Pe ce mizează Traian Băsescu?

Traian Băsescu e sigur că nu va fi Crin Antonescu președintele României, deși, deocamdată, între virtualii candidați, e cel mai bine plasat, asta însemnând că, dacă până la alegeri nu se întâmplă nimic semnificativ, are cele mai mari șanse. Că bătălia politică depășește adesea regulile bunei cuviințe e o altă poveste.
Dar ceea ce se știe sigur e că acuzațiile la adresa Justiției ale prim ministrului Victor Ponta, reluate și argumentate apoi de copreședintele USL, Crin Antonescu și de alții vor cântări greu în viitoarele campanii electorale. Însă dovada că actualul locatar al Palatului Cotroceni comandă DNA-ului și ANI să facă dosare opozanților, membrilor incomozi ai Executivului, mai ales celor liberali, deocamdată lipsește. Asta nu înseamnă că acuzația de partizanat politic al DNA, ANI… și de implicare a lui Traian Băsescu nu se va lăsa cu urmări atât în plan intern cât și european.

Acuzații și negații

Pe ce se bazează acuzația liderilor USL? Deocamdată pe nimic concludent, susține Traian Băsescu, alături de o bună parte a spectrului politic și mediatic. În schimb, contestatarii consideră că au două probe evidente: numărul mare de dosare aflate în cercetare sau în instanțe dresate membrilor guvernului, aleșilor coaliției majoritare și faptul că știu cui îi folosește o asemenea situație. Se vede, însă, cu claritate că probele lor nu sunt directe, ci coincid cu consecințele.
Însă accentuarea agresivității discursului prezidențial din ultimele săptămâni, chiar dacă se estimase că atacurile sale se vor potoli cu cât se apropie finalul mandatului, arată că Traian Băsescu mizează pe ceva ce numai el știe. Iar acel ceva nu poate fi legat de Executiv, fiindcă este principalul său cal de bătaie, nici de legislativ unde majoritatea USL se apropie de 75%, ci de Justiție, una din cele trei puteri ale statului de drept a cărei independență este apărată de președinte cu toată fermitatea. Deocamdată doar declarativ.

Miza

Ei bine, acel ceva pe care mizează Traian Băsescu nu este intervenția directă în treburile Justiției, ci tocmai omul aflat în spatele procurorului și al judecătorului, omul cu opțiunile, convingerile sale politice, omul cu voința de a sluji binelui public așa cum crede el de cuviință. O explicație, dar nu suficientă, ar putea fi legea de funcționare a justiției care i-a dat președintelui prerogativa de a-i numi pe magistrați în funcție. De ce? Pe de o parte, fiindcă ar putea fi numiți tocmai cei cu anumite convingeri, iar pe de alta, că mecanismul funcționează totuși într-o serie de state cu democrație consolidată.
O explicație neaoșă ar fi că magistrații simt dincotro bate vântul (Puterii) și, fără intervenția directă a președintelui, de cea indirectă nu poate fi nimeni sigur, ies în întâmpinarea dorințelor sale. Caz în care lucrurile iau o turnură complicată și greu de evaluat. Chiar și informațiile în acest sens apărute în spațiul public pe vremea trecutelor guvernări sunt nesigure.

Între partizanat și imparțialitate

Renate Weber, europarlamentar specializat în Justiție, confirmă acuzațiile asupra DNA și ANI, dar consideră că nu e nevoie de schimbarea cadrului juridic, cât de restabilirea imparțialității celor ce înfăptuiesc actul de justiție: „Oricine cred ca vede că oamenii PNL au devenit o țintă”. Iar achitarea unor foști demnitari ca Tudor Chiuariu, Teodor Atanasiu, Paul Pacurariu …, desfigurați cu astfel de dosare, tocmai asta demonstrează.
Dar starea de nervozitate a lui Traian Băsescu de ce s-a accentuat? Nu doar fiindcă este mereu atacat de coaliția aflată la guvernare sau că premierul, în loc să gestioneze de la Palatul Victoria treburile țării, „guvernează” mai mult pe la televizor, deoarece același lucru i se poate reproșa și Domniei Sale. E nervos că se simte încolțit până și de foștii colaboratori apropiați.

Oful lui Traian Băsescu

Situația sa politică, după despărțirea de PDL, este una critică. Lipsit de o majoritate parlamentară favorabilă și de susținerea populară de altădată, Traian Băsescu s-a poziționat ca șef al Opoziției, caz unic în politica europeană, unde astfel de situații sunt gestionate prin mecanisme de coabitare bine puse la punct. Nu numai că a rămas fără un partid puternic, dar încercările sale de a-și crea un vehicul prezidențial, Mișcarea Populară, cu toate sforțările, nu dă semne de reușită într-un viitor apropiat.
În acest caz, i-a rămas să atace de unul singur, și-așa, se spune, strategia sa preferată era aceea a lupului singuratic. Motiv pentru care vom asista periodic la ieșiri televizate și la puneri severe la punct a membrilor Executivului.

Petru Tomegea

Partidul Mișcarea Populară mai așteaptă

Decizia Tribunalului București de amânare până pe 12 septembrie a înregistrării PMP pare să-i fi descurajat pe inițiatori, iar demersul lor de constituire a organizațiilor locale a fost stopat pentru o vreme. Doar Eugen Tomac, interimarul președinte al formațiunii mai iese la atac împotriva guvernului Ponta și a USL, dar comunicatele sale sunt tot mai palide.
Iar motivele nu lipsesc. Nu e vorba aici de contestațiile, formale sau nu, depuse de către câteva partide și asociații, cât de încetinirea mersului triumfal spre prima scenă a politicii românești. Două sunt motivele mai importante, iar încercarea de a le ocoli ar putea genera și mai multe necazuri.

PDL le taie elanul

În condițiile în care respectivele contestații în instanță le-ar putea zădărnici cel mult numele, problemele de personal s-ar putea dovedi greu de surmontat și iată de ce. Câteva declarații aproape identice, exprimate vehement, dar cu cuvinte diferite, de președintele Vasile Blaga, de virtualul candidat prezidențial, prim-vicepreședintele Cătălin Predoiu și de vicepreședintele Sulfina Barbu au stopat procesul de migrație a membrilor de bază de la PDL spre PMP.
Poate de aceea, gruparea Elenei Udrea a ieșit din stand by și s-a alăturat celor doi în bătălia lor cu Puterea, semn că apropierea de Mișcarea Populară, de Eugen Tomac, Teodor Baconschi, Cristian Preda… se amână sine die.

