Iulia Murariu, „Nichita Stănescu. Limbajul poetic”

În ultimele două decenii, clivajul cultural, competiţia benefică între capitală şi provincie au căzut în derizoriu. Indiferent ce s-ar realiza, fie artă, fie ştiinţă, dacă nu e de pe Podul Mogoşoaiei, aproape nu contează. Edituri naţionale, expoziţii periodice de carte, de artă au uitat că scriitori, pictori, arhitecţi, muzicieni nasc şi la Moldova, Ardeal, Banat. Aşa că studii ca teza de doctorat a distinsei profesoare Iulia Murariu, volume de proză şi versuri ale cutăruia „de la ţară” nu pot intra nicidecum în planurile editoriale centrale, mult mai preocupate de „operele” celor ce deţin pâinea şi cuţitul bugetelor decât de valoarea propriu-zisă. Având vizibilitate doar locală, rareori aceste lucrări pătrund în circuitul mediatic naţional ca să se bucure de atenţia comentatorilor avizaţi. De aici şi sentimentul de generalizare a crizei valorilor.

Cărţile autoarei apar la edituri cvasinecunoscute, „Accent print”, 2007 şi „Euroland” din Suceava („Interjecţia în limba română”, 2003), dar dovedesc tentaţia de a scrie profesionist despre literatură. Li se adaugă contribuţiile făcute publice la sesiuni de comunicări. Tânăra cercetătoare consideră că lingvistica, prin ramurile ei lexicologică, morfologică, sintactică, stilistică, semantică etc. trebuie să fie instrumentul principal al criticului într-o vreme când pericolul logoreic al improvizaţiilor deja contaminează bună parte a comentariului estetic. Destui eseişti, inclusiv din reviste consacrate, pur şi simplu „povestesc” sau reproduc imagini, fără să releve semnificaţii, conotaţii discursive, principii estetice.

Încercări de evaluare ştiinţifică a frumosului literar, de motivare tehnică a stilului au mai existat. Se pare că oarece succese au repurtat metastructuriştii saussurieni, structuraliştii bolognezi, statisticienii şi semasiologii, însă metodele de mai sus n-au prea făcut şcoală la noi, cer pregătire, migală şi timp, de aceea datul cu părerea, folosirea flerului, ca să „nu zicem rău de nimeni”, contaminează mare parte a opurilor critice. E de sperat ca procedeele computerizate să le modifice obişnuinţele.

Studiul e construit după regulile lingvisticii moderne: gramatică poetică, stilistică (lexicală, morfosintactică, repetiţie, enumeraţie, antonimie, paradox, epitet, comparaţie, metaforă, semasiologie şi chiar poietică), adăugându-i un inconsistent capitol referitor la contextualitate ca în final să cedeze plăcerii jurnalismului literar în „Un laitmotiv – lumina” (p. 180). Observaţiile noastre ţin mai mult de opţiuni, nu de metodă: toţi marii poeţi îşi personalizează lirismul, nu numai Nichita. Însă depersonalizarea poate fi o marcă distinctivă. Apariţia „necuvintelor” nu e determinată neapărat de „insuficienţa semantică”, nici de căutarea „suprasemnificaţiei”, căci necuvântul este neantul, inexistentul, nedeterminatul, nu „nenumitul”, sau „l’indicible” de care au abuzat simboliştii francezi şi ermeticii. Inovaţiile-i lexical-morfologice copleşesc abia după domolirea războiului cu criticii şi detractorii, mai cu seamă începând cu „Necuvintele”(1969). Par a fi consecinţa unor acuze de repetiţii tematice, improvizaţii formale şi neînnoire stilistică. Dar Isusă, copacă, balaură, paltină, cucă, împărată etc. nu reuşesc să ilumineze unghiuri, nuanţe absconse ale imaginarului poetic.

Până la urmă, jocul specific simbolicii muzicale cu vocale şi consoane, cu aglutinări lexicale sugerând stări greu de explicat în cuvinte nu exprimă aceeaşi bătaie de joc la adresa nu a burghezilor îmbuibaţi, ci a burgheziei roşii inculte şi gregare? Ce nevoie expresivă fantastică îl determină să scrie se încingează, în loc de se încinge, m-am fost gândit, în loc de mă gândisem? După atâţia ani trebuie să spunem că inovaţii „de amorul artei” ca: mă desfulgea, îşi despiaptănă, s-a dezdurerat, cărămizeşte, scintilând etc. n-au prins, fiindcă poezia se încăpăţânează să rămână mai degrabă un „voluptuos joc de icoane” decât un spectacol al fonemelor, al protezelor lexematice rezultate din „să ne copilărim, să inventăm cuvinte”. Semn al frondei şi al radicalismului, al contestării juvenile. E adevărat însă că „prin acest pseudo-limbaj se încearcă o verificare a puterii cuvântului, real sau fictiv” (p.p. 24-25), dar poetul nu a reuşit să reconstruiască un tip de comunicare sui generis.

Agasantă este parada unui metalimbaj încărcat de neologisme specioase precum: paronomaza, epizeuxis, epanalepsa, simploca, epanadiploza, paliptotonul, antanaclaza, parigmenonul etc., unele nefiind înregistrate nici măcar în DN. Ilustrările cu citate ne scot de fiecare dată din încurcătură. Însă atunci când are de analizat categorii clasice ca numerologia, confundă semnul grafic, cifra, cu numărul fatidic ori magic: „pământul şi cifra doi”, „(cifra!) «doi» semnifică aici nu echilibrul, ci tensiunea interioară” (p.77 et passim). E vorba de implicaţii cabalistice ale „numărului”.

Analiza trece arareori de structură, deşi abordează adesea concepte ţinând de semantică. Nu a fost la fel de convingătoare când studiază efectele structurale în planul consecutiv imaginii, nu doar al scriiturii, al inovaţiei lexicografice.

Aparatul critic, bibliografia, realizate cu acribie filologică, dovedesc buna orientare ştiinţifică. De fiecare dată, când interpretările par a-i exceda argumentaţia, apelează la nume consacrate ca Nicolae Manolescu, Tudor Vianu, Constantin Ciopraga, Matei Călinescu, Romul Munteanu, Eugen Simion, dar şi Friedrich Hugo, Genette Gérard etc. Câteva idei din Post scriptum rămân memorabile: „romantic…suprarealist…percepţia cosmicului prin transgresarea limitelor spaţiale”. (p.191)

Nivel de redactare/adresabilitate înalt, elitist, dar orice creator de statui trebuie să ţină cont de detalii purtătoare de sens.

