Nemulțumiți de felul cum sunt reprezentați de către politicienii aleși și de proasta guvernare, cetățenii dau vina pe instituțiile democrației, pe cele trei puteri ale statului de drept: Parlament, Executiv, Justiție, ceea ce se întâmplă și în Occidentul spre care privim cu jind. Dar, fiindcă nemulțumirile persistă de 25 ani, se caută fel de fel de explicații: ba că așa ni-e neamul nostru așezat la marginea lumii civilizate, între Balcani și Rusia, ba că nu știm să ne alegem conducătorii sau, și mai și, că diriguitorii nu-și iubesc țara, nu țin cont de voința populară, nu sunt demni, nici competenți…
Ei, bine, discursul acesta ne face viața amară zi de zi: ziarele și televiziunile, jurnaliștii și analiștii, formatorii de opinii nu-și dau rând să dea la iveală noi și noi elemente ale incapacității factorului politic de a se achita de datoriile față de concetățeni. De aici, concluzia fatalistă: avem politicienii pe care-i merităm, iar din această matrice nu putem ieși (iar Caragiale!). Așa să fie?
Nevoia de modele
Recunoaștem în aceste forme mentale dorința arzătoare a unui popor de a recupera distanțele care-l separă de Occidentul hiperdezvoltat și civilizat, dar și neputința de a o face într-un timp rezonabil. Or asta descurajează și invită la căutarea cu orice preț a vinovaților. Una dintre cauze se discută de un sfert de veac: lipsa modelelor.
Dar la o privire atentă, modelele nu ne lipsesc deloc, din contra. Avem de unde alege. E adevărat că istoria ne oferă exemple de liberali ca Brătienii, ca I. Gh. Duca și Delavrancea, țărăniști ca Iuliu Maniu și Alexandru Vaida-Voevod, conservatori ca P.P. Carp, Titu Maiorescu, Lascăr Catargiu, socialiști ca Dobrogeanu-Gherea și Vasile Conta… Mie mi-au plăcut însă liberalii I. Gh. Duca și Gh. Brătianu, marele nostru istoric, ambii asasinați, primul de „Nicadorii” legionari pe peronul gării din Sinaia în 1933, iar al doilea, cică sinucis în 1953 după ce a fost dat afară din Universitate și maltratat crunt ani buni de torționarii Securității la Sighet.
Avem și modele postdecembriste ca Seniorul Corneliu Coposu, Emil Constantinescu, Horia Rusu, Crin Antonescu… Ei, da, Crin Antonescu, unul dintre puținii politicieni care au pus măcar o dată demnitatea și interesul de partid, poate și național, deasupra propriilor interese (las loc de înjurat!…………..).
Modele și …modele
Partea proastă este că modelele de mai sus sunt admirate în vorbe la aniversări și alte ocazii, dar de urmat urmăm modelele prezente zi și noapte pe ecranele patriei. De ce Gigi Becali, de ce Dan Diaconescu, de ce Radu Mazăre, de ce Elena Udrea, de ce Șerban Mihăilescu, alias Micky Șpagă, de ce Victor Hrebenciuc, Corneliu Vadim Tudor…? De adăugat și falsele modele din domeniile economic precum regii asfaltului, ai lemnului, ai bordurilor, clanurile de interlopi dintre care apare un Nuțu Cămătaru proaspăt eliberat din penitenciar, înălțat apoi pe un superb armăsar împărătesc, pur-sânge negru ca smoala, un Nicu Gheară sau Ștoacă sau Bercea Mondial de a căror frică tremură o bună parte a spectrului politic, inclusiv fratele fostului președinte… Mai puneți de la dumneavoastră mulțimea de modele de doi bani din showbiz și telenovele, ca să fie tabloul complet.
De ce sunt promovate aceste modele cu asupra de măsură? Există undeva vreun scenariu care, prin lipsa unor modele autentice, demne de urmat, să ne țină într-o stare de tranziție perpetuă, încât să nu mai putem vedea veci-pururi luminița de la capătul tunelului? Sau e vorba de altceva.
De la teorie, la practică…
În opinia mea, e vorba de amândouă, dar e nevoie de argumente. Pe unele deja le-ați anticipat: 1. televiziunile, Internetul și presa trăiesc din rating, iar personajele acestea stârnesc de fiecare dată vâlvă și curiozitate; 2. fruntașii politici înșiși sunt satisfăcuți de această stare deoarece o populație conștientă și corect informată e mult mai greu de momit cu gogoși electorale, iar modelele negative sunt tocmai ceea ce le trebuie; 3. pe deasupra, respectivele modele sunt foarte ușor de imitat. Nu e nevoie de cine știe ce efort, de multă carte, nici de competențe, ci doar de tupeu. De un imens tupeu. Iar primul sfert de veac din politica românească poate fi numit fără tăgadă al „tupeului politic”.
Modelul Corneliu Coposu nu avea cum să prindă deoarece presupune austeritate și rectitudine morală, principii politice și pricepere, iar la aceste capitole cei mai mulți politicieni sunt corigenți.
Petru Tomegea
Petru Tomegea - ePolitica 