Alte piedici

Ca urmare, doar inofensivul și incolorul Valerian Vreme, parlamentar de Bacău, a mai făcut pasul spre noua formațiune de dreapta. Însă felul în care a fost tratat la înscriere arată foamea imensă de personalități cu ceva funcții și background: imediat a și fost uns „responsabil de toate filialele PMP din zona Moldovei, mai puţin Galaţi”.
A se mai lua în calcul și inițiativa legislativă de acum câteva luni a deputatului Octavian Bot prin care se interzice partidelor să aibă aceleași denumiri cu fundațiile, inițiativă care a dat rezultate în plan european, mai ales în ceea ce privește aducerea la lumină a finanțărilor interne și externe. Cu atât mai mult cu cât, în plin scandal a declarațiilor Jobbik, una dintre acuze se referea tocmai la finanțările ilegale din exterior ale formațiunilor politice maghiare.

Despre identitate e vorba

Al doilea motiv ține de imposibilitatea clarificărilor ideologice și doctrinare, de multiplele compromisuri pe care trebuie să le accepte în drumul lor spre parlament și consilii locale. Deocamdată, singurele lor certitudini sunt încadrarea în largul concept european al popularilor și susținerea reciprocă între Mișcarea Populară, fundație ori partid, și președintele Traian Băsescu, susținere de care fac mereu caz, ca și cum ar fi singurii care se bat pe zestrea de voturi a acestuia.
Or, atunci când e vorba de o moștenire, oricare ar fi ea, bunurile se împart într-o formă sau alta. Acesta este și scopul PDL, al FC și al alianței reînnoite DA din aretul lui Mihai Răzvan Ungureanu, ba chiar și al PNȚCD-ului rămas cu un singur membru vocal, și acela prezent zilnic la televizor, Aurelian Pavelescu. Din păcate, moștenirea aceasta se tot micșorează odată cu apropierea scrutinului prezidențial de anul viitor.

Criticam, deci existam
În schimb, sunt de reținut spiritul combativ exacerbat, pofta nemăsurată de a distruge tot ce ține de PNL și de liderul acestuia, Crin Antonescu, de a desființa orice inițiativă a Guvernului și mai ales orice demers al prim ministrului, Victor Ponta. Or situația aceasta se repetă din 1989 încoace: fiecare dintre noii ocupanți ai palatelor Cotroceni și Victoria întâi demolează „dezastruoasa moștenire” ca apoi să se apuce de construit ceva. De cele mai multe ori, din nefericire, timpul nu le mai permite. E un stadiu inerent începutului, e adevărat, dar aceste naivități era bine să fie evitate.
Astfel că, în acest moment, e greu de spus cât de „vie este forța” PMP, așa cum se laudă dl Baconschi, nici cât de „obișnuită” este toropeala PDL. În schimb, dacă ne luăm după aceste declarații ale liderilor, și de o parte și de alta, realizăm că proiectul lor de strângere a rândurilor Opoziției, de unificare a dreptei în jurul unor valori identice sau apropiate se îndepărtează cu cât se apropie campaniile electorale.

Petru Tomegea

Elena Udrea e cea mai tare

Vi se pare normal ca politicienii să-și piardă măsura cuvintelor și să vorbească despre ei înșiși sau despre ai/ale lor în termeni elogioși? E vorba de strategie politică sau de infatuare și egoism? Privind cu atenție discursurile de campanie electorală ale principalilor lideri politici, se pare că lauda de sine, deși nu aduce decât pagube la urne, rămâne încă o metodă uzuală de a se prezenta în fața alegătorilor. Cum se explică?
Un foarte sumar istoric al acestei strategii ne arată că cele ce au început cu etalarea propriilor calități, merite și valori au fost partidele și alianțele. În zorii democrației românești, consilierii lor în PR atribuiau mulțimilor de cetățeni un spirit de turmă, considerând că se vor lua unii după alții și se vor îngrămădi să le voteze candidații fiindcă sunt ei cei mai „tari”. De aceea numărul de membri, de organizații și sedii locale era mult exagerat pentru a impresiona și crea efectul de turmă.

Turma nu mai umple urna

Strategia a funcționat perfect în cazul FSN, dar începând cu Convenția Democratică și mai ales cu Alianța DA și-a pierdut mult din efecte. Cu toate acestea, majoritatea formațiunilor, de la cele nou înființate, la cele ce n-au mai văzut Parlamentul demult, se declară în continuare cele mai puternice, considerându-se dinainte câștigătoare ale proximelor alegeri. Deși la fel s-au declarat de fiecare dată, iar succesele s-au lăsat și se vor lăsa așteptate.
În lipsă de altceva mai eficient, strategia de mai sus o continuă Elena Udrea care e „sigură că ar fi un președinte mai bun decât domnul Ponta și cu siguranță un premier mai bun”. Cu un an în urmă îl cita chiar pe Cicero: Omnia mea mecum porto, poate pentru că celebra maximă se referea la înțelepciunea, inteligența, modestia, hărnicia, buna creștere… pe care oricine trebuie să le poarte mereu cu sine. Cicero n-a spus, însă, să nu facă mare caz din asta.

De la laude la principii

Pieritu-i-au lăudătorii? E lipsită de modestie? Nu chiar. Sunt pline ziarele și mai cu seamă televiziunile de ditirambi la adresa ei, de aceea nu face decât să reia și să sublinieze lucruri deja spuse de alții. Nu știu dacă sunt sincere sau provin de la mercenari, cum susține o bună parte a presei. De ce o face? Pentru a crea percepția siguranței de sine, atât de necesară unui lider autoritar. Din păcate, însă, percepția publică nu urmează voința oamenilor politici, ghidându-se după alte principii.
Or tocmai de aceste principii nu vrea să știe Elena Udrea: măcar că o regretă primarii USL, cum crede ea, fiindcă i-a ajutat cu fonduri pentru investiții locale preponderent în turism și petrecerea timpului liber, în spațiul public i-a rămas imaginea unei doamne din preajma președintelui Băsescu, superelegante și bogate. Ținând cont de spiritul egalitarist și de concepția iliesciană a politicianului „sărac și cinstit”, bine înfipte în imaginarul colectiv, această percepție publică îi va da foarte mult de furcă, dacă nu cumva îi va fi un handicap electoral.

