În “Cuvânt înainte” autorii îşi propun ţinte pe care mulţi profesori de română şi le-ar dori, însă, în ceea ce îi priveşte pe destinatarii – elevi, lucrurile sunt mai complicate. Nefiind vorba de o scriere normativă, în condiţiile în care materiile şi programele şcolare sunt aglomerate, nici nu se poate pune în discuţie folosirea acesteia ca auxiliar. Manualele existente le oferă atâtea puncte de vedere, încât a le mai adăuga şi altele nu pare deloc o soluţie pedagogică. Iar partea de exerciţii poate fi utilă doar însoţită de explicaţiile profesorului. Motivele se regăsesc în nivelul de dificultate al multora dintre ele şi în prezenţa prea numeroaselor controverse pe care, desigur, nu le pot rezolva învăţăceii.
Cartea cuprinde studii ample referitoare la părţile de propoziţie şi la propoziţiile subordonate precedate de capitole despre “relaţia dintre vocabular şi sintaxă”, “parte de vorbire – parte de propoziţie”, “unităţi sintactice”, “principiul paralelismului între părţile de propoziţie şi propoziţiile subordonate”. Fiecare capitol este urmat de exerciţii.
Temele sunt tratate unitar, autorii coordonându-şi pe cât posibil eforturile şi punctele de vedere. Astfel, fiecare pleacă de la definiţie, trece apoi la întrebări, ca şi cum s-ar despărţi cu greu de o tradiţie şcolărească anchilozantă; din moment ce se insistă pe “relaţia sintactică dezvoltată cu termenul regent”(R.I) ori cu “propoziţia regentă” (C.S), ultima fiind menţionată mai cu seamă la Cuprins, abordarea devine redundantă; urmează, bineînţeles, termeni regenţi, elemente introductive, corelative, de multe ori insuficient, forţat sau superficial tratate, topică, punctuaţie şi chiar mijloace de recunoaştere şi diferenţiere, aşa cum stă bine unei lucrări cu pretenţii.
Aspecte discutabile: insuficienta elaborare a definiţiilor: “predicatul este partea principală de propoziţie care arată (!) ce face subiectul (o acţiune, o stare); însuşirea, caracteristica subiectului”. Nu se pot defini subiectul prin predicat iar apoi predicatul prin subiect (tautologie). E bine să se opereze cu termeni clari, specifici metalimbajului lingvistic: vb. a arăta pare a fi luat din exprimarea şcolarilor care nu-şi găsesc cuvintele potrivite. Numele predicativ atribuie subiectului caracteristici ca: însuşiri – frumos, inteligent, valoros etc., calităţi – electric, chimic, neologic etc., determinări referitoare la spaţiu, timp – sucevean, francez, feudal etc.
“Complementul direct … determină un verb sau o locuţiune verbală (tranzitive…) ori o interjecţie predicativă”, definiţie în care nu se ştie de ce s-a pus argumentul irefutabil între paranteze şi nici de ce nu s-a mai repetat după interjecţie, iar un şi o creează confuzii, uneori acelaşi complement putând avea două elemente regente(p.80). Fiecare definiţie de acest tip are asemenea deficienţe. Lucrul rămâne de neînţeles atâta timp cât gramaticile şcolare au ajuns la definiţii aproape consacrate. Lipsa de claritate şi precizie a termenilor provoacă uneori confuzii grave: complementului indirect i se atribuie o acţiune; dacă i se atribuie înseamnă că este autor al acesteia la fel ca subiectul (p.94). Definiţii stufoase se mai găsesc la complementul de agent în care R.I. face precizări asupra etimologiei lui agent ca mai departe să apară şi dezacordul: “prepoziţia de sau de către”. Corect: prepoziţiile de, de către.
La circumstanţialul de loc se preferă termenul împrejurare: „arată împrejurarea în care se săvârşeşte o acţiune sau există o însuşire (de la <circumstanţă> – însemnând împrejurare particulară ce însoţeşte un fapt, o întâmplare, o acţiune sau un fenomen)”. Informaţia din paranteză este nu numai redundantă, dar aruncă totul în derizoriu. Nefericită este şi prezenţa verbului a săvârşi din cauza alterării sensului printr-o serie de locuţiuni uzuale ca: a săvârşi o infracţiune, o faptă rea, ori a sensului regional: a duce la bun sfârşit (DEX). La complementul circumstanţial de loc, însă şi la majoritatea circumstanţialelor, autorii nu menţionează adverbul printre termenii regenţi.