(Apărut în Crai Nou – Suceava)

Petru Tomegea

Mijloacele politicului

Nu trebuie să fii mare specialist să observi că europenizarea mişcărilor politice interne înaintează cu paşi neaşteptat de şovăielnici, ba, uneori, stă pe loc sau chiar priveşte înapoi, lăsându-se furată de cotidian şi de ea însăşi. Deşi teme din acelaşi câmp semantic sunt tocate zilnic în spaţiul public, asupra motivaţiilor nu se insistă niciodată, ca şi cum ar fi vorba de un dat al sorţii, sau un fel de tabu. Se reţine doar subiectul de impact ca muniţie electorală. Dacă obiectivele fiecărei formaţiuni au fost enunţate cu emfază drept realizări măreţe, atunci când urmează partea programatică referitoare la mijloacele cu care se vor înfăptui, se bate monedă pe vetuste machiaverlâcuri, ori se reiau rezolvări deprinse cândva la învăţământul de partid. După eşuarea câtorva tentative de modernizare, căile, mijloacele au revenit la practici gregare şi infracţionale, că ţi-e şi ruşine să le mai expui. Dovadă că electoratul, tratat mai departe ca imatur şi lipsit de discernământ, nu capătă importanţa cuvenită într-un sistem democratic. Însă obiectivele neînsoţite de mijloace adecvate, clare şi sigure rămân simple baloane de săpun.

Nu doar domeniul politic este vitregit de astfel de croieli cu finalităţi îndoielnice, ci tot ce ţine de ideologic, de educaţie, de social şi chiar de conceptul bunei guvernări. În educaţie, de pildă, s-a produs o reformă consumatoare de foarte mari resurse umane şi hârtie prin care s-au modernizat, sistematizat, revoluţionat obiectivele didactice, de vreo trei ori după revoluţie. Cu siguranţă a fost un lucru bun, dar, din păcate, nu a atras după sine şi upgradarea mijloacelor prin care se vor înfăptui: informatizarea, lucrul pe calculator, flipchartul, tabla interactivă, utilizate doar intuitiv, înseamnă expoziţie pasivă de însemne şi imagini, e adevărat, ceva mai rapide şi atractive decât manualele şi clasica „tablă neagră”, dar cu aceleaşi resurse modeste de captivare a interesului şcolar. Oricât ne-am ascunde, rămân mijloace preponderent inactive pentru elevii neantrenaţi în demonstraţie. Or ar fi fost nevoie de metode, procedee mai eficiente de înţelegere şi învăţare a ecuaţiilor, a substantivului, a teoriei relativităţii etc., tratate, general vorbind, şi astăzi aşa cum s-a deprins la cursurile de pedagogie şi metodici, aceleaşi ca acum o jumătate de veac. Aşadar, mai avem de aşteptat. De aceea indicii de performanţă ai învăţământului românesc ne situează în coada Europei.

Dacă educatorii îşi pot rezolva situaţia apelând la know-how modern, politicienii şi sfătuitorii lor n-au lăsat impresia că vor proceda la fel. Din contra. Au abandonat orice idee înnoitoare, orice efort de actualizare, revenind la trucuri, tertipuri, şmecherii pe care istoria le situează temporal înaintea aşezărilor democratice: coerciţia şi înşelătoria. Îşi fixează ţinte mult peste puterile lor, implicit, ale noastre, pentru care enunţă sloganul lemnos: „vom face totul”, fără a detalia ce înseamnă „totul”. În plus, în majoritate, cei înscrişi în cursa electorală au anunţat radioşi că vor câştiga, că vor fi cei mai tari. Nu ne-au spus pe ce se bazează, ce mijloace grozave vor folosi, ba nici măcar ce planuri au ei pentru colegiile în care se vor aleşi.

Situaţia dă în comic, de nu cumva în tragic. S-au încontrat ani buni pe tema clasei politice ticăloşite, au acceptat „câine-câineşte” votul uninominal, însă au adus în faţa alegătorilor candidaţi notorii dintre sportivi, manelişti, bişniţari cu priză la mulţimi. Nici vorbă de competenţe necesare parlamentului. De cel european nici atât. Pe toţi i-au scos la produs imagine, nu în cartier, nu pe uliţele satelor, din casă în casă, ci pe ecranele televiziunilor năimite, că-ţi vine tot mai acru să pui mâna pe telecomandă. Iată câteva mostre ale noii retorici: „Nu există alt partid în afară de noi care să …”, nimeni în afara noastră nu vă poate asigura „un standard de viaţă …”. „Ca veniturile românilor să fie la nivelul mediu din UE”, votaţi-ne pe noi… Nimic despre dezvoltarea economiei, a agriculturii. Contracandidaţii nu mai contau, erau blegi, urâţi, proşti… De aceea ne-a năvălit criza în curte. Altădată, aleşii se onorau ca modele demne de urmat, nu doar în respectarea legilor, dar erau buni gospodari, încurajau economia, croiau drumuri, poduri, dotau şcoli, grădiniţe, biserici, se întorseseră victorioşi de pe front. Unii au statui prin marile oraşe. Astăzi fac ce ştiu mai bine: bat mărgica zi şi noapte la televizor pentru că li-e frică să se adreseze direct alegătorilor, se împung în vorbe ca ţaţele pe şanţ, habar n-au că politica e o ştiinţă şi s-ar putea învăţa. În schimb, se bagă în seamă ca filosofi şi analişti, se pricep la toate, fac oracole ca mama Omida prezicând succesul propriului partid, au cele mai bune soluţii pentru durerile naţiei. Modestia nu mai dă bine, ci lauda deşănţată. Numai că legislaţia noastră supraponderală, stufoasă, ineficientă, cu portiţe ascunse meşteşugit de / pentru cunoscători, are nevoie urgentă de aer curat şi forţe proaspete.

„Noi, dacă vom fi aleşi, vom construi 1000 de km de autostrăzi”, „vom da fiecărui cetăţean român la reîntoarcerea pe meleag natal …”, „vom asigura locuinţe de la stat” pentru fiecare amărât, iar printre mijloacele, tehnicile şi strategiile luate în calcul pentru îndeplinirea promisiunilor şi câştigarea puterii apăreau: desfiinţarea inamicilor politici care şi-au propus mai puţin, având tupeul să alerge pe acelaşi culoar, condamnarea guvernanţilor posesori de doar 4 km din respectivul produs, atacarea în bloc a tuturor organelor statului, a diriguitorilor, a clasei politice, a intelighenţiei, a elitelor naţionale, a capitalismului odios, or cu asemenea mijloace nu s-a construit niciodată nimic. Spectacolul acesta grotesc a pus stăpânire pe ţară, iar mediile ne ţin în presiune şi stres în vederea atragerii la urne de partea celor ce ţipă că fac şi dreg…

Petru Tomegea    (apărut în „Obiectiv de Suceava” şi revista „22”)

Energii negative

În două decenii, reuşitele democraţiei pot fi sintetizate într-un număr foarte mic de enunţuri: avem acces la un anumit tip de cultură şi informaţie de consum, vorbim ceva mai liber despre diriguitori, ni s-a dat pe hârtie dreptul să fim aleşi, să alegem pe cine vrem, dar opţiunile ne sunt mereu distorsionate. Putem să medităm la anumite categorii ale moralei, ale cunoaşterii, dar suntem acuzaţi de elitism, beneficiem de dreptul la educaţie, însă într-un sistem de învăţământ necompetitiv… Enumerarea scoate la iveală, din păcate, neputinţele instituţionale ale statului, ale unei entităţi sociale lipsite de coeziune, debusolate în aşteptări. Permanenta polarizare conflictual-electorală a indivizilor indică un manageriat confuz şi abuziv. Nivelul de încredere / speranţă al multor tineri se prăbuşeşte, iar calea exilului voluntar e tot mai bătătorită. De aceea, nimeni nu ne spune câţi mai suntem pe acasă.

