Intrat relativ recent în bagajul lexical al economiştilor şi apoi al sociologilor, termenul mainstream înlocuieşte cuvinte sau expresii româneşti cunoscute precum curent, tendinţă, modă, vogă, concepţii prevalente, ideologii dominante etc., fiecare desemnându-i diferite valenţe semantice. Ca şi în alte domenii, globalizarea vine cu neologisme captivante ca brainstorming, management, underground, feedback etc., integrate rapid în circuite mediatice.
De remarcat că metoda şi termenul au găsit teren fertil mai întâi în ştiinţe economice, marketing, deoarece lansarea pe piaţă a unui nou produs avea nevoie de studii de impact şi fezabilitate, de prezentare adecvată şi captivare emoţională a viitorilor clienţi, de promoţii la preţuri ultraconvenabile, de publicitate eficientă, ca în final investiţia să devină afacere profitabilă, iar construcţia fabricilor, a reţelelor de distribuţie să nu risipească preţiosul capital. Prin intermediul celebrilor economişti J. M. Keynes, Milton Friedman, J. K. Galbraith etc., lexemul s-a impus în metalimbajul specific. Însă tema este ilustrată pe larg şi în literatură ori în cinematografia ultimelor decenii.
Dorind să beneficieze de succes şi predictibilitate ca în domeniul ştiinţelor economice, specialiştii în comunicare şi PR au adoptat cu repeziciune noua tehnică de marketing, cu principiile şi metodologia adaptate activităţilor sociale. În consecinţă, entităţile cenuşii ale formaţiunilor politice au trecut la testarea aderenţei ca abia apoi să pregătească lansarea temei, naşterea mainstreamului, crearea de multiple culoare mediatice favorabile pentru o ipotetică obţinere a masei critice, culminând cu impunerea în spaţiul public. Au existat şi insuccese, deziluzii căci cu greu se poate garanta evoluţia personajului politic şi a actelor sale. Mai ales în spaţii brownian mişcătoare.
Numeroase exemple din politica mondială ne ajută să înţelegem fenomenul: apariţia unor organisme internaţionale eficiente în descurajarea / lichidarea conflictelor ca ONU şi Consiliul de Securitate, impunerea unor curente propice dezvoltării economice şi eradicării sărăciei, ideea că democraţia trebuie să triumfe pretutindeni, înfiinţarea unor consorţii suprastatale în domeniile bancar, economic, educaţie, cultură. Actualmente asistăm la acţiuni susţinute de promovare a competenţelor şi expertizelor, a femeii, a tinerilor, a categoriilor defavorizate, a discriminării pozitive etc.
Fireşte, democraţiile puternice au fost primele care au pus în operă avantajoasele stratageme sociopolitice. Au fost croite la început pe baze utopic-idealiste, ca mai târziu ideologiile să încorporeze pragmatismul economico-social şi, normal, interesele bine conturate ale unor pături sociale sau/şi ale unor grupuri de presiune. Iată de ce în societăţile dezvoltate partidele, coaliţiile, alianţele exprimă trenduri, curente, tendinţe ale societăţii şi nu vizează doar bătălia oarbă pentru câştigarea / menţinerea puterii, prin orice mijloace, ca în ţările lumii a treia. Sistemul permite selecţia naturală, firească a meritocraţilor şi accederea lor în posturi de înaltă responsabilitate, aşadar face posibilă implicarea ştiinţelor în actul de conducere a societăţii.
Nu poţi să nu priveşti cu jenă, de ce nu, cu revoltă, la ce se întâmplă pe meleag dâmboviţean. Practica mainstreamului este şi aici bine reprezentată, dar a fost aplicată constructiv doar pentru realizarea celor două obiective naţionale sine qua non: apartenenţa la NATO şi UE. În rest, s-au folosit de el, obsesiv-destructor, primii doi-trei lideri marcanţi pentru fiecare etapă. Funcţionează la fel de „original” ca şi democraţia: se pune în aplicare nu pentru crearea unui trend politic ori pentru lansarea vreunei personalităţi extraordinare, ci pentru desfiinţarea, înlăturarea, mătrăşirea celui ce ameninţă viitorul unui jilţ, al unei funcţii din sferele înalte ale puterii. Iată principalele faze:
1. Debutează cu testarea opiniei publice de către servicii ori firme specializate. Când e vorba de fruntaşii ţării. Când nu, e de ajuns o campanie de presă ori o „corelare” de informaţii murdare „pe surse”, adevăr plus minciună fifty-fifty. Adesea, merg în paralel.
2. Înaintea declanşării mecanismului, totdeauna foarte costisitor, destinatarului i se arată pisica în cadru privat, eventual între patru ochi. La mica înţelegere. Dacă nu se retrage fără torţe, ingratului i se aruncă stârvul în faţa porţii, semn al declanşării luptei pe viaţă şi pe moarte;
3. În caz că opinia majorităţii e sastisită de lovituri directe ori pe la spate, se pune în operă „second mainstream”: se scot pe piaţă în ritm crescendo zvonuri, bileţele, imagini, filmuleţe stocate din vreme pentru şantaj sau, în variantă nereuşită, măcar pentru distrugerea imaginii şi a notorietăţii;
4. Toate canalele media se inflamează, unele în necunoştinţă de cauză, încercând să provoace ridiculizarea, renunţarea, demisia, demiterea, desfigurarea împricinatului ajuns „pericol public”;
5. Dacă totuşi rămâne în picioare, manifestând vădită rezistenţă, i se pregăteşte proscrisului o copită fatală de frate, venită de la apropiaţi uşor de năimit, de la propriii colegi, aliaţi, iar în cazuri extreme chiar din familie. N-a existat niciodată exces de încredere şi loialitate. „Numai boul e consecvent”, ni se reaminteşte periodic de la vârf. Istoria consemnează deocamdată doi supravieţuitori, şi aceia părelnici, întâi dl Tăriceanu şi apoi dl Băsescu. Taşmacheria a umplut sediile politice de „cadavre”, „scheleţi”, „capre”, „elefanţi”, mazili mofluzi, stare din care se iese doar cu picioarele înainte.
La o analiză atentă, se observă că toate fac parte din arsenalul metodelor de lucru ale fostei securităţi, mai exact, ale poliţiei politice. Care a fost calea de transmitere? Hm! Ghiciţi-o şi dumneavoastră că tot aia e.
Petru Tomegea
Petru Tomegea - ePolitica 