Orban, Cîțu și profesioniștii manipulării

Orban, Cîțu și profesioniștii manipulării

Privesc cu înțelegere evoluția campaniei interne pentru alegerea liderului de facto al PNL, dar rămân cu totul surprins de reacțiile mizerabile ale unor ziariști ca Ion Cristoiu, Bogdan Chirieac, Cornel Nistorescu… Totul pleacă de la declarații de campanie ale celor doi, Orban și Câțu, candidați la șefia liberală, unul actual președinte al PNL, celălalt, prim-ministru, prin care își anunță câteva din intențiile lor apropo de viitorul partidului și al liberalismului românesc, intenții cuminți, politicoase, exprimate cu grijă să nu rănească orgolii, dar din care nu rezultă nici un fel de încăierare, din contra, bună înțelegere, colaborare, pentru că partidul nu e jucăria lor, ci un produs social și istoric românesc tocmai din 24 mai 1875. 

În spațiul public, însă, presa, opozanții doresc cu orice preț păruială publică, sânge pe pereți, îmbrânceli, pumni și palme, acuzații grave și batjocură, înjurături și bălăcăreală, iar spectacolul oferit de cei doi nu se ridică la înălțimea așteptărilor. Așa că se trece la fake news-uri, la provocări și manipulare, iar unii colegi liberali se lasă antrenați în campania denigratoare pornită de opozanții lor.

Dl Cristoiu, vechi combatant pesedist, se întreabă și tot el răspunde, copiind dialogurile socratice, dacă se rupe ori se sparge, dacă moare ori dispare PNL alegându-l pe unul sau pe altul. De nu, „se face praf“, zice dl Chirieac. Fiindcă așa se face jurnalistică în România, în solda partidului, a aceluia care plătește. Nu informația corectă și analiza argumentelor primează, ci beștelirea, desființarea adversarilor PSD.  Într-o țară normală, cu regim democratic pe bune, jurnaliștii de partid își declară partizanatul, ai noștri toți se consideră echidistanți și „independenți“, iar mulți cititori-spectatori le acceptă ipocrizia.

Firește, n-au nevoie liberalii de un apărător ca subsemnatul, dar să-l batjocorești pe Cîțu că și-a lăsat barbă „ca să pară mai bărbat politic“ știind bine că prim-ministrul poartă doliu după moartea mamei sale mi se pare o blasfemie, o culme a proastei creșteri, la fel cum mătrășirea Marei Mareș, lidera tineretului liberal, că se poziționează alături de banii guvernamentali aflați „în pixul“ lui Cîțu-Mâțu miroase a mizerie sub demnitatea umană.

Dar să acceptăm și noi, că vrem, că nu vrem, existența a două tabere în PNL, numai că acuzațiile aruncate de chibiții unora asupra celorlalți sunt parcă trase la indigo, pardon, la copiator: „sindrom ceaușist“, plus lichelism, oportunism, ceva corupție și clientelism. Și un proces de intenție al pesediștilor: se pregătesc să fure bugetul și să vândă sarea, petrolul, aurul, pădurile, urșii și… România.

A se mai observa că, pentru „făcătorii de știri“ precum cei numiți mai sus, pentru „făuritorii“ agendei publice, cum se socot măriile lor, nicicum nu e bine: cu Câțu în fruntea liberalilor și a guvernului nu e bine deoarece „n-are stofă nici de lider, nici de prim-ministru“, e un nenorocit de „rocker“ care „se crede buricul pământului“, e „habarnist“ cu pretenții, iar cu Orban, asemenea, e învechit în rele, depășit, nu știe pe ce lume se află, e din „generația vechilor politruci“ amestecați în toate făcăturile politice de după revoluție. Și unul, și altul sunt slugile „păpușarului“ Iohannis…

Nedumerirea începe când privești sondajele de opinii, oricare, și afli că ambii se situează între primele zece personalități politice ale țării, ceea ce înseamnă că populația îi percepe cu totul altfel: or fi având și părți rele, dar au și părți bune. Să fie atât de greu de ținut cumpăna adevărului și nu ne putem dezbăra de troaca politicianismului vulgar? Cum se explică afirmațiile respectivilor că Orban și Cîțu  sunt „zero barat“? E vorba de jurnalism sau de batjocură publică și partizanat urât mirositor?

Nici între chibiții liberali nu e liniște: au redescoperit vechea rană a absorbției PDL, „niște venetici“, carieriști, oportuniști, contra vechilor liberali, și ei „hâiți în rele“, „morți după ciolan“ – în fapt simple etichete, cu atât mai mult cu cât au și unii, și alții venetici, morți după funcții, că doar nimeni (la noi!) nu intră în politică fără să viseze la măriri!

Petru Tomegea

Mineriada noastră cea de toate zilele

Mineriada noastră cea de toate zilele

La fiecare 13 iunie comemorăm de 31 ani încoace cea mai ticăloasă și tragică decizie a politicii noastre fără cap. Ticăloasă fiindcă în loc să ne asumăm ca niște adevărați bărbați de stat calea spre democrație și europenism, spre care tânjea de 45 ani întreg poporul român, reprezentanții noștri au dat semnalul întoarcerii spre comunismul ceaușist, nici măcar acela autarhic, ci acela cu plecăciuni la înalta poartă a Moscovei lui Gorbaciov. Norocul nostru a fost că s-a prăbușit URSS în anul următor. Și tragică deoarece pentru libertate muriseră în decembrie 1989 peste o mie de tineri, iar libertatea cetățenilor îi încurca teribil pe emanații noii puteri care-și temeau soarta și funcțiile.