Lipsa de atenţie şi graba dau naştere uneori umorului involuntar. Subordonata circumstanţială condiţională “arată o condiţie de a cărei îndeplinire depinde realizarea acţiunii sau a însuşirii exprimate de termenul regent verbal” în care nu se întrevede de când verbele exprimă însuşiri, ca să nu mai vorbim de tautologie. Subcapitolul regenţilor este din nou incomplet.
O altă probă grea la care au fost supuşi autorii este aceea a alegerii exemplelor ilustrative, a secvenţelor de limbă menite a le demonstra justeţea interpretării. Ar trebui să fie unul dintre indicatorii de performanţă. Din nefericire, debutul este deprimant: “Cântecul izvorului umple codrul verde”, “Drumul de ţară este presărat cu piatră”. Dacă primul nu se referă la sensul figurat, ci la definiţia părţii de propoziţie, ca şi al doilea, ei bine, acesta, dacă nu cumva va fi fiind un citat în buna tradiţie a gramaticienilor de a abuza de operele scriitorilor consacraţi, nu are un înţeles clar. Ambele însă par extrase din încercările micilor şcolari, trezind, din păcate, umorul. Din aceeaşi serie: “Glasul pădurii ajunge la soare”, “Firul ierbii se ridică peste floarea gingaşă”, “Fulgii zboară leneş şi se lasă pe pământ”, “Copacii tremură de frică”,“Nu se ştie când vor dispărea stelele” etc.
Dacă mai sus exemplele nu împiedică până la urmă descoperirea interpretării, alteori lucrul acesta se întâmplă”: fraza “Înţelege când nu poţi veni” e ininteligibilă, ca şi “Departe erau pădurile şi munţii / până unde se vedea”. Alteori greşeala e a redactorului de carte: “Gardul sare capra”! (p. 41) Cel mai adesea însă e vorba de lipsă de atenţie: “Bunica îşi aduce aminte / de tot ce s-a întâmplat”, propoziţiile fiind despărţite greşit (p. 52).
Inconsecvenţele, nesiguranţa interpretării, insuficienta fundamentare ştiinţifică generează regretul recenzentului. Într-o asemenea abordare, părerea autorilor contează mai puţin, accentul căzând pe metoda prezentării şi, mai ales, pe inteligenţa construirii aplicaţiilor. Se subînţelege că punctele de vedere şi interpretarea sunt coordonate în funcţie de lucrările normative în vigoare editate de Academie. Altminteri, ei nu se mai adresează şcolarilor dornici de a învăţa, ci specialiştilor, publicului larg.
Trebuia să se renunţe la tendinţa de a aglomera inutil metalimbajul cu neologisme împrumutate de la alte discipline sau provenite din gramaticile structurale, generative, transformaţionale: algoritm, recţiune, plan facultativ, paradigmatic, sintagmatic, paralelism, lista lor fiind supradimensionată. Dacă lucrul acesta nu este posibil, se cere adăugarea unui glosar la sfârşitul cărţii.
“Paralelismul” nu pare un procedeu (nicidecum principiu, n. r.) judicios ales pentru a studia prin comparaţie părţile de propoziţie şi propoziţiile subordonate, cu atât mai mult cu cât în cazul subiectului şi al predicatului, aşadar cele mai importante, acesta nu există, afirmaţie valabilă şi pentru o serie de subordonate mai puţin frecvente, condiţională, concesivă, consecutivă şi multe altele unde principiul este abandonat de autorii înşişi.
Capitolul referitor la predicatul nominal trebuia să clarifice lista verbelor copulative printr-o corectă evaluare a sinonimiei cu a deveni, a părea şi a numelor predicative, prin implicarea cazurilor şi a prepoziţiilor, la care elevii întâmpină mari dificultăţi.