Pe ce se va fi bazând?

De asemenea, nu se știe pe ce se bazează când afirmă că orice candidat promovat de PDL și de celelalte partide de dreapta, inclusiv de Traian Băsescu, are șanse în fața lui Crin Antonescu, chiar susținut de USL, aflată actualmente la aproape 60% intenție de vot. Doar speranța, pe de o parte, și cuvintele de ocară din presa sa favorabilă, pe de alta, nereușind să-l disloce din poziția de favorit. Deocamdată.
Este și motivul pentru care îl împinge în față insistent, prea insistent, ca să nu dea de bănuit, pe prim ministrul Victor Ponta, creându-i culoar spre președinție. Firește, oricine înțelege intenția manifestată încă de la înființare de a sparge USL: odată divizată, partidele componente vor fi mai ușor de învins, unul câte unul. Lecția ne-a dat-o acum multe secole Niccolo Machiavelli, dar aceeași lecție au învățat-o și adversarii.

De la vis la realitate

A se mai observa că strategia „Ponta – candidat prezidențial” este susținută nu doar de Elena Udrea, ci și de consilierul prezidențial, Iulian Chifu, de o mulțime de alți comilitoni, activiști politici din presa scrisă și audiovizual. Semn că subiectul a fost tratat în laboratoarele de campanie de la cel mai înalt nivel. Iar Iulian Chifu nu este singurul consilier al președintelui devenit jucător politic. Pe banii contribuabilului.
Pe aceste calcule, poate și pe altele, se bazează Elena Udrea când se visează cel mai tare politician al momentului, lipsindu-i doar confirmarea la urne.

Petru Tomegea

Elena Udrea iese la joc

„Totul costă bani. Prânzuri gratuite nu există!”, zice unul din marii economiști ai lumii, Milton Friedman. Asta înseamnă că cineva plătește mereu faptele, evenimentele, inclusiv excesele și abuzurile politicului. Cine și în ce scop? Ei bine, răspunsul la aceste întrebări, dacă ar fi dat la timp, ar putea scuti societatea românească în ansamblu și pe cetățenii alegători să achite într-un final ei înșiși nota de plată.
Fiindcă într-o țară democratică, nu poate începe o campanie electorală fără ca presa să fie informată asupra mijloacelor, de orice natură, de care dispune oricare candidat sau formațiune politică. De ce? Oricine bănuiește: pentru a asigura egalitatea de șanse, pentru a da posibilitate electoratului să aleagă în cunoștință de cauză.

De aceea avem în loc de programe politice, exerciții de imagine

Așadar campania electorală a început, ceea ce nu înseamnă neapărat că s-ar fi oprit vreodată în acești aproape 24 ani. Primii au ieșit la rampă, însă, cei mai dornici de victorie, poate de revanșă, Partidul Mișcarea Populară. Încă neînregistrat oficial la tribunal, ceea ce înseamnă că în România identitatea, legile și actele nu prea contează. E de menționat apoi și liderul numit al acestuia, Eugen Tomac, și el un posibil candidat prezidențial, foarte activ în spațiul public cu comunicate de presă stereotipe despre „catastrofa și dezastrul guvernării”.
Ceea ce, să spunem, nu costă mult. Dar ieșirile în prim-plan ale Elenei Udrea costă. Și nu puțin. Mai întâi că este vorba de pregătirea unor activități, evenimente, întâmplări propice ieșirii ei în evidență, uneori cu sute de oameni, apoi de prezența unui grup de prieteni, comilitoni, gărzi, a reporterilor, a jurnaliștilor, a televiziunilor… și, în sfârșit, de introducerea pictorialelor, a videoclipurilor, a filmulețelor în paginile ziarelor și în programele televiziunilor de știri sau/și de entertainment. Ori poate i se face publicitate „gratuit”? De către cine și în ce scop?

Imagini „incendiare”

Să ne mai amintim că în vremea ministeriatelor sale din guvernele Boc-Ungureanu a aplicat aceeași tactică și, cu toate acestea, abia a intrat în parlament prin redistribuirea voturilor. Acum a schimbat ceva din strategie: se bazează și pe imaginea fizică, atrăgătoare, hărăzită de codul genetic, dar lucrează intens și asupra factorului psihologic colectiv.
Astfel, iese la joc în costum popular de mână cu mama sa, așa cum fac fetele de la țară când le vine ceasul măritișului. Acțiunea aceasta a fost pregătită din vreme: divorțul de omul de afaceri, Dorin Cocoș, cura de slăbire, imaginile bine fotoșopate, atacurile caustic-șocante asupra prim ministrului bineînțeles „catastrofal”, Victor Ponta…

Costum și dans popular electoral

Prin ce vrea să iasă în relief Elena Udrea? Mai cu seamă prin trăsăturile și abilitățile fizice ale corpului, dar mișcările sale într-un dans popular maramureșean nu prea au legătură cu ritmica și eleganța artei populare. Apoi, gestul de a se îmbrăca într-un costum tradițional, oricât de frumos, nu mai aduce cine știe ce avantaje la urne.
În schimb ne ajută pe noi să-i ghicim intențiile: vrea să-și depună candidatura, fie la prezidențiale, zice Victor Ponta, fie să-și ajute partidul(?) la europarlamentare, zicem noi, de aceea se adresează unui anume segment electoral, foarte curtat de o serie de candidați populiști, obișnuiți a gâdili amorul propriu al mulțimilor.
Îi este suficientă imaginea fizică pe care și-o promovează cu atâta asiduitate? Din contra. Insistența și lipsa măsurii s-ar putea mai mult s-o încurce. Iată, într-un sondaj al încrederii în diferite personalități, Elena Udrea abia depășește 13%, aproape cât cifrele propriului partid. Or asta înseamnă că în spatele campaniei premature se află estimări care nouă ne lipsesc. Pe ce se vor fi bazând?