Dar partea care mă îngrozește este devastarea Universității de către hoardele subterane: laboratoare, aparate scumpe, ateliere distruse cu târnăcopul, vitrine sparte, biblioteci răvășite, studenți și profesori bătuți până la leșin…, toate stropite din belșug cu urină și fecale, după cum rezultă din dosarele penale. 

Intervenția ortacilor s-a făcut printr-o propagandă și o manipulare groase: au fost păcăliți că legionarii și studenții vor să fure revoluția și să-l alunge pe tovarășul Iliescu, iar noi eram mințiți în față că trupele muncitorești de asalt înțesate cu securiști și milițieni, un fel de coloană a cincea sau gardă pretoriană, au sărit cică să apere democrația amenințată de demonstranții din Piața Universității. 

În fapt, au salvat nu statul de drept, ci gruparea comunistoidă securisto-kagebistă a lui Ion Iliescu, înfricoșată de pierderea puterii acaparate prin șmecherie și minciună în zilele revoluției. Cu toate că intervenția minerească s-a lăsat cu mii de victime, morți, răniți, schingiuiți…, justiția încă nu „poate“ face dreptate.

13 iunie 1990 este o dată fatidică: Europa civilizată și democratică și-a întors fața de la noi, iar expulzarea regelui la 25 decembrie același an ne-a închis definitiv ușile lumii civilizate, de aceea tranziția spre democrație în România a mai durat până la plecarea definitivă a lui Iliescu în 2004 și arestarea lui Adrian Năstase. Între timp, Slovenia, Cehia, Slovacia, Polonia și Ungaria se integraseră deja în Uniunea Europeană cu succese economice remarcabile, iar România a bătut pasul pe loc până în 2007.

17 ani furați din viața poporului român pentru care nimeni nu-și asumă consecințele! 17 ani în care fiecare pas înainte spre instaurarea unui regim democratic a fost urmat de alți pași îndărăt: 

– septembrie 1991 – minerii asaltează Palatul Victoria și-l alungă pe prim-ministrul legitim Petre Roman, golănie și lovitură de stat mascate de propaganda iliesciană;
– ianuarie-februarie-martie 1999 – războiul cu Poliția și Jandarmeria câștigat de mineri la Costești, Pacea de la Cozia și marșul ortacilor spre capitală spre a-l „scoate de barbă pe Țapul de la Cotroceni“. Ortacul Miron Cozma voia o reeditare a marșului lui Tudor Vladimirescu din 1821, căci România devenise teatrul de manevre ale KGB-ului, toate cu scopul ca gruparea Iliescu-Brucan-Măgureanu-Voican-Voiculescu… să preia puterea. Democrația, statul de drept? „O aiureală…“  pentru a duce lumea cu zăhărelul.

Din păcate, fenomenul mineriadelor n-a dispărut: de fiecare dată când ne apropiem de statul de drept, de democrație autentică, de civilizația Europei, nu se poate ca vechile rețele, structuri să nu se reactiveze ca la comandă și să încerce recâștigarea privilegiilor, a imunității în fața legilor și chiar a puterii: după ofensiva DNA împotriva corupților și a jefuitorilor, a urmat OUG 13 și câteva decizii ale CCR care îi scot basma curată. Vina a căzut pe Laura-Codruța Kovesi, la un pas de a fi arestată tocmai când trebuia să ocupe înaltul post de Procuror European.

Simțind că pierde puterea, PSD – Dragnea a organizat o răzbunare ticăloasă împotriva Diasporei la 10 august 2018: mii de demonstranți au fost bătuți, gazați de forțele de ordine cu tot cu bătrâni și copii pentru simplul motiv că nu votează PSD, chiar dacă dreptul la libertate și liberă opțiune era prevăzut la loc de cinste în Constituție. Deși autorii sunt cunoscuți, nimeni nu a suferit rigorile legii. Încă.

Petru Tomegea

România a ajuns țara fărădelegilor și a gunoaielor?

România a ajuns țara fărădelegilor și a gunoaielor?

Când deschid televizorul, nu e zi să nu aflu vești despre fărădelegile concetățenilor și despre gunoaiele care au năpădit „spațiul carpato-danubiano-pontic“. Am folosit ghilimele deoarece mass-media mai adaugă din când în când imagini cu câmpuri cu flori ca Poiana Narciselor, a Bujorilor, a Lalelelor… ori cu jalea de după prăbușirea cascadei Bigăr sau a coloanelor calcaroase din Ceahlău. 