Să nu se caute elemente corelative cu orice preţ, chiar dacă mulţi autori le menţionează: “Acela să răspundă, cine ştie” (p. 45), pe lângă implicarea greşită a lui “cine”, la o analiză atentă se observă că, de fapt, e vorba nu de subiectivă, ci de atributivă: Să răspundă acela / care ştie. Clasificarea subiectivelor în pronominale, adverbiale, conjuncţionale nu e de nici un ajutor gimnaziştilor sau liceenilor.
Exprimarea ar putea fi mai atentă: “Prin relaţia de inerenţă, subiectul cere să vină un verb care să spună ceva despre el şi-i impune acordul în persoană şi număr…”. Pentru că, atunci când verbul (nu predicatul ? n. r.) spune ceva, acordul e mai complicat, fiind implicate şi genul, şi cazul, eventual, iar lipsa termenilor din metalimbaj provoacă ilaritate: “să vină un verb care să spună”.
Să se urmărească întotdeauna diversitatea elementelor regente, a exemplelor, în general: toate subordonatele predicative sunt construite cu acelaşi copulativ, a fi. Însă nu numai predicativele suferă de stereotipie, vezi, de pildă, atributul (p.63) etc.
Din cauza întrebărilor, devenite parcă adevărate obsesii, se fac erori: “Sfatul, / al oricui ar fi, / este necesar uneori /.”(p.73) Punând întrebarea pe lângă substantiv, rezultatul nu a putut fi decât eronat. Subordonata al oricui ar fi nu este atributivă, cum se susţine, ci concesivă: Sfatul este necesar uneori, al oricui ar fi, (n.r.), o situaţie identică repetându-se la p. 79.
Dorinţa de a aduce ceva nou cu orice preţ se dovedeşte neinspirată pentru P.M. Vrând să demonstreze că atributiva poate sta şi înaintea elementului regent, inventează o frază imposibilă în limba română: „Care este jucăuşă / pisicuţă îmi place /. În plus, a despărţi în propoziţii diferite atributul adjectival jucăuşă de substantivul determinat pisicuţă denotă cel puţin lipsă de atenţie (p. 76).
În privinţa exerciţiilor şi a temelor aplicative ar fi de menţionat că marea lor majoritate beneficiază de inovaţiile datorate modificării tipului de teste la capacitate şi bacalaureat, cu tot cu exagerările de rigoare în privinţa grilelor. Pentru că, în vreme ce în Apus evaluarea tinde să renunţe la asemenea improvizaţii prin care şi analfabeţii se trezesc cu diplome, la noi încă sunt considerate de mare preţ. Limba se învaţă numai vorbind-o şi scriind-o. De asemenea, observaţiile la capitolele anterioare rămân valabile şi pentru partea aplicativă. Mai mult, nu se elimină nici ambiguităţile: Se aude cântând nu este cel mai potrivit exemplu pentru verbul la gerunziu – subiect. Se aude poate fi nu numai impersonal, ci şi reflexiv: (El) se aude cântând, situaţie in care funcţia sintactică e alta (p. 41). Uneori nu se manifestă atenţie la coordonarea timpurilor verbale: Fata, care ascultase totul, înţelege situaţia. La p.47 se cere identificarea subiectivelor, însă în două fraze apar completive directe: Toţi înţeleg foarte bine ce spui şi Ştiu cum gândeşti.
Cele mai deranjante sunt însă exprimările nesigure de tipul: Fiul meu şi al tău sunt colegi (p.71), Soseşte astăzi mătuşa cu băiatul căreia ai fost în tabără (p.77), construcţiile forţate: Ceasul când se va auzi cântecul nopţii va rămâne întipărit în memorie, Spune-mi că o să vii şi că o să-mi spui totul (aici se mai adaugă şi tautologia, n.r.), Mărul tăiat in două pare două feţe, neclarităţile: Se afla lângă ce a visat o viaţă, interpretarea ca necircumstanţială fiind riscantă, A fost certat pentru cei patru, Ninge şi de aceea n-am venit, unde nu este neapărat vorba de cauzalitate.
De multe ori lipsesc semnele de punctuaţie: Văzând că plouă (,) am luat umbrela.
Dar recenzentul nu şi-a propus să fie exhaustiv.
Prof. Petru Tomegea,
.
Petru Tomegea - ePolitica 