Nu trebuia să vină întâi oferta?

Probabil se bazează pe modificarea trendului actual și pe sprijinul noilor formațiuni de dreapta, inclusiv al lui Traian Băsescu, se spune. Sprijin care, cu tot cu PPDD, dar fără UDMR, se cifrează actualmente la cel mult 30%. Dar trendul nu se poate modifica pe fondul firavei creșteri economice doar prin critici, oricât de acerbe, împotriva Puterii. E nevoie de o ofertă electorală tentantă, care, momentan lipsește.
Așadar pentru ce și cu ce a intrat în joc Elena Udrea? Pentru a repeta modelul politic Traian Băsescu. Numai că acest model nu va mai fi posibil după aprobarea viitoarei Constituții. Nu se va mai permite președintelui să acumuleze puteri mai mari decât îi atribuie fișa postului, statutul de jucător fiind în pericol. Și atunci?

Petru Tomegea

Mai încet cu fluieratul, dle Băsescu!

După alegerile din decembrie, instituția prezidențială românească, lăsând deoparte cartea de identitate dată de Constituție, aceea de mediator între cele trei Puteri ale statului de drept, și-a însușit fără drept calitatea de principal actant politic. Dar nu a adoptat un model academic și fairplay de a face politică, așa cum s-ar fi cuvenit, ci s-a integrat în politicăreala noastră obișnuită, devenită marcă a ultimilor decenii. De demonstrat.
Dacă în primii săi ani, discursul prezidențial era bine țintit și articulat, acum dl Traian Băsescu face greșeli nepermise primului om în stat: nu poți să ceri poporului să-i fluiere și huiduie pe reprezentanții altui stat aflați în ospeție la tine în ogradă, la fel cum nu poți să asiguri leadershipul punerii la punct a unui stat vecin și prieten. Vecinătate și prietenie pe care nu le-a contestat încă nimeni.

Partidul Cotrocenilor e de stânga ori de dreapta?

Ne-am referit la instituția prezidențială și nu doar la președinte deoarece, prin ultimele comunicate, purtătorul de cuvânt al Cotrocenilor, Bogdan Oprea, își amestecă instituția, care trebuia să rămână cea dintâi între instituțiile României, în bălăcăreala politică. Dar, se vede treaba, de politicianism nu se poate scăpa. Căci nu altceva vrea să însemne comunicatul prezidențial despre „debusolarea de vacanță” a președintelui Senatului. Sau să acuzi Guvernul Ponta de „sistarea lucrărilor la tronsonul de autostradă Arad – Nădlac”, al cărui contractant, Nelu Iordache, client politic al guvernelor Boc-Ungureanu, tocmai din cauza contractului respectiv se află la pușcărie.
Dar chemarea cetățenilor să-l fluiere pe Orban Viktor, premierul Ungariei, după ce ani buni au stat la aceeași masă, nu doar la Băile Tușnad, ci și în alte părți, inclusiv la Consiliul European, trebuie înțeleasă și explicată corect, deoarece ea ar putea genera efecte necontrolate și rușinoase pentru România. Cu atât mai mult cu cât recentele evenimente iredentist-naționaliste provocate de Jobbik în Ardeal au atras din nou privirile mediilor internaționale asupra României.

Până și fluieratul are reguli

Nu că așa ceva nu s-ar întâmpla și în democrațiile luate de noi drept model, dar acolo există întotdeauna o fază premergătoare fluierăturilor populare, când liderul ales, organul de stat sau șeful administrativ le bate obrazul musafirilor ireverențioși ori îi acuză de incorectitudine, neprietenie, iresponsabilitate… Fază care la noi a lipsit din motive arhicunoscute: arareori funcționarii de rang înalt, politicienii și demnitarii și-au asumat responsabilitatea.
Din fericire, chiar și dacă ar exista o fază a baterii obrazului, populația României nu sare să fluiere și să huiduie decât atunci când îi ajunge cuțitul la os. Etnologii vorbeau cândva de o anumită înțelepciune a popoarelor, a mulțimilor. Firește, felul nostru de a fi l-a dus pe Emil Cioran „Pe culmile disperării”, dar caracterul preponderent nonreactiv al poporului român, retragerea în codru și în sine i-au asigurat continuitatea într-un areal etnic complicat, din care au dispărut în decursul secolelor peste 2000 de popoare, multe celebre.

Eu contest, tu contești…

Însă îndemnul dlui Băsescu la fluierat și huiduială mai are un păcat, unul care ține de climatul politic lipsit de civism și de posibilitatea de a construi ceva, un climat care, din politicianism de duzină, poate anula tendințele pozitive. Fiindcă orice contestare politică a unei personalități sau a unui partid atrage după sine o contrareacție, iar președintele a cunoscut pe propria piele foarte bine acest fenomen.
Ei bine, climatul de mai sus a fost prima dată tratat altfel de către USL și liderii săi în această vară: au încetat aproape total pe perioada concediilor atacurile la președintele aflat în Opoziție. Ar fi putut fi un început de ieșire a politicii din era confruntărilor perpetue, numai că, speculând liniștea estivală, tocmai atunci președinția și-a găsit să acopere spațiul public cu noi acuze asupra guvernanților și a liderilor puterii. Nu că n-ar fi avut ce acuza, dar astfel a renăscut spiritul revanșei, iar dl Băsescu va culege roadele în viitoarele campanii.
N-ar fi rău să fie bine, vorba lui Creangă, dacă de huiduială și fluierat am vorbi mai puțin, iar următoarea etapă ar fi una dedicată marilor proiecte blocate sau încă nerezolvate: repornirea motoarelor economice, noua Constituție, regionalizarea, refacerea grilei de salarizare, privatizarea CFR Marfă… Pentru care vara și vacanța ar fi putut fi un sfetnic bun. Din fericire, vacanța nu s-a sfârșit.