De asemenea nu pot trece cu vederea o serie de emisiuni, reviste și cărți despre înalta cultură și civilizația strămoșilor noștri daci, despre piramide, triunghiuri energetice și tunele magice pe sub Carpați și chiar pe sub Marea Neagră și nu-mi pot explica ce s-a întâmplat cu noi în aceste două milenii că „râurile limpezi ca cristalul“, lacurile albastre „încărcate cu flori de nufăr“ sunt colmatate de gunoaie, de recipiente de plastic, de tot ce nu-i mai trebuie urmașului lui Decebalus per Scorilo prin curte, grajd și casă. Ne îngrozim zilnic cum șoferii multor firme ori comunități locale deșartă cu nesimțire gunoiul din căruțe, automobile, camioane și remorci la marginea satului, a drumului ori pe malul apelor. Natura și Dumnezeu ne-au dăruit comori nouă și urmașilor noștri, iar semenii noștri iresponsabili le spurcă cu gunoaie și ne (se) otrăvesc și ne sufocă.

Oare cum a ajuns România țara fărădelegilor? Simplu: furtul devenise mod de viață și obișnuință în vremea tovarășilor, iar faptul că salariile erau mici fusese rezolvat de foarte mulți prin „completare“ de la locul de muncă pe principiul că „găina, de unde scurmă, de acolo se hrănește“. Ne lipseau cartofii, porumbul, fructele? Nu-i nimic. „Luăm“ de la CAP. Doar pământurile, uzinele, fabricile, mijloacele de producție erau proprietatea întregului popor. Deși între timp proprietatea întregului popor a dispărut „nu se știe“ unde, „completarea“ continuă de la patron, de la vecini, de pe unde se poate.

Este adevărat că găinarii prinși ajungeau/ ajung la pârnaie, dar tovarășii, niciodată.  Legea a avut grijă de ei. Tovarășii de ieri sunt mahării de azi, iar justiția se face că-i caută pe hoți prin Italia, Anglia, Moldova cu tot cu Transnistria ori în destinații exotice unde papă banii furați și de unde ne râd în nas. Ba uneori îi mai caută și pe acasă, dar nici aici nu-i găsește.

Însă nenorocirea e că justițiarii n-au cum îi prinde: degeaba știe tot natul că X fură, degeaba îl fotografiezi-filmezi pe hoț când fură, degeaba îl prinzi cu rața-n gură, cică dovezile nu sunt legale. Nici dacă-l prinde SRI! Așa zice CCR. Caz unic pe mapamond! Așa că hoțul s-a emancipat-îmbogățit, și-a cumpărat diplome pentru care studenții adevărați muncesc o viață și a ajuns om „cinstit“. Ba chiar îl alegem în fruntea noastră pe principiile că „dacă a știut „omul“ să-și facă avere, va ști și să guverneze“ sau dacă are atâta avere, la ce i-ar mai trebui să fure? Principii dovedite falimentare: hoțul tot hoț rămâne.

V-ați gândit cât ne costă fenomenul furăciunii, al hoției? S-a dezvoltat o întreagă industrie antifurt: camere de supraveghere, uși blindate, yale tot mai sofisticate, antifurt-uri auto și alarme tot mai complicate, garduri tot mai greu de sărit, firme de pază, poliție tot mai numeroasă, dar și hoți tot mai abili și reciclați în Occident ori la noi. Însă stresul cotidian legat de paza copiilor care trebuie duși de mână la școală, a bunurilor, a conturilor și a cardurilor bancare și bolile generate din această pricină cât ne costă? Dar pușcăriile ticsite de manglitori și borfași? Dar zecile de mii de victime inocente?

De asemenea, cât ne costă poluarea cu gunoaie, cu closete drenate în pârâu, cu stații de purificare a apelor uzate doar cu numele, cu gropi de gunoi din care curge otrava în câmpuri și văi cu verdeață, cu medicamente și alimente contrafăcute, cu televiziuni care mint de îngheață apele pentru o bucată de pâine pe care scrie hoție și sărăcie? Orice medic vă va spune că situația sănătății publice bate în tragic.

Ei, și? I-ați văzut pe parlamentari, guvernanți, primari și consilieri să nu poată dormi noaptea de grija celor năpăstuiți de hoți și gunoaie? Ale cui interese le reprezintă, ale noastre ori ale infractorilor?

Petru Tomegea

Între crimă și inconștiență

                    Între crimă și inconștiență

Autoritățile publice românești nu au tratat și nu tratează cu deplină seriozitate și competență necesitatea vaccinării populației, considerând că măsurile serviciilor medicale guvernamentale vor fi înțelese corect, respectate și aplicate la fel ca în toate statele Uniunii Europene, numai că România nu e Suedia, nici Germania, nici măcar vecina noastră Ungaria, unde educația sanitară a cetățenilor nu a fost niciodată lăsată de izbeliște.

La celălalt capăt al lumii, președintele filipinez Rodrigo Duterte „amenință că va aresta pe oricine împrăștie virusul, refuză să poarte mască și să păstreze distanța față de alții… Este o crimă serioasă contaminarea cu COVID-19“. (Trad. autorului). Lucrurile n-au stat și nu stau altfel nici în Germania unde un antivaccinist celebru a fost scos în direct de la o emisiune de televiziune și arestat pentru același motiv. Cum a fost posibil ca România să permită manipulatorilor, coronascepticilor și conspiraționiștilor să-și facă de cap prostind lumea iar campania de vaccinare să-și epuizeze elanul inițial? De când ne lăsăm pe mâna analfabeților cu pretenții de oameni de știință?