Dacă sociologii, politicienii înşişi dau explicaţii evazive ori interesate de trecătoarea putere, senzaţia e că cineva ne împinge conştient în plasa ezotericului. Să le facem jocul. Poate astfel „ghicim” ce ni se întâmplă.

Vă propunem o cale de detectare a energiilor negative acumulate în 50 de ani de autarhie şi stalinism; cică ne ţin încremeniţi în proiectul conservator-vetust, ne barează drumul spre adevăr şi acţiune, nu ne permit imaginarea aceluiaşi ideal de spaţiu european. Pentru început ne-am oprit într-un Mall şi un hipermarket din Lunca Sucevei, chiar pe locul direcţiunilor, secretariatelor PCR, al sălilor de şedinţe unde se executau destine, se înălţau cariere, se măcinau energii. Dar ori ni s-au tocit simţurile, ori n-avem stofă de ocultişti sadea, că nu ne-a furnicat nimic. În jur, copii zbenguindu-se, tineri veseli, îmbrăţişându-se în văzul lumii, muzică după care ne-am ros cândva destule perechi de pingele, maturi pipăindu-şi portmoneul etc.

Căutăm apoi cai verzi într-o instituţie a guvernării aleatoriu selectată. Cum păşim pragul, resimţim psihoza infractorului în faţa miliţianului: portarul-stăpân ne ia la rost bănuindu-ne de cine ştie ce intenţii. În timp ce spaima ni se întipăreşte pe figură, se uită suspect la noi, la ţinuta de sărăntoci, ca apoi să ridice scârbit receptorul, să se răstească la cineva de la capătul firului şi să ne anunţe cu satisfacţie că personajul căutat e ocupat… Energiile ciumei roşii îşi desăvârşesc opera: şefii, chiar aleşi-numiţi democratic, intră în pielea foştilor aparatcici, sunt prea importanţi pentru „neica nimeni” ca noi, cetăţenii de pe stradă, iar motivele refuzului sunt aceleaşi de pe vremea fanarioţilor: nu ne vedem de treabă, căutăm pere pe răchită, deranjăm, le răpim timpul. În loc de amploiaţi conştiincioşi, ni se vor stăpâni. Nu s-a schimbat nimic, nici măcar antetul pe hârtia cu hotărâri. Aer stătut prăfos-alergic. Deşi aproape fiecare are computer, serviciile publice nu vor să rezolve ieftin, rapid şi comod toate aspectele administrative, continuă să ne umilească cerându-ne prezenţa supusă, de dorit, la coadă, în faţa măriilor lor funcţionăreşti. Inclusiv la achitarea dărilor. În nici o altă ţară nu sunt cozi la plata lor. Lipsesc nu doar normalitatea, civilizaţia, politeţea, atenţia acordate contribuabilului, ci „Wind of Change”, urlat degeaba în Decembrie ’89.

În Piaţa Mare, la concerte, expoziţii de lucru manual, Ziua recoltei – Must, Paşte – Ouă, Crăciun – Porc, An Nou – Chiolhan, tra-lalele, tri-liliac etc., cu mulţimile de gură-cască dornice de circ, energiile astea negative îşi fac de cap mai dihai ca la Cântarea României. Se ruşinează până şi d. Păunescu împreună cu membrii cenaclului Flacăra, dedicat cârmaciului genial. Absolut toate sunt mari evenimente, eventual naţionale, numai bune de tocat la televizor, toate au încărcătură politică, toate au ca ţintă satisfacerea necesităţilor(!) de imagine şi notorietate ale puternicilor zilei, toate se adapă din buget. Numai pentru şcoală „nu e bani”. Se vede cu ochiul liber că politicienii de azi nu cunosc, nici nu doresc alt modus vivendi decât acela ceauşist, la centru, şi al primului secretar de judeţ, în provincie.

Dacă s-a schimbat de două ori Constituţia nu înseamnă că s-ar fi produs vreo mutaţie în modul de a gândi şi a face politică: aici energiile negative nici vorbă să dispară, din contră. Se mizează pe mijloace fără legătură cu ştiinţele politice precum flerul, carisma, îmbrobodirea electoratului, procesele de intenţie, specularea naivităţii, a lipsei de discernământ, dedublarea mesajului, unul pentru naivi şi creduli, altul pentru iniţiaţi. În plus, orice frăţie ţine doar până se trece puntea, poliţele se plătesc prin alte căi decât justiţia, înţelegerile de tip european se fac doar spre a fi încălcate, nu se ştie de Gentleman’s agreements, iar discursul politic modern nu apare decât la aroganţi. Buţi goale.

În legătură cu accesul la informaţie, energiile au fost serios upgradate, „amatorismul” fostei Securităţi fiind înlocuit cu pragmatismul cinic. Mai original decât democraţia noastră de tip Erevan: nu era pentru poporeni, ci pentru elita conducătoare care nu poate guverna fără aportul serviciilor secrete, e însetată de informaţii despre noi, pe unde, cum, cu cine şi ce punem la cale, ce zicem la mânie, ce gândim în faţa desktop-ului etc. Prinde bine la mapa profesională. Nici nu ştii când e nevoie. Ca oameni simpli, consumăm ce ni se dă, atâta doar că de o vreme suntem îndopaţi pur şi simplu. Am ajuns obezi de ouă roşii, becalism, 0-tevism, manelism cu victimizare aducătoare de sufragii.

În consecinţă, se cultivă până la saturaţie politicianismul de duzină, populismul găunos, bârfa la nivel înalt, iar temele agendei publice presante legate de economie, finanţe, societate, moralitate, învăţământ, cultură au rămas de izbelişte. Politica a acaparat în totalitate spaţiul public, iar ratingul scăzut exprimă eşecul electoralismului continuu.