Petru Tomegea

Ponta a pornit ofensiva

După o vacanță de 10 zile la Miami împreună cu familia (și bona, zic gurile rele), Victor Ponta, prim ministrul României, a deschis noul sezon al confruntărilor politice. Uitând că acum doar o jumătate de an semnase un pact de coabitare cu președintele Traian Băsescu, ieșit destul de șifonat dintr-un referendum câștigat „la masa verde”, șeful guvernului a venit întărit din concediu și nu-l mai slăbește din declarații.
Se vede treaba că motivele atacurilor și miza, pe care nu ni le-a dezvăluit, vor fi fiind foarte importante și presante, dacă înainte de a rezolva restanțe financiar-economice și aspecte ținând de legislație redeschide conflictele la vârful Puterii. Conflicte care, în fapt, nu s-au mai putut stinge din ’90 încoace.

Concediu și confruntare

Să mai observăm că nici partea adversă nu a stat degeaba cât Victor Ponta s-a aflat la odihnă. Astfel, pe o vipie, de-ți frigi tălpile, în drum spre prietenul Falcă de la Arad, se oprește din zbor pe șantierul unde trebuia să fie o autostradă și atacă puternic pe tranșeele săpate încă de acum 9 ani: proastă guvernare, emblema neputinței, „este inadmisibil modul cum se stabilesc prioritățile” (guvernului)…
Declarația a fost șocantă nu atât din pricina conținutului, aceleași idei fiind repetate de numeroase ori de președinte, cât din pricina vipiei: cu capul descoperit, în soarele dogoritor, președintele a dorit să fie convingător: țara arde și premierul se ține de distracții. Știa, probabil, că numai peste câteva zile se va face un nou sondaj de opinii politice care trebuia să-i așeze pe favoriții săi pe un trend ascendent.

O declarație, două declarații…

Ciclul declarație (președinte) – replică (premier) sau viceversa va fi reluat imediat după întoarcerea din concediu a liderilor USL. Iar de Sânta Maria Mare cele două tabere deja se poziționaseră pe câmpul de luptă, reluându-și confruntarea din punctul în care o abandonaseră cu două săptămâni în urmă. Partea spectaculoasă o constituie însă ultimele declarații ale lui Ponta.
Cică „revoltător este faptul că după ce domnul Băsescu i-a făcut dosar penal doctorului Brădișteanu a avut curajul să-l sune la telefon” ca să-i ceară să-l salveze pe „regele” Cioabă, aflat și el în concediu(?) pe o plajă renumită din Turcia. Ideea că Băsescu face dosare nu e nouă, atâta doar că până acum nimeni nu a prezentat dovada că vreunul din procurorii DNA ar fi acționat la comanda președintelui în cazurile Năstase, Nicolescu și în foarte multe altele, dacă nu cumva toate. Repriza însă mai are și alte episoade, la fel de instructive.

Aliați și ajutoare

A se mai observa că, în această fază, prim ministrul primește un ajutor neașteptat din partea ministrului de Externe, Titus Corlățean, care plusează că Traian Băsescu e așa de grijuliu cu „regele” romilor fiindcă are mare nevoie de voturile disciplinate ale respectivei etnii. Nu ne-a spus ce vrea să facă cu ele, dar nu e exclusă ițirea unui alt casus belli.
Sarabanda acuzațiilor continuă: „s-a pupat cu Laszlo Tokes şi a încurajat extremişti”, iar „punerea la punct” a cestora prin asumarea leadership-ului bătăliei antirevizioniste este trecută în zona declarațiilor iresponsabile, ale căror urmări deja se văd: ambasadorul nostru a fost chemat la Ministerul de Externe al Ungariei.

Reacții și contrareacții

Din păcate, există și reacții populare care s-au auzit la meciul de futbol dintre cele două reprezentative desfășurat la Budapesta. Atunci s-au scandat din nou refrenele naționaliste și jignitoare la adresa poporului român precum „Büdös oláh”! (mi-e rușine să traduc!), aceleași de pe vremea lui Miklós Horthy. Urmează replica românească la contrapartidă. Aici s-a dorit să se ajungă? N-ar trebui totuși să-și asume cineva și răspunderea?
Titus Corlățean își susține prim ministrul și de astă dată, completându-i replica șefului cu declarațiile președintelui despre reunirea Moldovei cu patria mamă, declarații sincere, e drept, dar care au retrezit curentul antiromânesc la Chișinău. Nu mai bine tăceau tustrei și puneau mână de la mână ca să mai trimită un transport de cărți românești pentru școlile și bibliotecile de peste Prut aflate în mare suferință?
Vară, vară, concediu, concediu, dar iată că, în loc să pregătim începerea noului an școlar, în loc să ne vedem fiecare de treburile noastre, declanșăm o altă „mândrețe” de ofensivă electorală. Adică o campanie cu nimic deosebită de aceea din ’90 încoace.

Petru Tomegea

Ponta a pornit ofensiva

După o vacanță de 10 zile la Miami împreună cu familia (și bona, zic gurile rele), Victor Ponta, prim ministrul României, a deschis noul sezon al confruntărilor politice. Uitând că acum doar o jumătate de an semnase un pact de coabitare cu președintele Traian Băsescu, ieșit destul de șifonat dintr-un referendum câștigat „la masa verde”, șeful guvernului a venit întărit din concediu și nu-l mai slăbește din declarații.
Se vede treaba că motivele atacurilor și miza, pe care nu ni le-a dezvăluit, vor fi fiind foarte importante și presante, dacă înainte de a rezolva restanțe financiar-economice și aspecte ținând de legislație redeschide conflictele la vârful Puterii. Conflicte care, în fapt, nu s-au mai putut stinge din ’90 încoace.

Concediu și confruntare

Să mai observăm că nici partea adversă nu a stat degeaba cât Victor Ponta s-a aflat la odihnă. Astfel, pe o vipie, de-ți frigi tălpile, în drum spre prietenul Falcă de la Arad, se oprește din zbor pe șantierul unde trebuia să fie o autostradă și atacă puternic pe tranșeele săpate încă de acum 9 ani: proastă guvernare, emblema neputinței, „este inadmisibil modul cum se stabilesc prioritățile” (guvernului)…
Declarația a fost șocantă nu atât din pricina conținutului, aceleași idei fiind repetate de numeroase ori de președinte, cât din pricina vipiei: cu capul descoperit, în soarele dogoritor, președintele a dorit să fie convingător: țara arde și premierul se ține de distracții. Știa, probabil, că numai peste câteva zile se va face un nou sondaj de opinii politice care trebuia să-i așeze pe favoriții săi pe un trend ascendent.

