Nu există alt mijloc mai simplu de a afla nivelul de educaţie al unui individ decât analiza capacităţii de a zâmbi. Observat încă din Antichitate, fenomenul a trezit atenţia şcolilor de oratorie greceşti şi romane care îşi deprindeau discipolii să-şi lumineze faţa cu un surâs pentru a capta bunăvoinţa auditoriului. Atât latina: subrideo, subrisi, subrisum din care moştenim „surâsul” nostru cât şi suratele franceza, italiana, spaniola au teme semantice ample pentru această admirabilă stare sufletească, semn că societăţile aşezate au cultivat respectul pentru „zâmbet”, tratat cu toată seriozitatea în codul manierelor elegante. Româna însă le întrece, având două teme aproape sinonime: a surâde şi, mai jovialul, „a zâmbi”. Fără a fi cercetat temeinic, i se indică celui din urmă o origine slavă, aceeaşi cu a cuvântului „zâmbru”, etimologia din DEX neavând vreo legătură cu realitatea fonetică şi semantică atât de dragă nouă. Însă ambele familii lexicale sunt străvechi, de aceea trecutul ne-ar putea reînvăţa multe virtuţi apuse.
Despre surâsul Monei Lisa sau al Fecioarei cu Pruncul se mai pot scrie mii de pagini, însă românii au născocit numeroase poveşti despre împăraţi care nu ştiau ori au uitat să zâmbească, iar Eminescu ne îmbogăţeşte încă sufleteşte cu bucuria tainică a chipului său. Elita românească antebelică, şcolită în Apus, a cultivat şi ea codul bunelor maniere, dar, în iureşul său apocaliptic spre „omul nou”, regimul comunist a condamnat-o la moarte, la muncă silnică pe viaţă, la tăiat stuf, la săpat canale şi la desţelenit pustiul Bărăganului. Imediat întunericul imposturii ignorante a politrucilor s-a cocoţat golăneşte-hoţeşte în fruntea răbduriului popor devenit peste noapte biată populaţie. Grimasa lor schizofrenică ascundea minciuna atotstăpânitoare, „sufletul nemuritor al comunismului” (Leszec Kolakowski). Dacă s-ar face un studiu aplicat asupra calităţii intelectuale a conducătorilor anterevoluţionari, s-ar putea să avem surpriza descoperirii în funcţii înalte de stat a multor (semi)analfabeţi, taraţi moral, lumpenproletari siniştri şi ţărani şmecheri, dornici de căpătuială, buni de gură, dar niciodată gospodari, noi având o poftă masochistă pentru lideri fără carte, de la Tomşa-vodă, la Cantemir, tatăl distinsului Dimitrie, „un moşneag prostu şi fără doamnă”, dar „cu multe semne pe trup de la războaie”, continuând cu Gheorghiu-Dej ori Ceauşeştii. Cazuri imposibile în altă ţară.
O jumătate de secol de comunism şi două generaţii au fost de ajuns pentru veştejirea surâsului şi afişarea infamă a încruntării ca semn al muncii „intense”, al mâniei proletare, al urii de clasă, al pierderii încrederii în Aproapele nostru. Poeţi, scriitori de mâna a doua dădeau înverşunaţi „cu barda” (Beniuc) în tot ce a fost cultură adevărată, idiot numită „burghezo-moşierească”. A nu se uita că Luceafărul ajunsese un poem decăzut în faţa lui Dumitru Teodor Neculuţă, „geniul” proletar. Adevăraţii ţărani şi lucrătorii harnici au continuat să-şi zâmbească, să-şi facă mici reverenţe scoţându-şi de departe pălăria. Umanitatea se refugiase în inima lor.
Nu e de mirare că libertatea şi democraţia irump peste un popor care uitase de căldura, bunătatea, înălţimea morală a surâsului sincer, deschis. Priviţi astăzi cu un ochi rece, românii par un popor trist, rătăcit în istorie, chiar dacă le-au venit în ajutor încurajarea, înţelegerea întregului mapamond, a exilului anticomunist, a tuturor celor ce puseseră umărul la aneantizarea terorii roşii. I-a luminat calmul, liniştea şi surâsul regelui Mihai în neuitata vizită pascală, numai că această lumină nu a trecut de pe faţa Măriei Sale pe a noastră, ca în poezia lui Blaga, fiindcă în dorinţa de a-şi revendica întâietatea, activiştii oportunişti din media l-au îndepărtat de inima românilor, pogorându-i icoana de pe soclu. Vânzoleli politice crunte s-au abătut peste noi după ce vechea luptă de clasă a devenit peste noapte bătălie înverşunată pe viaţă şi pe moarte pentru putere. Simţind forţa de sugestie a zâmbetului, în folos electoral, câţiva politicieni autohtoni l-au suplinit cu un rictus, o schimonosire cu gura până la urechi. Caricatură a prostului gust, a lipsei de nobleţe sufletească şi a subţirimii intelectuale. Grotescul jâmbăt scălâmb a provocat o reacţie de apărare a spaţiului public împotriva blasfemiatorului gest al prefăcătoriei, împotriva mimării iresponsabile a sentimentului naţional şi patriotic. Oamenii de valoare au renunţat la nobilul surâs ca să afişeze o morgă ţeapănă pentru a nu fi asimilaţi surâzătorilor de paradă îmbătaţi de putere.
Au rămas de pomină feţele încruntate ale politicienilor români în întâlnirile lor cu personalităţile Occidentului, ale căror chipuri degajau căldură şi înţelegere, propice bunei comunicări. Nu e numai o chestiune de bună creştere, cât mai ales însemn al bogăţiei interioare, al frumuseţii şi al prea plinului sufletesc.
N-au lipsit încercările de a zâmbi sincer în aceşti ani. Reactualizând filmul primelor guvernări democratice, ne amintim bonomia unor figuri începând cu a preşedintelui Constantinescu, cel încă neînvins de vechile structuri, de ochii plini de vioiciune ai premierului Isărescu, de discursul degajat al ministrului educaţiei, Marga, încât ni se părea că normalitatea avea să revină nu peste mult timp. N-a fost să fie. Neînţelegerile mârşave, tipic dâmboviţene, au făcut să dispară încercările timide.
Acum lucrurile par să se eternizeze într-o zonă gri. Lumina încă nu a luat locul încrâncenării pe chipul fruntaşilor noştri, încruntarea aspră continuă a-şi arata faţa hâdă în locul deschiderii şi al transparenţei, escamotând laturi obscure. Pe nesimţite, clasa politică s-a înstrăinat de propriul popor, în lipsa punţilor unei reale comunicări.
Românii găsesc cu mare greutate poarta spre Europa civilizaţiei.
Petru Tomegea
Petru Tomegea - ePolitica 