Fiindcă fenomenul pandemic a fost tratat nu cu blândețe, ci cu nesocotință criminală, permițându-se unor medici, a căror diplomă ar trebui verificată, să minimalizeze efectele acestei „banale gripe“, ori unor politicieni să păcălească ori să îngrozească populația pentru voturi ca în țările Lumii a Treia.  De asemenea, li  s-a dat voie unor distribuitori de materiale sanitare și farmaceutice îndoielnice să-și promoveze și să-și vândă produsele depășite, iar câtorva propagandiști ai unor interese antiromânești și anti UE să semene neîncredere în medici și spitale. S-a dus buhul în lumea largă despre câțiva înalți prelați, care au uitat că Iisus a venit să salveze ființa umană prin dragoste de aproapele și au susținut că vaccinul e treabă diavolească și ne vor crește coarne și solzi și femeile noastre vor stârpi… Au dat frâu liber unor conspiraționiști trecuți prin școală ca gâsca prin apă… să inducă în eroare lumea la televizor, în presă, pe rețelele de socializare, ceea ce nu s-a mai întâmplat în nicio țară civilizată. Ce-or fi învățat la școală acești Gică Contra? 

Însă Codul Penal românesc spune clar (art. 191): „Fapta de a determina sau înlesni sinuciderea unei persoane, dacă sinuciderea a avut loc, se pedepsește cu închisoarea de la 3 la 7 ani.“ Or omul întreg la minte care nu se apără de boală mortală la îndemnul cuiva se îndreaptă spre sinucidere, iar cei peste 30 de mii de români care au pierdut bătălia cu COVID-19 o confirmă. Toți aveau dreptul la viață, iar îndemnul la sinucidere a venit și vine de la Diana Șoșoacă și toată gașca auriștilor, de la o serie de medici, activiști antivacciniști, politicieni inconștienți din partide de stânga în zonele cărora localnicii nu se vaccinează, moderatori, jurnaliști de două parale, personaje cunoscute, lipsite de empatie față de semeni și de responsabilitate. 

Evident că manipulatorii conspiraționiști, în numele unor interese obscure, nu doresc o Românie sănătoasă și puternică, nici o Uniune Europeană în serviciul cetățeanului, al dezvoltării economice și sociale, ci au nevoie de un stat slab, numai bun de capturat de Putin și de o populație ușor de manipulat, de prostit pentru a obține avantaje materiale, electorale, chiar în schimbul nenorocirii. Nu cumva s-a depășit limita dreptului la opinie? Nu cumva opinia unora a devenit ucigașă?

Ceea ce nu înțeleg este pasivitatea autorităților: dacă în toată lumea vaccinarea  populației și-a demonstrat utilitatea, iar numărul contaminaților a început, slavă Domnului! să scadă, permițând cu oarece rețineri reluarea activităților economico-sociale, a turismului, asta înseamnă că imunizarea populației împotriva Coronavirusului a fost o măsură corectă, benefică.

Și atunci de unde iureșul acesta de minciuni, de contestare a vaccinurilor, a autorităților și a medicilor implicați trup și suflet în salvarea cât mai multor bolnavi? E cazul să ne trezim:  tulpina indiană a virusului începe să facă ravagii nu numai în țările Lumii a Treia, dar și în Anglia și în alte state europene.

Petru Tomegea

AUR, Șoșoacă și teoria nimicului

AUR, Șoșoacă și teoria nimicului

AUR (Alianța pentru unirea/ unitatea? românilor), nu este partid, ci un conglomerat electoral alcătuit din mai multe partide și/sau facțiuni, (adică a lui X, a lui Y…), din PNR, PUNR, PRM, PC, Noua Dreaptă și altele împreună cu câteva formațiuni cică „apolitice“ precum Frăția Ortodoxă, Coaliția pentru Familie numită „Sfântul „Mare Mucenic Gheorghe”, o „asociație românească a creștinilor, iubitori de Dumnezeu, Neam și Țară” înființată „cu binecuvântarea Sfântului Părinte Iustin Pârvu”, un militant al Mișcării Legionare, în consecință, de la bisericile și credincioșii noștri le-au venit cele mai multe voturi, ceea ce se întâmplase și în cazul Mișcării Legionare, Garda de Fier. Istoria se cam răzbună dacă este uitată.

De la început AUR și-a revendicat dreapta sau dreapta extremă, poziționându-se împotriva UE și a NATO, a Occidentului, a globalizării. S-a definit ca unic pol al patriotismului românesc: alianță anti-străini, antimaghiară, anti-emigrație, antisemită, antisistem, adică anti-orice, că așa dă bine unui partid de tip „catch-all“ (prinde tot!, n. a.), care vrea să adune membri și adeziuni de pretutindeni, inclusiv de la alte partide. Liderii se laudă că formațiunea lor militează pentru rromâni, pentru desăvârșirea unității naționale, deci a unirii cu Moldova, (de Bucovina și Sudul Basarabiei, nimic!), numai că prin acțiunile lor produc mereu contraservicii acestei cauze nobile, dar în general nimic pentru România și viitorul ei. Au cu totul alte griji.