Petru Tomegea

Despre indignare

Dacă am avea răbdarea să despărţim spectacolul, mulţi îi zic circ, de activitatea normată a celor trei puteri în stat, am vedea că fenomenul politic propriu-zis e unul cu totul minor, aproape insignifiant. Te şi miri că instituţiile democraţiei mai funcţionează. Actul de conducere a statului este remunerat legal şi legitim din sudoarea contribuabilului, dar telenovela cu arestări, trubaduri de platou şi gogoşi, consumatoare de resurse exorbitante, numită pretenţios campanie  fie şi preelectorală, bălăcăreala / flecăreala zilnice, golirea hârdaielor de ură în spaţiul public, făcăturile mediatice pentru defăimarea adversarilor nu tot de acolo se alimentează? Dar goana costisitoare după imagine şi notorietate cu ouă, cârnaţi şi bulz? Fiindcă au loc în timpul serviciului şi toacă fonduri de zeci de ori mai numeroase decât actul politic necesar bunei guvernări. S-a ajuns ca astfel de fenomene parazitare să juguleze progresul social, să vicieze sistemul de valori, iar specificul naţional să nu mai însemne virtuţi tradiţionale, ci torpilarea reuşitelor celorlalţi, mârşăvirea oricărui succes în proiecte de ţară, lovirea pe la spate a duşmanului de urnă, arta de a rezista, de a cădea în picioare după atacuri josnice etc. În loc de normalitatea lumii civilizate, starea politică de fapt miroase a încăierare între găşti de cartier, convenind de minune pescuitorilor în apele tulburi ale „neliniştii”, iar legislativul, executivul, justiţia n-au nici voinţa, nici interesul să întoarcă foaia. Chiar dacă istoria le oferă soluţii eficiente, de o simplitate tăioasă: închiderea circuitelor financiare pentru tot ce nu e necesar actului de conducere. Neavând cine schimba macazul, ne vom măcina energiile între noi cu acuze de corupţie, necinste, imoralitate, cu criza lui Damocles deasupra capului, aşa că politologi străini ne vor reaminti mereu cuvintele lui Herodot, primul observator al zâzaniei strămoşeşti.

Nu vastul inventar al urâtului cotidian, subiect drag institutelor sociologice, ne preocupă aici, ci o indicaţie a regizorilor din umbră: indignarea în contact cu alegătorii. A se menţiona că „revolta sufletească amestecată cu amărăciune, mânie şi dispreţ, provocată de o insultă, de o nedreptate sau o acţiune nedemnă” (DN) trebuie jucată după reguli precise: o anumită schimonosire tragic-îndurerată a feţei, o încruntare de ortac hotărât, un laser albastru-străfulgerat al privirii spre zarea tot mai întunecată şi un scrâşnet icnit/ipocrit al vorbelor, iar costumaţia să fie de om furios al muncii, venind năduşit direct de pe şantier, luat pe sus de necesităţi patriotice care nu mai suportă amânare. Descătuşarea energiilor e musai să se producă la oră de maximă audienţă, prin indexul acuzator înţepenit spre ochiul camerei de luat vederi, în faţa supuşilor hipnotizaţi de prezenţa fârtatelui, inapţi să mai articuleze vreun cuvânt după producerea cataclismului verbal. În plasme uriaşe din background se vor derula obligatoriu stop-cadre sugestive cu zăngănit de cătuşe, mulţimi în stare de delir la întoarcerea din luptă a războinicului, studenţi basarabeni măcelăriţi de miliţioneri etc. Spusele nu mai au importanţă, de multe ori jurnaliştii le şi intuiesc cu zile, ore mai devreme, contează doar trăsnetul rostogolit al răstirii, bine prelucrat din microfoane, calculatoare cu softuri anume create. Mulţimile se închină instantaneu dintr-un sentiment de frică amestecat cu unul de supuşenie moştenit din meandrele trecutului, când ucigaşii regilor, împăraţilor, faraonilor ieşeau crunţi în faţa norodului, cu paloşul năclăit de sânge înţepând Zenitul, pentru legitimare, îngenunchere, recunoaşterea Stăpânului şi aclamaţii.

Descoperind forţa detonant-persuasivă a indignării, titluri cu aldine de-o şchioapă din jurnale, site-uri pe Net, pagini web, bloguri au afişat obstinant neologismul în explozie întârziată până la plictis. Indignările se „stârnesc” asemeni furtunilor, se „provoacă” aidoma războaielor, se „produc” ciclic leit cutremurelor, ba ici, ba colo, iar împricinaţii aflaţi sub imperiul lor pot avea adesea, Doamne fereşte! reacţii necontrolate, dar sigur vor amorsa deflagraţia în momentul prestabilit. Merge bine şi la alţii: după o sfântă indignare românească în cazul Chişinău, a urmat alta pravoslavnică din pricina imperialimtului dâmboviţean şi încă una cu ştaif a CE la aflarea veştii că peste un milion de fraţi doresc revenirea la cetăţenia românească.

Se vede bine că evoluţia fenomenală a indignării a depăşit orice închipuire în campania electorală perpetuă, căci a devenit un fel de kalaşnikov al politicianismului neaoş. Specialiştii în politichia românească au a-şi râde în barbă, deocamdată doar pe muţeşte, de lipsa de viziune politică a candidaţilor şi a sfătuitorilor, inapţi să impună idei şi programe civilizate, pentru articularea unui discurs electoral cât de cât european. Ca într-o ţară fără viitor. Nici n-a apucat bine Fukuyama să-şi lanseze previziunea, că politicaştrii dâmboviţeni şi-au îngropat cu mare uşurare ideologiile, acum or fi fiind oale şi ulcele date plocon la sacoşă odată cu lumânarea democraţiei şi imaginea candidaţilor, mai fotogenici decât actorii hollywoodieni. Programele oricum erau gogoşate, nu le credeau nici autorii, darmite poporenii, n-au fost respectate niciodată, consumau hârtie de pomană. În plus, era nevoie de inşi cu oarece studii politice, or asta e prea mult. Mai bine, „hai la lupta cea mare”, cu stângul / cântecul înainte marş şi eşarfa verde fluturând în azur: „Căpitane, te iubim/ Ori învingem, ori murim!”.

Oştile împănate cu viteji rapsozi de duh şi vedete nurlii n-au mai ales pentru bătălii râul, ramul, mlaştinile, podurile, strâmtorile, ci uliţa mare, scena, direptatea ecranului, iar manelele au luat locul meterhanelei.

Aferim, bei-mu!