O declarație, două declarații…

Ciclul declarație (președinte) – replică (premier) sau viceversa va fi reluat imediat după întoarcerea din concediu a liderilor USL. Iar de Sânta Maria Mare cele două tabere deja se poziționaseră pe câmpul de luptă, reluându-și confruntarea din punctul în care o abandonaseră cu două săptămâni în urmă. Partea spectaculoasă o constituie însă ultimele declarații ale lui Ponta.
Cică „revoltător este faptul că după ce domnul Băsescu i-a făcut dosar penal doctorului Brădișteanu a avut curajul să-l sune la telefon” ca să-i ceară să-l salveze pe „regele” Cioabă, aflat și el în concediu(?) pe o plajă renumită din Turcia. Ideea că Băsescu face dosare nu e nouă, atâta doar că până acum nimeni nu a prezentat dovada că vreunul din procurorii DNA ar fi acționat la comanda președintelui în cazurile Năstase, Nicolescu și în foarte multe altele, dacă nu cumva toate. Repriza însă mai are și alte episoade, la fel de instructive.

Aliați și ajutoare

A se mai observa că, în această fază, prim ministrul primește un ajutor neașteptat din partea ministrului de Externe, Titus Corlățean, care plusează că Traian Băsescu e așa de grijuliu cu „regele” romilor fiindcă are mare nevoie de voturile disciplinate ale respectivei etnii. Nu ne-a spus ce vrea să facă cu ele, dar nu e exclusă ițirea unui alt casus belli.
Sarabanda acuzațiilor continuă: „s-a pupat cu Laszlo Tokes şi a încurajat extremişti”, iar „punerea la punct” a cestora prin asumarea leadership-ului bătăliei antirevizioniste este trecută în zona declarațiilor iresponsabile, ale căror urmări deja se văd: ambasadorul nostru a fost chemat la Ministerul de Externe al Ungariei.

Reacții și contrareacții

Din păcate, există și reacții populare care s-au auzit la meciul de futbol dintre cele două reprezentative desfășurat la Budapesta. Atunci s-au scandat din nou refrenele naționaliste și jignitoare la adresa poporului român precum „Büdös oláh”! (mi-e rușine să traduc!), aceleași de pe vremea lui Miklós Horthy. Urmează replica românească la contrapartidă. Aici s-a dorit să se ajungă? N-ar trebui totuși să-și asume cineva și răspunderea?
Titus Corlățean își susține prim ministrul și de astă dată, completându-i replica șefului cu declarațiile președintelui despre reunirea Moldovei cu patria mamă, declarații sincere, e drept, dar care au retrezit curentul antiromânesc la Chișinău. Nu mai bine tăceau tustrei și puneau mână de la mână ca să mai trimită un transport de cărți românești pentru școlile și bibliotecile de peste Prut aflate în mare suferință?
Vară, vară, concediu, concediu, dar iată că, în loc să pregătim începerea noului an școlar, în loc să ne vedem fiecare de treburile noastre, declanșăm o altă „mândrețe” de ofensivă electorală. Adică o campanie cu nimic deosebită de aceea din ’90 încoace.

Petru Tomegea

Jobbik își asumă un conflict cu România

O declarație belicoasă în toată regula, dar România e în fiesta concediilor, așa că Ministerul Afacerilor Externe și vicele PSD Mircea Dușa, fără a-și asuma calitatea de ministru al Apărării Naționale, s-au făcut că lucrează, acuzând doar ura și intoleranța, deși era vorba de o amenințare fățișă la adresa integrității teritoriale și a suveranității naționale: „Dacă interesul maghiar poate fi atins doar prin asumarea unor conflicte, atunci acestea trebuie asumate”, afirmă liderul Jobbik de pe pământ românesc.
Conform Constituției și legilor încă în vigoare, unitatea, integritatea teritorială, suveranitatea, independența patriei sunt idealuri sfinte care s-au atins după secole de jertfe, iar declarațiile din ultima vreme ale liderilor maghiari, din Ungaria ori din România, constituie o provocare cum nu se poate mai clară.

Avem o țară. Ce facem cu ea?

Ca de obicei, avem legi foarte bune, dar suntem primii care le încălcăm sau nu le luăm în serios. Pentru că în legea supremă scrie foarte clar cine și ce atribuții are în domeniile importante ale securității și apărării naționale: Justiție, Parlament, Executiv și Președinte. Lor trebuie să le cerem socoteală.
Or responsabilii noștri tratează cu întârziere și cu foarte mare larghețe o situație îndeajuns de gravă, în timp ce EMI (Erdelyi Magyar Ifjak – Tineretul Maghiar din Ardeal) participă la instruiri în tabere militar(izat)e, din fotografiile date publicității rezultând și exerciții de tragere cu armamentul din dotare, cu instructori nu se știe de unde și cu activiști Jobbik, inclusiv liderul Vona Gabor, pentru pregătire politică. Ceea ce nu este pentru carnaval, nici pentru operetă.

Trupe paramilitare pe teritoriul României?

Iar dacă citim cu atenție programul partidului Jobbik, partid cu 10% pondere în Parlamentul Ungar, dacă ascultăm declarațiile liderului Vona Gabor despre calitățile superioare și grija deosebită fața de rasa maghiară, despre pretențiile teritoriale asupra Ardealului, parte din teritoriul național al României, avem toate argumentele de a lua intenția de asumare a conflictului cu România ca pe o declarație cel puțin amenințătoare și belicoasă, dacă nu cumva chiar de război.
Iar interpretarea nu e deloc forțată dacă ținem cont de două realități evidente: în Ungaria Jobbik dispunea de o „Magyar Gárda Mozgalom” (Hungarian Guard Movement), iar în România de EMI, ceea ce înseamnă că sub ochii autorităților românești se desfășoară o autentică pregătire de luptă: exista o armată gata de intervenție din afară, iar din interior o alta în curs de pregătire. Tabăra din Borzont e finanțată cu banii unei primării (30 000 de lei noi) aparținând statului român, aceea din Joseni, al cărei primar ales, Gall Szabolcs, a jurat să apere Constituția.