AUR se înscrie într-un curent politic revanșard apărut mai întâi în Occident și apoi lăbărțat în Estul european abia ieșit de după sârma ghimpată a lagărului socialist, e vorba de un soi de populism gregar de dreapta, naționalist și autarhic, fundamentalist creștin, la noi adăugându-i-se coloratura dacic-valahic-pășunistă. Are o ofertă largă pentru toate categoriile sociale, de la șomeri la generali în rezervă, unii acuzați de crime în revoluția din decembrie 1989, de la oameni cinstiți, fără prea multă carte, la persoane dubioase, anchetate în dosare penale, la activiști anti-mască, dacopați, nostalgici după Ceaușescu, persoane cu simpatii legionare… Nu are la inimă serviciile secrete, nici multinaționalele, nici hypermarket-urile, nici capitalul străin, iar pe capitaliști să nu-i vadă.

Formațiunea aceasta nu a apărut ca orice partid dintr-o masă critică de indivizi, dintr-o necesitate, o idee nouă, modernă, ci este proprietatea omului de afaceri Marius-Dorin Lulea. Și când este vorba de interese financiare ale unui dezvoltator imobiliar în spatele căruia nu se știe încă cine se află, nici nu poate fi vorba de politică în interesul cetățeanului și al României. Și nu este clar dacă liderii AUR George Simion, Claudiu Târziu și ceilalți corifei se află pe statele de plată ale oligarhului (plasat mereu în umbră) ori sunt stipendiați din cotizații de membrii formațiunii.

Așadar premisele AUR sunt cam întunecos-încurcate, dar și mai încâlcite sunt căile urmate: declară zilnic că partidul crește cu 10-15 mii de membri, că facțiunea cutare de la nu știu ce partid li s-a alăturat, dar până acum n-au nicio inițiativă parlamentară serioasă, au o prezență anostă în consiliile locale. 

În schimb, scandalurile politice se țin lanț: după reușita celor 9% la alegeri, mai toți liderii partidelor din AUR încep să se dezică de prezența lor în Alianță, punctele lor de vedere nu mai au nicio legătură cu programul în baza căruia au câștigat voturile, atotfăcătoarea „urlătoare“ Diana Șoșoacă a părăsit formațiunea încercând să rupă Alianța și să-și facă un partid numai al ei, iar tărăboiul provocat  dintr-o aroganță ieșită din comun nu mai are nicio noimă și nici sfârșit, căzând cu totul în penibil și chiar comic grotesc…

Câțiva jurnaliști și moderatori de la două televiziuni partizane îi prevăd un viitor măreț, dar când însăși voievoada zice că AUR mai are vreo 4% în sondaje, iar case necompromise și serioase de sondare a opiniei publice în România nu știu să existe, nu e departe ziua când vor ajunge la soarta lui Dan Diaconescu cu al său Partid Popular Dan Diaconescu, alt măreț lider „carismatic“, din același aluat, halit de istorie.

  Petru Tomegea

Liberalii, încotro?

PNL și-a anunțat Congresul de alegeri pe 25 septembrie, a.c., iar moderatorii TV, comentatorii, jurnaliștii analiști își pun o mulțime de întrebări: 

– Cu Ludovic Orban ori cu Florin Cîțu? (Numai două candidaturi au fost anunțate până acum). Fiindcă alesul va deveni oficial candidatul la prezidențialele din 2024, iar nealesul se va mulțumi probabil cu posibilitatea desemnării ca prim-ministru. Am zis probabil deoarece nimeni nu exclude posibilitatea unei rocade a lui Klaus Iohannis cu Florin Cîțu la Palatul Victoria. Asta doar în caz că UE, NATO nu-i pregătesc una din primele funcții așa cum se zvonește în prezent.

– Se va „sparge“ PNL în caz că unul sau altul pierde alegerile pentru șefia liberalilor? Întrebarea e manipulatoare și vine din partea unor ziariști cu normă întreagă la PSD + AUR, dar, teoretic, e una din posibilități. Doar teoretic fiindcă nici unul, nici altul nu mi s-a părut că mor de dragul funcției, ambii dovedind maturitate politică, iar ideea principală a PNL, după atâtea războaie interne și scindări, este unitatea liberalismului românesc și a Dreptei.

– PNL își va moderniza doctrina de centru-dreapta liberal-conservatoare, centre-right conservative-liberal, cum e percepută corect acum pe plan mondial, ori va face concesii iliberalismului de tip Viktor Orban după încercarea eșuată în penal a lui Liviu Dragnea? E vorba de tentație și de lobby-ul evanghelist-penticostal provenit din fostul PDL. Cu atât mai mult cu cât puterea corupe mințile politicienilor noștri mai abitir ca aiurea. Întrebarea își are rostul ei: Opoziția deja a lansat acuzații în acest sens, referindu-se la PNRR și la revocarea din funcție a Avocatului Poporului. Plus o eventuală moțiune de cenzură.