Petru Tomegea (Art. apărut în „Obiectiv de Suceava”)

„Cat rescue”

Pe o stradă centrală din Clacton-on-Sea, Essex, am dat de firma din fotografie, iar curiozitatea m-a împins să-i dau târcoale. Mă chinuiam prosteşte: după mintea mea neaoşă, salvarea trebuia să se ocupe de cu totul alte lucruri. Dându-şi seama de impasul meu existenţial, un domn amabil m-a invitat înăuntru unde am descoperit o expoziţie cu diverse bunuri casnice, mobilier mic, haine, aparate, scule, tablouri, obiecte decorative etc. expuse pentru colecţionari, căutători de chilipir. Alături, o doamnă serioasă şi importantă aduna donaţii pentru animalele nimănui îngrijite de fundaţie. Primea orice se putea vinde. Am înţeles de ce pe străzile spălate zilnic nu mişună patrupede lătrător-miorlăitoare decât alături de stăpânii lor grijulii. Asupra ideii de „stăpân” avem însă oarece dubii.

Numai că amintirile m-au „copleşit” deunăzi citind în „The Wall Street Journal Europe” despre cu totul alt fel de salvare: “rescue plan” pentru economia şi finanţele româneşti, urmat de „sustained fiscal consolidation”. Tema era întoarsă pe toate feţele şi în Les Echos, La Tribune, Corriere della Sera, Frankfurter Allgemeine… etc., menţionându-se şi „ameninţările (maselor) de a ieşi în stradă”. Nouă ni se perora doar despre „centură de siguranţă”. Aşadar, în timp ce britanicii de rând nu puteau dormi de grija cvadrilăbatelor, finanţele fiind treaba specialiştilor, ne-am trezit cu o pisică moartă în curte, obicei născut odată cu democraţia originală. Uitând că fără hrană şi îngrijire biata felină are să dea colţul, liderii noştri s-au speriat. Au încercat s-o arunce peste gardul liberal, numind-o grea moştenire, dar n-a ţinut. Aşa că i-au dosit cadavrul în dulapul urmaşilor noştri, al urmaşilor urmaşilor… să simtă şi ei beneficiile guvernării într-un larg „parteneriat”.

Mereu ne grăbim cu prohodul pisicii. Englezii însă nu uită că Miaunică are nouă vieţi, de aceea mitologia lor nu cunoaşte ritualuri funeste puse în cârcă-i precum în Orientul balcano-pravoslavnic, ci doar „Kilkenny cats”, nişte pisici proverbiale care se războiesc până se răpun, „pyjamas” şi „whiskers” (mustăţi) pisiceşti sugerând „nimicuri” fără rost. În schimb, de câini şi mâţe plouate nu duc lipsă.

Istoria pisicii moarte e una plină de învăţăminte. S-a născut odată cu capra vecinului, evoluând într-un fel de paralelism morfosintactic, ca să ţină loc mult prea simandicoaselor doctrine politice, plicticoase, greu de învăţat, iar de aplicat, şi mai şi. Primul a dat de ea la poartă dictatorul şi s-a curăţat cât ai zice foc de necazurile vieţii cu tot cu sinistră. Apoi i s-a arătat infantelui Petre Roman, dar a scăpat de ortaci înfierbântaţi dând dosul prin cele canale subguvernamentale. L-a scârbit şi pe d. Constantinescu. „Învins de sistem”, a se citi «de lucrătura celui mai mare reformator al doctrinei liberale, atât de liberale că între timp a schimbat-o pe una populară», i-a lăsat păgubaşi pe ţărănişti, deveniţi şi ei Kilkenny cats.

Mulţi au mai păţit-o de pe urma stârvului firoscos! În afară de d. Iliescu. Simplă întâmplare?

Acum, tocmai în campania electorală, mai prematură ca niciodată, dar pe care n-o ia nimeni la întrebări, fantoma asta afurisită dă iama în eşichier, în bişniţari de top 100, ameninţă arbitri, jurnalişti, formatori de opinii, din care unul, cam agramat, dar rege latifundiar, s-a aruncat în braţele justiţiei destul de oarbe. Sperietoarea se dă la firme mici, la bugetul dascălilor, la miel de Paşti, s-a înfrăţit cu spectrul şomajului, dar nu îndrăzneşte să se ia nicidecum de companiile, conturile offshore ale băieţilor deştepţi. Taţi şi tabuuri pentru organe. Nici gând de mititica. Cum îşi anunţă cineva candidatura la vreun jilţ mai acătării, cum are a face cu cotoiul: principele Duda cu dosarul, politicianul cu nume de floare, cu mai sus-zisul principe, d Băsescu, cu d. Geoană, iar la baza piramidei, fiecare cu fiecare. Blestemul lui Decebalus per Scorilo. De! Dacă de altceva nu suntem în stare.

Iar asta tocmai când fraţilor moldoveni, nume urgisit de la Mioriţa încoace, le-a ajuns afurisita arătare la os. Sătui de binefacerile secerii & ciocanului şi ale Maicii Rasia lăsate cu limbă de moarte de Stalin, nădăjduind în susţinerea celor 22 milioane de fârtaţi, tinerii, studenţii basarabeni s-au hotărât să-şi ia viaţa în propriile mâini. Cu orice risc.

Câtă naivitate! Ai noştri parcă n-ar avea altceva mai bun de făcut: îşi administrează unii altora în direct o draculoasă de cotonogeală, iar asta de două decenii, că numai de rude nu le vine. Ba s-au găsit politicaştri, jurnalişti, cică patrioţi „imparţiali”, care le caută price, ba că or fi uitat podul de flori, ba că fac ceva pe „perspectiva europeană”, uitând că diriguitori mai manipulatori ca foştii şefi kaghebişti de colhozuri şi miliţioneri nu există. Dar chiar şi aşa fiul risipitor se mai şi întoarce… Patrioţi cu numele! Nu se ridică nici măcar la unghia şcolarului de-a IV-a. Nemţii s-au reunit peste capul ruşilor, spre fericirea tuturor, în schimb nevolnicii noştri aleşi şi-ar negocia şi sufletul pentru putere, darmite neamul şi patria pe care încă nu ne-o putem făuri. De becisnici.

O ditai Kotecika din specia kalaşnikov ne-a fost expediată via twitter de la Moskova, semn că patrugheroasele conduc lumea. Cică guvernanţii noştri ar fi în spatele revoltei de peste Prut. Ăsta da scenariu! În sfârşit, ne vorbeşte cineva de bine. Când s-o fi făcut? Între două certuri, o cafteală şi-o trădare, după talk-show-uri belicos-nocturne, sau între nesfârşitele negocieri, abia de patru luni! pentru doi ş-un sfert sărbătorite la Sinaia, Golden Blitz, sau Potcoava de Argint de la cai morţi? De Moldova şi de reintegrarea tuturor românilor în propria ţară le arde lor când îi frige la spate tronul cotrocean? Apoi, alor noştri le tremură vocea doar la un simplu strănut al ţarului. Şi asta nu de azi de ieri.

Nici vorbă de amestec. Doar nepotrivire de caracter. Între aleşi şi noi ăştia proşti. Dar mulţi.