Ardealul ca jucărie

Dacă Tribunalul din Budapesta a dizolvat MGM în 2 iulie 2009, deși garda depusese „jurământul de loialitate față de Ungaria” și gardiștii își fixaseră ca obiectiv „protejarea tradițiilor (maghiare) și a culturii”, ei bine garda Jobbik se simte în largul ei în România unde naște prozeliți, iar Vona Gabor vine în ospeție în Ardeal și pune la cale „un conflict” asumat (personal sau în numele Ungariei?) între două state, culmea! ale UE.
Că este vorba de o acțiune mai amplă, concertată, bine pusă la punct, a se lua în considerare alte două fapte: Tőkés László, europarlamentar al României, fost vicepreședinte al Parlamentului UE, a cerut cu ocazia Universității de vară de la Tușnad ca Ardealul să devină protectorat al Ungariei, iar liderii unor partide maghiare din Ardeal au cerut la rândul lor autonomie teritorială pentru fosta regiune stalinistă Mureș-autonomă-maghiară și provincia Partium.

Casus Belli – opincile și mămăliga

Un nou conflict cu Ungaria, după atâtea altele, dintre care cel din 1919 s-a încheiat prin înfigerea în vârful catargului de pe clădirea Parlamentului budapestan a unei opinci românești cu nojițele fluturând în vânt? Fiindcă se vede treaba că pentru vecinii și prietenii noștri maghiari opinca și mămăliga au ajuns iarăși Casus Belli.
De ce și unde se întâmplă toate acestea? De obicei în țările în care autoritatea statului și a instituțiilor sale este simțită ca slabă, iar acțiunile partidului Jobbik tocmai asta ne demonstrează. Însă aceste acțiuni vin să completeze un tablou rușinos: alături de alte partide maghiare, de Parlamentul și Guvernul de la Budapesta, activiștii Jobbik s-au implicat în campaniile electorale din Transilvania ultimilor ani, creând numeroase complicități. Iar de răspuns, n-a răspuns nimeni.

Petru Tomegea

Când măsura politicului lipsește

De ce a coborât cota de încredere în politicieni și în instituțiile statului de drept atât de îngrijorător? De ce și-a dat duhul presa printată? De ce nu fac rating anumite televiziuni? Fiindcă s-a pierdut măsura ori fiindcă nu se mai măsoară cu aceeași unitate de măsură… Când vezi cu ochii tăi o realitate și vine cineva să te chiorască în față, evident că acel cineva, fie prieten, fie dușman, fie politician, fie jurnalist, nu mai contează. De demonstrat.
O vreme am citit ziarul lui Petre Mihai Băcanu, stând cu ochii pe Doina Cornea, Seniorul Coposu, Octavian Paler, regele Mihai…, dar, după alungarea lui PMP și schimbarea cu 180 grade a atitudinii față de adevăr, am renunțat. Au urmat la rând alte publicații, radiouri și televiziuni, toate abandonate în momentul când începeau să facă din negru alb și din alb negru.

Cum se prăbușesc idolii

Am crezut în Theodor Stolojan până la confiscarea valutei, la fel cum am crezut în Traian Băsescu până la pierderea flotei și la mătrășirea lui Petre Roman. De asemeni, am crezut în Adrian Năstase până la dirijarea preferențială a banilor guvernamentali pentru publicitate în presă. Am crezut și în Monica Macovei, dar numai până la concentrarea tuturor numirilor de magistrați în mâna președintelui, când am înțeles că Justiției i s-a hărăzit un tătuc…
Deoarece, ca ființă rațională, nu poți accepta să fii păcălit, mințit în față și pe banii tăi de către politicieni și mass-media, căci adevărul celor văzute și simțite pe propria piele nu poate fi contestat. Fiindcă un om rațional nu poate citi într-un jurnal că scăderea TVA la pâine cu 15% e o măsură bună, iar în altul, că e o măsură proastă, că exploatarea aurului la Roșia Montană și a gazelor de șist este necesară României pentru unii, dar catastrofală pentru alții, că președintele Băsescu a lovit un copil, sau că nu l-a lovit, deși nu pixelul albastru poate justifica prezența mâinii sale lângă fața copilului…

Jurnalism cu tendință

Analizând astfel de aserțiuni, ajungem la concluzia că atât unii politicieni cât și susținătorii lor din presă abuzează de interpretări forțate ale faptelor, manipulând pe față, dar de multe ori apare și un viciu de măsurătoare. Nenorocirea e că se folosesc unități de măsură diferite mai ales când este vorba de „ai noștri” versus „ai lor”.
De câteva săptămâni bune se discută despre privatizarea CFR Marfă, dar arareori ți-i dat să auzi adevărul: se privatizează pentru că statul s-a dovedit prost manager, că cineva ar trebui să plătească pentru asta. Nu plătește nimeni, dar, în schimb, este atacat cumpărătorul că nu ar avea bani în cont, deși participă la privatizarea căilor ferate din Grecia și Croația. Apoi este beștelit guvernul Ponta că privatizează o întreprindere strategică, dar acordul cu FMI, BM și UE tocmai asta stipulează.

Atacul pe extreme

La fel și cu construcția de autostrăzi: nu e cazul să reamintim câți km de autostradă au construit guvernul Boc, el însuși unitate de măsură, și miniștrii PD(L) care s-au perindat pe la Ministerul Transporturilor, inclusiv de nu știu câte ori Traian Băsescu. Să fi devenit catastrofală situația tocmai acum când încep să se vadă ceva rezultate?
Analizând cu atenție cele de mai sus, se observă că în spațiul public sunt discutate doar extremele, fondul fiind evitat cu bună știință. Numai că, după stingerea respectivei bătălii politice în care se atacă doar pe extreme, interesul pentru cunoașterea și rezolvarea fondului chestiunii dispare subit. De cele mai multe ori situația fiind îngropată pe vecie. Inclusiv de către cei responsabili. Așa au murit mii de intenții bune.