Liberalii se află momentan în cea mai bună poziție politică de după Revoluția din decembrie, fiind al doilea partid, după social-democrați, ca forță de guvernământ și ca bazin electoral, efect al unui management ceva mai performant și al câștigării unui nou mandat prezidențial de către fostul său lider Klaus Iohannis. Mult mai bună decât în perioada USL când în fruntea PNL se afla Crin Antonescu, un lider pe nedrept marginalizat și uitat. Întrebarea este dacă fairplay-ul bătăliei politice de până la alegeri va fi regula, ceea ce va întări partidul, sau se va renunța la înțelepciune, demnitate și corectitudine, promovându-se scandalul, atacurile murdare reciproce, caz în care bazinul electoral de dreapta se va risipi din nou în mare parte, iar partidul va trage ponoasele.     
      Din păcate, răspunsul la aceste întrebări nu coincide întotdeauna cu realitatea faptelor, ci cu dorințele analiștilor afiliați politic, ale politicienilor opozanți care ar dori o răfuială liberală dezonorantă. Nu puține sunt „analizele“ menite să provoace disensiuni, certuri între cei doi candidați cu speranța ascunsă că PNL se va rupe ori se va destrăma, pierzând astfel guvernarea și alegerile viitoare. Nu e zi să nu se scornească fel de fel de minciuni și atacuri ale unora dintre colegi(?) de care n-a auzit nimeni până acum, pentru ca respectivii candidați să se încaiere, să se dea în stambă. 

Două chestiuni sunt mai importante în afară de selecția candidaților pentru leadershipul liberal: 

– reușita guvernării – perioada este critică din pricina pandemiei și a crizei sanitare, economia având și ea nevoie de o organizare ca la carte în acest timp al noilor provocări interne și internaționale, deoarece creșterea economică nu e pe deplin sustenabilă în condițiile unor bâlbâieli și certuri la Palatul Victoria;

– acceptarea de către UE a Programului românesc de redresare economică și reziliență va aduce aproape 30 de miliarde de €uro, bani care trebuie neapărat să ne alinieze celorlalte națiuni europene ca dezvoltare economică și socială. Ori măcar să ne apropie. De aceea, odată cu cu pregătirea pragmatică a punerii în operă a proiectelor industrial-agricole și a planurilor de reforme, Parlamentul are de rezolvat nu numai chestiuni logistică internă, ci și refacerea sistemului de Justiție, paradit golănește în epoca Dragnea și reluarea în forță a bătăliei cu corupția. Altfel vom avea de plătit noi și urmașii noștri zeci de ani.

Petru Tomegea

Liberalii, încotro?

PNL și-a anunțat Congresul de alegeri pe 25 septembrie, a.c., iar moderatorii TV, comentatorii, jurnaliștii analiști își pun o mulțime de întrebări: 

– Cu Ludovic Orban ori cu Florin Cîțu? (Numai două candidaturi au fost anunțate până acum). Fiindcă alesul va deveni oficial candidatul la prezidențialele din 2024, iar nealesul se va mulțumi probabil cu posibilitatea desemnării ca prim-ministru. Am zis probabil deoarece nimeni nu exclude posibilitatea unei rocade a lui Klaus Iohannis cu Florin Cîțu la Palatul Victoria. Asta doar în caz că UE, NATO nu-i pregătesc una din primele funcții așa cum se zvonește în prezent.

– Se va „sparge“ PNL în caz că unul sau altul pierde alegerile pentru șefia liberalilor? Întrebarea e manipulatoare și vine din partea unor ziariști cu normă întreagă la PSD + AUR, dar, teoretic, e una din posibilități. Doar teoretic fiindcă nici unul, nici altul nu mi s-a părut că mor de dragul funcției, ambii dovedind maturitate politică, iar ideea principală a PNL, după atâtea războaie interne și scindări, este unitatea liberalismului românesc și a Dreptei.

– PNL își va moderniza doctrina de centru-dreapta liberal-conservatoare, centre-right conservative-liberal, cum e percepută corect acum pe plan mondial, ori va face concesii iliberalismului de tip Viktor Orban după încercarea eșuată în penal a lui Liviu Dragnea? E vorba de tentație și de lobby-ul evanghelist-penticostal provenit din fostul PDL. Cu atât mai mult cu cât puterea corupe mințile politicienilor noștri mai abitir ca aiurea. Întrebarea își are rostul ei: Opoziția deja a lansat acuzații în acest sens, referindu-se la PNRR și la revocarea din funcție a Avocatului Poporului. Plus o eventuală moțiune de cenzură.

Liberalii se află momentan în cea mai bună poziție politică de după Revoluția din decembrie, fiind al doilea partid, după social-democrați, ca forță de guvernământ și ca bazin electoral, efect al unui management ceva mai performant și al câștigării unui nou mandat prezidențial de către fostul său lider Klaus Iohannis. Mult mai bună decât în perioada USL când în fruntea PNL se afla Crin Antonescu, un lider pe nedrept marginalizat și uitat. Întrebarea este dacă fairplay-ul bătăliei politice de până la alegeri va fi regula, ceea ce va întări partidul, sau se va renunța la înțelepciune, demnitate și corectitudine, promovându-se scandalul, atacurile murdare reciproce, caz în care bazinul electoral de dreapta se va risipi din nou în mare parte, iar partidul va trage ponoasele.     
      Din păcate, răspunsul la aceste întrebări nu coincide întotdeauna cu realitatea faptelor, ci cu dorințele analiștilor afiliați politic, ale politicienilor opozanți care ar dori o răfuială liberală dezonorantă. Nu puține sunt „analizele“ menite să provoace disensiuni, certuri între cei doi candidați cu speranța ascunsă că PNL se va rupe ori se va destrăma, pierzând astfel guvernarea și alegerile viitoare. Nu e zi să nu se scornească fel de fel de minciuni și atacuri ale unora dintre colegi(?) de care n-a auzit nimeni până acum, pentru ca respectivii candidați să se încaiere, să se dea în stambă. 