Petru Tomegea

Metamorfoza urâtului

Se pare că avem o înclinaţie, chiar un cult pentru categoria estetică a urâtului, deşi, încă din antichitate, omenirea încearcă să cultive frumosul şi binele, celebrul kalokagathon. Societăţile civilizate şi-au făcut din educaţia pentru frumos un scut împotriva răului şi a violenţei.

Sub aspect lexical, substantivul provine din participiul verbului „a urî”, dar sensul iniţial a migrat spre antonimie cu drag, frumos, fiindcă hâd, hidos, nearătos, oribil, ridicol, slut, scârbos, neplăcut, înfiorător, dezgustător, scabros nu surprind, nici nu exprimă decât parţial opoziţia faţă de drag, frumos. În plus, sintagme ca „a-i fi urât”, „a muri de urât”, „urâciunea lumii” etc. îl apropie semantic de „singurătate”, „lipsa dorului”, „spurcăciune”, „diavolesc”. Sastisiţi de lumina, rigoarea şi simetria clasicismului, artişti de pretutindeni i-au simţit potenţialul estetic frust încă de la primele file ale romantismului, de aceea Karl Rosenkrantz i-a şi fixat principiile tocmai prin 1852 în Estetica urâtului iar Umberto Eco le-a actualizat (Istoria urâtului, 2007). La noi au oarece contribuţii simboliştii, dar mai pregnant Tudor Arghezi cu ale sale „Flori de mucigai” şi Eugen Barbu prin limbajul argotic din „Groapa”, ambele stiluri cu destule replici contemporane.

Dacă în artele frumoase are un farmec inconfundabil, în viaţa cotidiană „urâtul” e disconfortant, dezesperant, stresant, provocând boli neuro-psihico-vegetative şi cardiace. Neexistând un leac împotrivă-i, oamenii cu scaun la cap caută mijloace de a-l preveni. Numai că se lovesc de eternele probleme ale educaţiei, ale mediului social, ideea că nimeni nu e urât de la mama natură fiind îndeobşte acceptată. Nu că ne-ar da pudibonderia afară din casă, nici că nasul ne-ar capta doar odoruri… pestilenţiale, dar nu poţi rămâne nepăsător când urâtul îşi lăfăie golăneşte în public dedesubturile-i vicioase, în faţa pruncilor şi a vârstnicilor de care ar trebui să ne fie ruşine, iar, dacă nobilul sentiment mama n-a reuşit să ni-l inculce, n-avem ce căuta în lume. Se poate vieţui silhui la stâne, prin huciuri uitate, în bârloguri din tihărăi sălbăticite, ori în bordeie unde-a înţărcat mutu’ iapa.

Cum însă prea multor genitori nu le-a păsat de odrasle iar răul se deprinde fără chin, ne-am trezit prin ditamai jurnalele naţionale, prin studiouri radio şi TV, pe scenele patriei cu inşi pe care nu i-a tras de mânecă nimeni când i-a lovit damblaua de a ne reprezenta, nu ici-colea, ci tocmai în jilţuri dătătoare de fiori naţionali. Nu săriţi la gâtul opinentului că iar ţine lecţii de dirigenţie, fiindcă aici pur şi simplu nu e vorba de morală, ci de pierderi notorii pentru români ca entitate europeană: când o persoană cu pretenţia de a i se zice doamnă răstoarnă paharul cu apă în poala contracandidatului, şi el domn, iar acesta i-l trăsneşte între ochi după moda jirinovskiană, panoplia valorilor naţionale s-a prăbuşit în ignobil şi harţag de Cuţarida. Contribuabilii pot pretinde să li se ceară iertare în direct la aceeaşi oră de vârf nu de către analfabeţii dornici de mărire, pe care nimic nu-i recomandă să candideze, ci de către cei ce-i promovează. Deficitul de imagine naţională, mult mai insidios decât al mineriadelor, provocat de indivizii fără carte care vor cu orice preţ să ne fie în frunte, ar trebui să fie asumat de către formaţiunile politice aparţinătoare căci scenele groteşti fac înconjurul lumii, însoţite de zâmbete ironice şi subînţelesuri: „Degeaba vă mai semeţiţi, priviţi-vă în oglindă, ăştia sunteţi!”. Panarama asta se asociază altora indimenticabile, deloc singulare, precum: încăierări pentru mită electorală, rachiu, vin, bere şi bani contra voturi, capete în gură, sula în coaste prezidenţiale, afişul cu cap de porc, boul singular-consecvent, dobitoci şi alte lighioane.

Dar ceea ce a întrecut orice măsură este punerea ţării la cale, alcătuirea guvernelor în budă şi la crâşmă. De altfel, cine urmăreşte fenomenul politic reflectat în mediile româneşti ori occidentale observă cu stupoare că mai toate întrunirile, negocierile, tratativele de la nivel înalt până la Pocreaca se transformă în sindrofii bahice, orice semnătură, asociere, inaugurare, tăierea panglicii n-ar avea nici un haz(?) fără şampanie la discreţie, şi nu din banii proprii. De ani buni activitatea de decizie nu se mai simte în largul ei în Parlament, comisii, consilii, comitete, bugetate din ban public pentru aşa ceva, ci la cârciumă, iar apucăturile acestea au devenit loc comun, întrând într-un (ne)firesc aproape familiar. Atunci să nu se pretindă nici străinătăţii, nici electoratului respect pentru instituţiile democraţiei noastre ori încredere în atare comportament, cu atât mai mult cu cât în Occident eşti dus la poliţie cu berea în mână de pe stradă ori din parc. Un eventual studiu de caz ar evidenţia că practicile comportamentale de mai sus sunt percepute ca batjocură faţă de obşte, lege şi normalitate, iar între şoferul căruia i se pune fiola fiindcă prin tulburarea minţilor poate stâlci destui semeni şi diriguitorii care prin actul lor nenorocesc o ţară întreagă ar trebui să se pună măcar semnul egalităţii.

Unora dintre noi mitocănia, trivialul, mojicia, aduse la rang de politică înaltă, le vin mănuşă, dovadă numărul voturilor obţinute de împricinaţi şi ratingul emisiunilor cu fiţe, istericale, batjocură, înjurături şi acuzaţii joase; celor mai mulţi însă nu le pasă sau sunt scârbiţi de improvizaţii, infantilism, incultură şi imoralitate politică (60 %). Ultimii îşi vor părăsi patria fără regrete. Au aşteptat în zadar restaurarea valorilor.

Mai loviţi sunt discipolii noştri fără nicio vină, tinerii ultraşcoliţi şi titraţi ai marilor universităţi ale lumii, priviţi cu condescendenţă de către colegi, manageri atunci când aplică pentru sau ocupă posturi superioare.

