Ne mulţumim cu tot mai puţin. România a plecat la drum în ’89 cu modelul suedez. Atât de tare îl slăveau noii-vechi politicieni, mai cu seamă cei şcoliţi la Ştefan Gheorghiu, încât i-am devenit cu toţii susţinători. Ni se spunea că va fi o perioadă de tranziţie de câteva luni, poate un an şi, gata, sărim din Balcani în centrul civilizatei Europe a bunăstării. Lipsindu-ne suedezii şi social-democraţii lor născuţi, nu făcuţi peste noapte, a ieşit ceea ce vedem azi.
Între timp, ne-au plăcut democraţiile germană, japoneză, mai ales americană, aceea pe care o aşteptam de mici să vină cu aeroplanele. Zadarnică aşteptare! Nu le-am intrat în vizor şi pace. Pe atunci nu era ambasador dl Gitenstein să-l certe pe dl Iliescu că prezumă caracterul licit al averii. Nu-l sfătuim, însă, să acuze vreun yankeu că şi-a acumulat ilicit averea, să nu ia full-contact cu prezumţia de nevinovăţie, sfântă în SUA ca şi proprietatea.
Mereu căutăm modele la alţii
Cel mai tare am jinduit după modelul constituţional al Republicii Franceze, jind în vogă şi azi, că tot suntem noi francofoni din tată în fiu, de la ’48 încoace. Cu încercarea asta se părea că ne-am lecuit: orice formă de succes anglo-franco-suedez… am adapta, la noi capătă mintenaş culoare locală. Şi iz. Tocmai ceea ce observa Titu Maiorescu în „teoria formelor fără fond”. În plus, dacă până deunăzi mai mergea câte ceva, cu ocazia discutării atâtor modele de răsunet, descoperim că nu mai funcţionează cum trebuie nici cele pe care le avem.
Dar nu ne-am învăţat minte. Acum ne frige la degete un alt model, cel polonez, odată cu o nouă reîmpărţire teritorială, actuala fiind moştenită de la tovarăşi. La rândul lor, ei înlocuiseră în 1968 regiunile şi raioanele sovietice cu antebelicele judeţe. Numai că actuala baronizare, ineficienta administraţie, corupţia generalizată şi neîncrederea comisarilor europeni, cea pierzătoare de uriaşe fonduri comunitare, ne dau ghes să le schimbăm.
România şi voievodatele
Văzând noi că polonezii s-au integrat cu bine în Europa, că civilizaţia, inclusiv cea politică, şi standardele lor de viaţă sunt de câteva ori mai zdravene ca ale noastre, am fi dorit să le imităm administrarea pe voievodate, funcţională la ei de prin Evul Mediu. Ca în orice naţiune care se respectă, în Polonia reformă nu a însemnat schimbare de dragul schimbării, nici slăbirea autorităţii publice, ci modernizare în fapt. De aceea au păstrat voievodatele, adaptându-le noilor condiţii.
Fireşte, nu supără faptul că privim cu nesaţ la democraţiile avansate, ci neîncrederea în capacitatea de a ne descurca prin noi înşine. Se ştia din ’90 că ne trebuie o organizare teritorială mai eficace. Aveam autorităţi pentru amenajarea teritoriului la Guvern şi Parlament, dar un proiect închegat nu a apărut, presa scriind orice se discută pe la colţuri, ba 8, ba 12, ba 16 regiuni. Cineva le-a zis voievodate, uitând că aşa ceva se pomenea doar în istoria noastră bazată pe izvoare slavone.
Presat de realitate, dl preşedinte a cerut Guvernului ca în termen de o lună să autorizeze crearea a opt departamente teritoriale mai mari, cu atribuţii în redesenarea intereselor economice în funcţie de resursele de forţă de muncă şi finanţarea privilegiată a zonelor rămase în urmă.
Cum se face regionalizarea?
Graba însă nu e de bun augur. O asemenea întreprindere se face o dată la un secol sau chiar mai mult. În plus, pentru a reuşi trebuie luate în calcul geografia, tradiţiile locale naţional-demografice şi comunicaţiile. Nu poţi să-i lipeşti pe vrânceni Dobrogei, nici pe gorjeni Banatului. Câteva condiţii: numele viitoarelor regiuni să fie relevante istoric: Moldova, Oltenia, Muntenia, Banat etc., iar capitalele provinciilor să nu cumva să coincidă cu interesele baronatelor actuale, ci cu ale cetăţenilor.
Iată că istoria ne-o ia înainte şi ne prinde iar nepregătiţi. Avem instituţii publice, institute de cercetare, avem universităţi, unele se vor de top, dar modele de dezvoltare a României, fundamentarea ştiinţifică a strategiilor economice, social-culturale ne lipsesc.
Întrucât regionalizarea ne priveşte pe toţi, era normal să fie supusă discuţiei academice şi publice din vreme.
Petru Tomegea
Petru Tomegea - ePolitica 