Două chestiuni sunt mai importante în afară de selecția candidaților pentru leadershipul liberal: 

– reușita guvernării – perioada este critică din pricina pandemiei și a crizei sanitare, economia având și ea nevoie de o organizare ca la carte în acest timp al noilor provocări interne și internaționale, deoarece creșterea economică nu e pe deplin sustenabilă în condițiile unor bâlbâieli și certuri la Palatul Victoria;

– acceptarea de către UE a Programului românesc de redresare economică și reziliență va aduce aproape 30 de miliarde de €uro, bani care trebuie neapărat să ne alinieze celorlalte națiuni europene ca dezvoltare economică și socială. Ori măcar să ne apropie. De aceea, odată cu cu pregătirea pragmatică a punerii în operă a proiectelor industrial-agricole și a planurilor de reforme, Parlamentul are de rezolvat nu numai chestiuni logistică internă, ci și refacerea sistemului de Justiție, paradit golănește în epoca Dragnea și reluarea în forță a bătăliei cu corupția. Altfel vom avea de plătit noi și urmașii noștri zeci de ani.

Petru Tomegea

O crimă oribilă și niște jurnaliști inconștienți

Atunci când mass-media, adică televiziunile, radioul și presa, fie printată, fie online, rămân fără subiecte „tari“, fără știri „incendiare“, născocesc informații despre catastrofe posibile și imposibile, transmit fake news-uri și reportaje de doi bani prin care fac din țânțar armăsar, de nu, înșiră un inventar al crimelor, al accidentelor de circulație și nu numai, încât, pentru a-ți apăra integritatea mentală, ești nevoit să schimbi canalul, să dai la o parte jurnalul, ori să te uiți la un film, să asculți muzică ori să bați trotuarul… 

Din nefericire, se ivește din când în când câte un eveniment tragic precum crima de la Arad care îi salvează din plictiseală pe editorialiști și pe teleaști: vor toca și vor învârti fără jenă pe toate fețele nenorocirea bieților oameni, vor chestiona experți și atotpricepuți, își vor da cu părerea politicieni, personaje cunoscute care n-au nicio treabă cu evenimentul, vor fi aduși în prim-plan inși flenduroși, de preferat știrbi și alcoolici, vor lua interviuri pe stradă, dar vor transmite numai ce le pică lor bine pentru a realiza o dramoletă lacrimogenă. Definiția clasică a manipulării.

Ce fac jurnaliștii inconștienți pentru care ratingul și notorietatea sunt scop în sine și se obțin cu ușurință promovând scandalul, inclusiv cel politic? Ne prezintă fapte de corupție, furturi, infracțiuni din care învățăm fără să vrem cum se poate fura în România și cum se poate devaliza bugetul public fără ca justițiarii să-i prindă pe hoți, cum se poate fenta legea circulației fără ca făptașii infracțiunilor și ai contravențiilor să sufere rigorile legii, cum se ascund urmele, cum se păcălește contorul, cum dispar banii de pe carduri…

Prin urmare, din emisiunile și reportajele despre asasinatul de la Arad, unele live de la fața locului, am aflat cu precizie cum se construiește o bombă ucigașă pentru a căsăpi dușmanul, adversarul, de unde fac rost de materialele necesare, inclusiv de mărcile de explozibil, unde se amplasează, de unde putem cumpăra bomba întreagă și chiar cât costă, 3000 de €uro, cu capsă. Motiv pentru care n-am înțeles de ce Poliția, criminaliștii statului român n-au fructificat informațiile lăbărțate pe toate canalele și de ce nu au intervenit din vreme pentru a salva o viață de om.

Cine vrea să se convingă n-are decât să-i urmărească la TV pe justițiarii, experții, avocații „renumiți“ născuți peste noapte, pe profilerii ieșiți din întuneric cu această ocazie: un fost milițian-polițist cândva cu trese de tablă devenit când mare jurist, când politolog, acum mare criminalist, că se cutremură în mormânt cu adevărat celebrul Ceacanica, o voyeristă-ghicitoare cu 7-8 clase, mare meșteră la dat din gură, câteva figuri de avocați care amestecă articole de lege și multe figuri politice aflate în criză de imagine. Din pricina discursului lor „exploziv“, vocile raționale ale investigatorilor, ale criminaliștilor profesioniști nici nu se mai aud.

Din păcate, iureșul investigatorilor improvizați de la TV și de pe Net nu a putut fi stopat nici de autorități, nici de absolut inutilul CNA. Din contra, pentru a ieși în față ca mari decidenți ce se află, bolmojesc și ei datele anchetei, alături de unii justițiari pe care îi ia gura pe dinainte. E clar că perioada acestor 3 decenii de aproximativă liniște apropo de fenomenele terorismului și ale criminalității mondiale nu a fost deloc propice pregătirii unui modus operandi profesionist, că pafariștii și ageamii ne ies în față ca profesioniști și sperie lumea.