A nu se uita că dispreţul pentru instituţiile democraţiei a dus la decăderea morală a elitei carliste iar apoi la ciuntirea provinciilor istorice fără un foc de armă.

Petru Tomegea

Art. apărut în Revista „22” şi Obiectiv de Suceava

Informaţie şi comunicare

În ultima vreme mediile reiau teme legate de cultul / cultura comunicării, de proiecte de îmbunătăţire, dezvoltare, răspândire ale celor mai eficiente stiluri, metode, procedee. Au apărut bloguri ale unor „celebrităţi” în materie care-şi împrumută cu hărnicie ideile, citatele din clasicii domeniului, inclusiv cu copy-paste. Aşa că adevăratele motive ale pervertirii, colmatării canalelor comunicaţionale, ale acaparării spaţiului public de către „făuritori” de opinii şi spectacole cu mascaţi, investigaţii live ori despuiaţi nu ţin de lipsa specialiştilor, de know-how, ci de altceva. Interesează aici nu doar ce şi cum comunicăm, teorii expuse pe larg în voluminoasele tratate ale PR-iştilor, ci mai ales când, din ce cauză şi în ce scop. Ultimele au darul de a ne lumina întrucâtva asupra stării democraţiei româneşti, mereu suspectată de aranjamente de culise.

Fireşte, tipologia şi stilurile comunicării caracterizează, ca şi politica, un anumit stadiu al dezvoltării socio-umane, însă transformarea unui instrument de informare în armă politică devine motiv de îngrijorare, deoarece prelungeşte starea de polarizare-fragmentare a opţiunilor dincolo de campaniile electorale. Or sistemele politice croite pentru eternitate divizează electorii doar în primele etape, ca în final să-i unească în jurul valorilor confirmate de scrutin. Ceea ce la noi nu se întâmplă.

Mai întâi deranjează tendinţa manifestă de selectare a informaţiilor cu caracter naţional şi publicarea la momentul oportun doar a celor „relevante” pentru un anumit proiect, fie politic, fie de altă natură. Orice selecţie motivată de lipsa spaţiului şi priorităţi temporale decriptează intenţiile reale ale emiţătorului, scoţând în evidenţă aceleaşi monstruozităţi din ’90 încoace: aservirea serviciilor şi a instituţiilor statului de drept de către puterea politică, disimularea grupurilor de interese economico-politice, a malversaţiunilor bişniţăreşti etc. În loc de informaţii politically correct, s-au livrat scorneli imunde cărora le-au căzut pradă la început partidele istorice, apoi regele, ca să descoperim că jaful nu avea legătură cu istoria, ci cu „ai noştri”. În cătare au intrat apoi moguli, oligarhi, latifundiari, de preferat liberali, ceilalţi fiind mari investitori.

Analizând modul de comunicare a informaţiei, se străvede înregimentarea difuzorilor ca simpli răspândaci. Deşi au apărut câteva jurnale, posturi radio şi TV specializate pe informaţie, te-ai aştepta ca realitatea nudă, adevărul ultim, reportajele, interviurile să nu discrimineze prin omisiuni, să nu „prelucreze” ştirea după dorinţe „fierbinţi” ale finanţatorului, să nu interpreteze „ad usum delphini” faptele, trăgând foc la oala nu ştiu cui, să nu pună semnele mirării, întrebării, exclamării, ghilimelele acolo unde nu le e locul. Astfel se urmăreşte mai mereu crearea stresului mediatic pentru a favoriza, legitima o anumită decizie politică, sau a motiva „pro domo” fenomene contemporane legate de criză, instabilitate. Efectele stresante sunt amplificate prin contagiunea mediilor, dispuse, din inapetenţă faţă de subiectele din agenda publică, să reacţioneze la discursul, replica, poziţia comilitonilor, sau a adversarilor – escaladarea autoalimentându-se până la epuizarea subiectului sau a ratingului.

Profesioniştii acestui simulacru de comunicare, mulţi pregătiţi la şcoli pe vechi, ştiu că e nevoie de reţele şi reţete speciale, că spaţiul public trebuie degajat înainte de „momentul zero” al lansării unei noi făcături mediatice, de tipul celor legate de furtul rezervelor maritime de petrol, a sutelor de ha în intravilanul Capitalei, a bătăliei pentru secretele Internelor, arestări-eliberări nocturn-matinale în direct etc. Direcţionarea mesajului spre publicul-ţintă s-a făcut prin inserţie, intertextualizare, contextualizare. Astfel de veşti trebuie să producă şoc mediatic urmat de teamă, spaimă, panică. E nevoie de efect de durată, de reacţii virulente şi contrareacţii. Concomitent, dezinformarea, barierele mediatice, metacomunicarea (transferul semantic, estomparea substratului, schimbarea ţintei etc.), desfăşurarea nocturnă a unor evenimente-diversiune ţintesc (de)construcţia atitudinal-comportamentală, pentru a cataliza asimilarea mesajului direct sau indus.

Boala lungă a statului de drept, mai mereu captiv puterilor politice, nu permite deplina libertate de circulaţie a informaţiilor, mediile funcţionând în siajul puternicilor zilei, al grupurilor de influenţă: s-a re-creat o elită politică privilegiată cu acces neîngrădit la „surse”, ca pe vremuri, care distribuie zilnic activului de partid şi difuzorilor doar ceea ce convine, confirmând trendul, iar, în rest, activiştii opoziţiei, jurnaliştii de investigaţie încearcă să prindă din zbor scurgeri, delaţiuni, fărâmituri de la masa „iniţiaţilor”. Activitatea de informare respectă neabătut principiile de bază ale propagandei vetuste, ale confruntărilor electorale, permanentizate postrevoluţionar. Se creează nivele de aşteptare alimentate mereu cu promisiuni pentru menţinerea electoratului în stare caldă. Dacă sondajele indică „răcirea” maselor aderente, se folosesc cuvinte „bici” ca: şomaj, criză, colaps, devalorizare, sărăcire, faliment, deficit bugetar, iar pentru adversari: primitivism, fundamentalism, greaua moştenire etc.

În ultima vreme informaţii tendenţioase despre indecizii politice vin şi de la jurnale, agenţii de presă străine legate prin fire străvezii de resursele actanţilor noştri politici. Cu ţara la picioare, orice e bun dacă serveşte interesele de imagine şi notorietate ale unor lideri „tari”. „Adaptând” informaţiile, degajă tonuri triumfaliste ori pesimiste, în funcţie de comanda primită. Parcă ne-am pregăti de război – războiul nimicniciei noastre.

