Cum rămâne cu agenţii sub acoperire?

Ştirea vehiculată în presa internaţională cum că în România sunt agenţi sub acoperire infiltraţi în presă, în redacţii, studiouri radio şi TV ne va scoate din rândul ţărilor democratice! Ei bine, dacă acuzaţia de lovitură de stat de astă-vară nu a fost luată prea în serios, informaţia despre încercarea de subordonare politică a presei, câinele de pază a democraţiei, ne va costa imens ca ţară şi ca partid(e) politice.
Cu atât mai mult cu cât informaţia de mai sus a fost întărită printr-un raport, „Norme standard pentru libertatea mass-media în ţările membre”, votat pe 21 februarie 2013 de Comisia de Libertăţi Civile a Parlamentului European. Or acolo scrie negru pe alb: toate ţările care nu au aşa ceva, România fiind printre acestea din urmă, trebuie „să adopte legislaţie cu privire la prevenirea infiltrării redacţiilor de ştiri prin intermediul unor agenţi de informaţii, dat fiind faptul că aceste practici pun în mare pericol libertatea de exprimare, având în vedere că acestea permit supravegherea redacţiilor de ştiri, generează un climat de neîncredere, împiedică strângerea de informaţii, ameninţă confidenţialitatea surselor şi, în cele din urmă, încearcă să informeze eronat şi să manipuleze publicul, precum şi să discrediteze credibilitatea mass-media”.

O ruşine în plus

Raportul pleacă de la o realitate românească jenantă dar indubitabilă sesizată nu numai de Active Watch (România), ca urmare a plângerilor adresate de diverşi jurnalişti ori redacţii, dar şi a investigaţiilor apărute în presă cu nume şi prenume. Pe deasupra, nimeni n-a negat cu tărie o asemenea realitate.
Dl Mihai Răzvan Ungureanu, fost şef al SIE dar şi fost prim ministru vorbeşte, desigur, în cunoştinţă de cauză: „numai în statele totalitare sau acolo unde există regimuri autoritare serviciile speciale se implică în politică, iar în astfel de state cei care intră în politică sunt selectaţi pe baza propriilor criterii ale serviciilor şi devin marionete ale micului grup de autoritate care deţine serviciile”! Adevărat e.

Şi presă şi Parlament

Dar continuarea citatului de mai sus aduce o informaţie stupefiantă care ar clătina orice democraţie avansată din lume, nu şi în România unde e posibil orice: „un Parlament care este alcătuit din oameni politici de la care pretindem onestitate, moralitate, competenţă profesională trebuie să nu aibă un dublu angajament”, adică să nu fie ofiţeri sub acoperire ai nu ştiu cui.
Ceea ce înseamnă că în România nu doar redacţiile pot fi infiltrate, ci chiar Parlamentul, recte Legislativul, păstrătorul legitimităţii şi al suveranităţii naţionale. Realitate care depăşeşte imaginaţia, aruncându-ne nu pe vremea lui Ceauşescu, ci în miezul deceniului problematic când ofiţerii sovietici dublau funcţiile de la şef de raion în sus.

O vulnerabilitate a Securităţii Naţionale

Acum abia se ridică zăbranicul de pe ochii noştri: aşadar acesta e motivul pentru care stenograme peste stenograme, convorbiri telefonice, bileţele, poze, filme, declaraţii neoficiale… vin să tulbure mereu apele în politica românească. Iată că avem explicaţia jocurilor politice, a diverselor conflicte fie în Parlament, fie în viaţa politică de zi cu zi, între instituţiile aşa-zisului stat de drept, căci astfel de „vulnerabilităţi” îi fac pe politicieni şi pe jurnalişti „şantajabili”. La asta să se fi referit Strategia Naţională de Securitate din 2009 după care presa e o vulnerabilitate?
Dacă lucrurile au fost cunoscute şi discutate de membrii CSAT, şi iată că au fost, asta înseamnă că preşedintele României, prim miniştrii, miniştrii Economiei, ai Apărării, Administraţiei şi Internelor, şefii serviciilor secrete… pot fi acuzaţi de complicitate şi de tăinuire a unei situaţii totalitare perpetuate după 1989, din cât se vede, o situaţie devenită obişnuinţă. Ceea ce nu poate rămâne fără consecinţe.

Cine răspunde?

Din păcate, în discuţiile stârnite de aprobarea respectivului raport s-a vorbit despre „degradarea libertăţii presei” în multe părţi ale UE, de celebrele de acum „grupuri de interese”, de presiuni asupra jurnaliştilor…, în centrul atenţiei fiind din nou România. Şi fiindcă ni se repetă mereu că cetăţenii români beneficiază de aceleaşi drepturi şi libertăţi asemeni tuturor cetăţenilor UE, ne punem întrebarea: ai cui sunt ofiţerii acoperiţi şi în ce scop au fost „infiltraţi”? Conform căror legi şi cutume ascunse de marele public? Cine a dispus şi permis infiltrarea?
De răspunsul la aceste întrebări depinde viitorul politic al partidelor şi al demnitarilor, al aleşilor care au patronat tărăşenia, iar răspunsul nu are voie să întârzie dacă regimul politic actual se mai consideră democratic.

Petru Tomegea