Nu e singurul domeniu în care amatorismul produce ravagii. Ca și la fotbal, liote întregi de comentatori analizează cu aplomb cele mai sensibile capitole din Codul Penal și legislație, inducând lumea în eroare ori provocându-i pe cetățeni să iasă la proteste. Acum, de exemplu, câteva televiziuni („de informații“) susțin că PNRR cu cele 30 mld. € va aduce sărăcirea populației(!), scăderea pensiilor, creșterea vârstei de pensionare, creșterea impozitelor și a taxelor, a inflației, deși „analiștii“ lor n-aveau de unde citi cele câteva mii de pagini. 

Însă „înaltele“ lor competențe ies la iveală cu mare ușurință: nici măcar limba română nu o stăpânesc!

Petru Tomegea

Un partid cu picioare de lut

Un partid cu picioare de lut

Orice partid mare se mișcă mai greu pe scena politică decât formațiunile mici, dar capabile de schimbări, adaptări rapide la situații anticipate mai mult ori mai puțin. Motiv pentru care formațiunile mari așteaptă uneori zeci de ani până ajung din nou la guvernare. Este cazul social-democraților germani care, după prim-ministeriatul lui Gerhard Schröder, nu au mai fost vioara I în viața social-politică a celui mai puternic stat european. Ca să nu mai vorbim și de laburiștii britanici.

În România, același lucru i s-a întâmplat PSD, care, de pe vremea tătucului Ion Iliescu nu a mai fost capabil să realizeze singur majorități parlamentare, nici să câștige alegerile prezidențiale, de aceea hai să vedem cauzele fără să apelăm la conspirații străine ori românești cum fac analiștii săi de două parale. Fiindcă nu s-a dus Coldea, nici Soros, nici Merkel… la mătușa Frăsina să-i spună pe cine să pună stampila.

Mai întâi o observație: ca urmaș al fostului PCR, PSD a beneficiat mereu de un bazin electoral fidel, în primii 10 ani majoritar, iar acum fluctuând în jurul a 25-35 %, după o medie a sondajelor de opinie de fiecare dată „aranjate“ ori „interesate“. E un bazin în ușoară scădere după intrarea în UE, scădere survenită ca urmare a diminuării numărului celor săraci, a asistaților sociali și a creșterii pensiilor. E clar, așadar, că motivul principal al „picioarelor de lut“ nu este segmentul electoral, mereu aglomerat, de stânga. Și este normal: niciun guvern n-a putut rezolva satisfăcător interesele întregii clase muncitoare, cuiul lui Pepelea fiind salariile insuficiente, mai puțin șomajul, condițiile de muncă și inflația.

Pe deasupra, social-democrații au beneficiat după 2010 de plecarea în Occident a peste 4,5 milioane de cetățeni români în căutarea unui loc de muncă mai bine plătit, iar aceștia nu votau niciodată preponderent stânga, ci dreapta. A se lua în calcul și îmbătrânirea populației odată cu creșterea aproape explozivă a numărului de pensionari care așteaptă măriri de pensii, beneficii și chiar pomeni.

În aceste condiții, cauzele nu pot fi decât interne: dezorganizare și dezideologizare, conducători nepricepuți, dezorientați, fără autoritate… Din 2004 încoace partidul nu a mai contat majoritar în alcătuirea agendei publice, iar politicile de stânga au fost tot mai nerealiste, cu un pas în urma evenimentelor sociale, de aceea suportul popular s-a tot diminuat. Fără dezvoltare economică, fără posibilitatea creșterii exportului, fără upgradarea competențelor și sporirea randamentului muncii, fără tehnologii moderne în industrie, în agricultură, reformele lor anemice au bătut pasul pe loc, neputând ridica nivelul de trai și civilizație.

Așadar, cauza principală pare să fie leadershipul învechit, lipsit de inteligență și coerență, ceea ce presa discută demult. Fără cine știe ce efecte. Astfel, după încercările nereușite ale lui Adrian Năstase de a deveni noul tătuc, boala mai tuturor liderilor socialiști, partidul și-a pierdut aplombul, așteptând o minune să-l scoată din pușcărie și să-l pună iarăși în frunte. Au urmat ani buni pierduți cu Geoană, un lider împrăștiat, lipsit de snagă de conducător, apoi cu Ponta, un simplu aventurier, plin de ifose de mare lider și naivități politice, dar și greșeli impardonabile.

Situația s-a repetat cu Liviu Dragnea, un ins imoral, pus pe căpătuială și profit, șmecher și berbant nevoie mare, bântuit catastrofic de visul celor mai înalte funcții în stat. Odată liderul încarcerat, partidul nu-și mai găsește calea, așteptându-l cu înfrigurare pe fostul voievod. N-am văzut lider PSD să spună clar că Dragnea nu mai are nicio șansă politică, iar partidul, intrat pe mâna lui Ciolacu, nu mai construiește nimic, nu trece de stadiul de reacție la spusa vreunui ministru ori a altcuiva, așteptând să-i pice din cer para mălăiață a viitoarei guvernări.

Fără contacte și activitate externă, marginalizat în UE după OUG 13, cu lideri improvizați de azi pe mâine, inapți a vorbi limbi străine, PSD nu e în stare să construiască un plan, un program de talie europeană cu care să scoată România din pandemie și să câștige alegerile viitoare. 

Petru Tomegea