Petru Tomegea

Reformă şi discipoli

Acum ceva vreme se bătea monedă pe ideea „bani contra reformă” în educaţie, dar niciodată dascălii de vocaţie nu s-au simţit mai umiliţi prin asemenea troc bişniţăresc. Să fi ajuns toţi Napoilă Retrogradul? Se mai ştie că nu există reformare cu de-a sila când împricinaţii nu sunt convinşi de necesitatea ei. Şi apoi actualul cadru nu opreşte pe nimeni să inoveze, cu condiţia să obţină rezultate. Unii, nu puţini, chiar obţin. Totuşi sondajele organismelor europene semnalează performanţe slabe ale învăţăceilor, aşadar ale educatorilor. Însă nu prea avem curajul să vorbim despre cauze adevărate ale stării de fapt precum subfinanţarea cronică, amestecul politic grobian în intimitatea procesului educativ şi pierderea tradiţiilor europene ale corpului profesoral, ale elitelor intelectuale, entităţi sincronizate înainte de război cu cele franceze, engleze, germane. Căci nu incompetenţa, necunoaşterea, nu lipsa expertizei au generat această stare de fapt a învăţământului, ci pierderea speranţei, a avântului visător, lipsa de orizont a didacticii marxist-leniniste, afurisită în bloc, dar neînlocuită cu altceva.

Cine vizitează colegiile din Cambridge rămâne uimit de Cancelariile mai mereu goale, în schimb, la tot pasul, pe culoare, în biblioteci, în muzee, pe gazon, în parcuri, pe străzi, în puburi se văd grupuri, grupuleţe în jurul câte unui fellow ceva mai trecut(ă). Se simt bine împreună profesori şi discipoli, învaţă, glumesc, socializează. Unii biografi ai personalităţilor noastre antebelice menţionează fapte asemănătoare. Am mai prins şi noi prin anii ’70 câteva zvâcniri ale fenomenului când somităţi cu cariere croite în Occidentul „decăzut” ne aruncau în şoaptă o invitaţie la cină sau la o plimbare pe Corso. Un caz, din păcate singular, era al academicianului de viţă veche, Vasile Răşcanu, care chema la prânz, duminica, acasă în Copou, 2-3 studenţi dintre cei mai merituoşi. Ei bine, astfel de legături dăinuie o viaţă, iar modelul magistrului devine imbold.

S-a deschis lumea. Discipolii ne părăsesc. Pasiunea pentru carte şi recunoaştere internaţională îi îmboldeşte spre universităţi, personalităţi renumite să-şi dea masterate, doctorate. Arareori îşi mai aduc aminte de primii dascăli. Perspectiva celor rămaşi acasă e mărginită la universul apropiat. Revin la şcoala dintâi, la început des, apoi tot mai rar. Stau la orele profesorilor preferaţi alături de colegii lor mai mici. De multe ori îi ajută la învăţătură, sau îi ceartă pentru neglijenţe. Despărţirea i-a maturizat. După ani şi ani, întâlnirile devin emoţionante. Au loc mai ales pe Net. Atât mai dăinuie din fellowship-ul de odinioară.

Pe 10 noiembrie, a.c., televiziunile de informaţii mi-au alungat somnul cu o ştire: Ştefan Popoveniuc, inginer şi cercetător, elev al unei generaţii postdecembriste, actualmente doctor în filosofie al Universităţii „George Washington” DC, a inventat un nou sistem de vot compatibil cu tehnologia scanării optice, ca să facă posibilă organizarea simplă, ieftină şi fără dubii a scrutinelor, pentru a înlătura suspiciunile şi a da o şansă oricui să verifice dacă rezultatele alegerilor sunt corecte din punct de vedere matematic. Nu e nevoie să aibă încredere în nimeni, nici măcar în computer. Descopăr apoi că informaţia fusese preluată din The Washington Times, The Economist etc., iar concetăţeanul nostru conferenţia pe aceeaşi temă în marile universităţi americane, europene. Deja şi-a aplicat proiectul în câteva organizaţii private, a participat la diverse simulări. Diriguitorii noştri însă nu par interesaţi de inovaţie: cheltuie sume nesimţite de la buget, cică în numele democraţiei, omoară sute de hectare de păduri, scot oamenii de la muncă pentru activităţi absolut derizorii / primitive ca supraveghere, pază, numărătoarea voturilor, plătesc zeci de mii de lucrători şi maşini să tăbârcească sacii cu buletine dintr-o parte în alta, iar pe unele să le arunce prin râpe, tomberoane ca data trecută. Preferă softuri discutabile în care un link şmecher poate deturna votul meu, se tem de controlul post-operativ al alegătorului dornic să afle cât a contat opţiunea sa. Toate pe fondul veşnicei încăierări nu doar mediatice. Lui Ştefan îi pasă. Vrea ca fiecare să ştie dacă ne sunt aleşi democratic conducătorii. Ca într-o naţie civilizată.

Ştefan evită să vorbească despre sine, nu crede în relansarea noastră cultural-politică, nici în evoluţii spectaculoase. Ne ceartă că avem prea multe lăcaşuri de cult şi prea puţine aşezăminte pentru copii orfani şi bătrâni, că suntem nişte zgârciobari faţă de americani care şi-ar da şi cămaşa de pe ei pentru neajutoraţi, că ne-am învăţat să întindem mâna la stat după pomeni în locul curajului de a ne ridica singuri. Se teme că inapetenţa noastră pentru valoare / excelenţă îl va ţine departe de ţară. Aceeaşi opţiune conştient-radicală o au şi alţi foşti elevi ajunşi în posturi care l-ar face fericit pe orice român: Iuliana conduce o agenţie guvernamentală franceză, Cristi (Universitatea din Haga) şi Simona (Universidad de Chile), experţi cunoscuţi marilor publicaţii mondiale de (bio)chimie şi (bio)fizică, Cipi, Ştefăniţă sunt fellows la Oxford şi Cambridge, unde o altă Iuliana e Senior, la nici 30 de ani… (Nu le-am cerut acordul pentru a le da numele întreg). Ţara mea n-a avut nevoie de ei.

Legăturile sunt sporadice, fără consistenţă. Comunicăm puţin şi prost cu discipolii. În lipsa unui spaţiu organizat sau măcar încurajat oficial, de pildă, un forum al personalităţilor româneşti de peste graniţă. Măcar pe Net. Comunicarea între dascăli e şi mai săracă. De parcă nici n-ar exista centre universitare. Revistele lor publică eseuri plicticoase, dispoziţii oficiale, planuri aerian-grandioase, teorii didactice americăneşti expirate, adaptează experimente de poveste, proiecte măreţe eşuate de când hăul prin ţări de renume. Oricum nu le ia nimeni în seamă. Asfel numărul „operelor” în CV devine obez. Aşa s-au clădit personalităţi de carton numai bune de promovat.

Nu e de mirare că nici bine nu începe o reformă, că ni se perorează alta.

Art. apărut în „Obiectiv de Suceava”

Petru Tomegea