„Ce e rău şi ce e bine/ Tu te-ntreabă şi socoate”

Or prin natura lor, actele politicienilor, evenimentele politice curente nu pot fi la modul absolut bune, dar nici rele în totalitate, binele și răul coexistând într-o proporție mai mare sau mai mică în funcție de care trebuie evaluate. Ceea ce decidenții politici nu vor să înțeleagă, nici majoritatea jurnaliștilor care nu caută altceva decât să evidențieze meritele politicianului preferat ori să-l înjosească pe dușmanul acestuia.
Din dorința de a-și sluji stăpânul, în ultimul deceniu, mai toate ziarele printate și redacțiile lor au preferat dezinformarea și minciuna în locul adevărului, așa că au dispărut cu tot cu vremelnicii stăpâni. De aceea politica românească nu e în stare să slujească buna guvernare nici la 24 ani de la câștigarea libertății de exprimare. Libertate de exprimare care presupune însă accesul egal la adevăr și cunoaștere.

Petru Tomegea

Cum își agață politicienii tinichele de coadă

Dacă ideologia și principiile politice nu sunt luate în seamă nici măcar după 23 ani de democrație, sau democratură, cum îi zic alții, ei bine, greșelile și chiar gafele politice se agață de politicieni, punându-le punct unor cariere care puteau fi promițătoare.

Din greșeală în greșeală…

Fenomenul este prea frecvent ca să nu trezească atenția sociologilor, a jurnaliștilor și a analiștilor, atâta doar că, tratându-le separat și partizan, e greu de perceput ansamblul cauzelor și al consecințelor. Mai trebuie spus că a construi o carieră de politician adevărat nu este atât de simplu și de ușor cum pare la prima vedere. De demonstrat.
Să nu creadă cineva că gafele și greșelile majore constituie puncte eliminatorii în evaluarea periodică sau continuă operată de șefi, mass-media, colegi, ori de public. (La autoevaluare, nu sunt observate gafele ori li se minimalizează importanța). De cele mai multe ori ele trec neobservate, iar gafeurii și greșitorii scapă nevătămați la carieră. Și nu e vorba de greșeli omenești ori de gafe copilărești.

Oh, my friend!

Există două moduri de a-i sancționa pe cei ce greșesc: liderul sau șeful e nevoit să-i dea afară pe împricinați, ceea ce rareori se întâmplă, dacă ei înșiși nu vor să demisioneze, ori supunerea oprobriului public prin ocară, ironii, batjocură, caricaturi…, ceea ce, în final, dacă fenomenul nu moare în trei zile, ar trebui să ducă tot la demisie sau demitere. Însă asta survine și mai rar în cazurile unor politicieni din prima scenă.
Un astfel de caz a fost Adrian Cioroianu care a făcut câteva gesturi necugetate ținând de temperament și de spiritul său colocvial: un OK sau „good point” marcat cu degetul mare (police) ca răspuns la o replică a regelui Joan Carlos al Spaniei și un „Vuk, my friend!”, pentru omologul său de la Belgrad. De reținut că nu imensul scandal stârnit de presa de o anumită coloratură, cam aceeași de azi, au dus la demisie, ci moartea unui grevist român al foamei într-o închisoare poloneză.

Măcar minte-ne frumos!

Unele greșeli flagrante se lasă totuși cu urmări notabile electoral: Teodor Baconschi, după ce se trezește vorbind în direct că va aduce pentru Traian Băsescu un milion de voturi din străinătate ca ambasador la Paris, a pierdut alegerile în Colegiul 4 Senat (Iași) și nu a mai fost votat pentru un nou mandat de prim vicepreședinte al PDL.
Ponoase trage și William Brânză, după ce vorbește de orașul inexistent „Brief” într-un discurs în fața ambasadorului Irlandei în România, John Morahan: „Excelenţa voastră, am vizitat deseori acest oraş BRIEF. E un oraş foarte frumos şi vrem să mulţumim prin dumneavoastră autorităţilor locale de acolo pentru atenţia pe care o acordă importantei comunităţi româneşti de acolo”, orașul Brief fiind luat din titlul unei cărți: „Ireland in brief” (Irlanda pe scurt, n.a.) dăruită de Excelența Sa. Motiv pentru care nu a mai fost votat în Colegiul 1 Diaspora, fiind nevoit să plece și din PDL.

Unora nici nu le pasă

Dar alți greșitori și gafeuri o duc bine mersi. Astfel, fostul ministru al Comunicațiilor, Valerian Vreme, deși și-a îndemnat auditoriul: „Haideţi împreună să facem ca persoanele în vârstă să fie din ce în ce mai puţine” reușește să rămână deputat cu numai 5543 voturi în Colegiul Uninominal D6 Bacău, iar Roberta Anastase în Colegiul Uninominal Ploieşti Vest cu 31,75% din voturi. Dar, pentru greșeala „nevoită” de a confunda 80 cu 160 la numărarea voturilor pentru Legea pensiilor, și-a pierdut locul de președinte al Camerei Deputaților.
În schimb, alți gafeuri cu nimic mai prejos precum Emil Boc, cel ce ne vedea trăind mai bine cu minus 25% din salariu, Elena Udrea, care credea că Norvegia este membră a UE și are președinte, care recent punea acatiste la Zidul Plângerii din Ierusalim, Corneliu Vadim Tudor care „se dezintegra în clipa asta pentru poporul român” n-au avut cine știe ce necazuri.

De ce ni se întâmplă doar nouă?

Ținând cont de cele de mai sus și de altele multe, principala cauză a gafelor o constituie obișnuința de a minți, devenită pentru politicienii noștri un nou modus vivendi, trăsăturile comune ale greșitorilor fiind ipocrizia și cinismul grobian. Pe al doilea loc se situează actele de bravadă, șarjele de încordare a mușchilor, grozăvirea în fața camerelor de luat vederi și abia pe ultimul loc, ignoranța.
Din păcate, atât timp cât consecințele greșelilor vor fi trecute cu vederea, iar instituția demisiei de onoare, inexistentă, politicienii vor circula la nesfârșit cu tinichelele de coadă. Căci până la buna guvernare și a sancționării (de către electorat) poveste înainte mult mai este.

Petru Tomegea