcar, oricât de fezandată ar fi. Cum să mănânci ditai capodopera naturii? Ca orice e frumos, are totuşi un cusur: e credul şi intră nătâng în capcana braconierului. Din asta se trage numele jocului de copii în care pică de fazan cel ce nu poate continua şirul cuvintelor terminate cu anumite sunete.

Jocul debutează pe la 4-5 ani şi continuă până la majorat când devine strategie hoţo-politică, în vogă la noi de peste două decenii. Se joacă în doi, în trei, în câţi vrei. Toţi jucătorii ajung „fazan”, cu excepţia ultimului. Pe el n-are cine-l păcăli o zi, o lună, un an, arareori mai mult. Ca s-o prelungească după poftă, are nevoie de fezandarea fraierilor prin tehnici de gang: şmen, fentă, ţeapă, cacealma, pontoarsă, lovituri pe la spate, culminând cu mita, de regulă, a zecea parte din „pont”.

4-5 ani s-au experimentat scheme de „întrajutorare”: 10, 100 de inşi hotărăsc să pună pe rând, lună de lună banii pentru unul dintre ei, însă, după ce încasează suma, premiatul o dă cotită, lăsându-şi de fazan partenerii. Concomitent, creditele în valută pe ochi frumoşi au culcat la pământ mândreţe de fazan Bancorex & fraţi şi surori. Aşa şi-au făcut mahării bani de lapte la copii, adică milionul de $. Multiplicat eventual cu 10, 100, 1000.

Fiind lucrativ, jocul s-a lăbărţat în scurt timp peste întreaga ţărişoară: „fazanii” de contribuabili plătesc toate dările la stat, dar privilegiaţii beneficiază de servicii chiar dacă nu achită nimic. Fraierii se milogesc la medicii de familie şi CAS, în timp ce ştabii nu suportă sărăcia din spitale autohtone, tratându-şi pe banii noştri beteşugurile în cele mai scumpe clinici străine, sau în rezerve utilate regeşte numai pentru măriile lor. Plătitorii de biruri îşi dau copiii la şcoli amărâte din ţară, cu profesori famelici şi mobilier ponosit, iar odraslele lor învaţă patriotismul la Cambridge şi Harvard. Amărâţii n-au ce pune pruncilor pe masă, nici cu ce-şi plăti facturile, iar palatele luxoase, plimbările cu maşini de lux blindate în coloane cu zeci de păzitori se îndesesc mai dihai ca oricând şi oriunde. Cine şi-ar fi închipuit că te poţi duce la crâşmă cu elicopterul de stat? Iată că au renăscut lupta de clasă şi egalitarismul proletar. Când e vorba de bănuţul văduvei şi al sărmanului.

Cum la noi ideologiile, doctrinele sunt greu de asimilat iar jocurile de grădiniţă, mult mai la îndemână, fazaniada a cotropit scena politică. Aşteptându-şi cuminţi rândul, personalităţi, grupuri, partide, coaliţii, uniuni, largi categorii sociale au picat în plasa câte unui isteţ plin de fler. Primul „fazan” a fost d. Petre Roman, nevoit să-şi salveze pielea din calea trupelor de asalt minereşti prin cele catacombe de sub Palatul Victoria, în vreme ce d. Iliescu ţinea firul scurt închis. Lecţia nu i-a folosit la nimic. Asemeni fazanului care nu ştie să iasă din borcan făcând 3 paşi îndărăt, aşa n-a ştiut nici Don Pedro să desluşească lauda groasă, terminatoare: „Petre, eşti cel mai bun”. Nici că şi-a mai revenit.

Cu totul neaşteptat, stratagema i-a scos din joc după o fezandare ca la carte şi pe Nicolae Manolescu, Ana Blandiana, Doina Cornea, Andrei Pleşu, Mircea Dinescu, Ion Caramitru, Dorin Tudoran etc. S-a dovedit că fruntaşii elitelor intelectuale devin victime sigure ale ţeparilor postdecembrişti, azi masochismul cărturăresc fiind mai înfloritor ca niciodată. A fost momentul crucial când tot românul a acceptat în sine ideea de a fi scos de fazan oricând şi de oricine.

Au picat de fazan chiar şi formaţiuni politice: PSDR – Cunescu şi-a vândut zestrea; înghiţind paharul cu otravă frăţească a liberalilor stoichişti, PNŢCD a închinat steagul ţinut sus de seniorul Coposu de dincolo de neguri… Campioni la halit momeala au fost „fazanii” voiculeşti care s-au prins în soluţia imorală la nici o lună de la întinderea cursei, situaţie repetată la indigo 4 ani mai târziu de PSD.

Ghici cine urmează?

Petru Tomegea(Ziare.com)