Dacă președintele n-ar fi dorit cu tot dinadinsul să devină jucător, și nu unul oarecare, aparițiile sale publice ar fi avut loc numai cu ocazia unor evenimente precum întâlniri cu mari personalități politice ale altor state sau ca desemnarea prim ministrului, semnarea decretelor de numire a miniștrilor, procurorilor, judecătorilor ori a ambasadorilor. Poate și prezența la parade, sărbători oficiale, evenimente culturale.
Pentru a-și satisface însă dorința de jucător are nevoie de o relație specială cu alegătorii. Noroc de răspândirea fără precedent a televiziunilor, a Internetului și a altor medii, fiindcă altfel ar fi trebuit fie să transmită mesaje prin presă și radio, fie să călătorească din cătun în cătun, ca pe vremuri. Dar norocul e doar aparent: cu cât se înmulțesc mesajele, cu atât mai mare e saturația, iar când aceasta atinge o anume cotă, nu mai e nimic de făcut.
Cauza?
Până la ultima Convenție Națională a PDL, lucrurile erau mai simple: dl Băsescu transmitea un mesaj „românilor” printr-o apariție publică, de obicei la tribuna Cotrocenilor sau la TV, iar liderii, activiștii și formatorii de opinii se ocupau cu mare conștiinciozitate și chiar scrupulozitate de explicitarea și răspândirea acestuia direct din studiouri sau prin presa lor de influență.
Necâștigând moțiunea aliatei sale, Elena Udrea, dlui Băsescu i s-a dat a înțelege că nimeni altcineva nu mai poate fi stăpânul partidului decât propriii membri, adică în PDL va domni cu adevărat democrația internă de partid. Aceasta nu a însemnat automat că fostul său lider n-ar mai putea beneficia în continuare de o bună înțelegere a staff-ului. Ceea ce se și întâmplă.
Speriat însă de dimensiunea pierderii, a urmat discursul lacrimogen-romanțat de adio la PDL – FSN de sâmbătă seara, unul din cele mai anapoda mesaje trimise vreodată de un șef de stat, unul care prin Constituție și cutume trebuie să se afle deasupra sau în afara tuturor jocurilor politice.
Mesaje sau inițiative politice?
Ce mesaje atât de importante are de transmis președintele direct poporului, că trebuie să iasă aproape zilnic în spațiul public? Dacă am apela la statistică, am observa că arareori mesajele se adresează direct poporului elector, cel mai adesea ținta fiind politicienii opozanți, inamicii și concurenții pe același culoar, apoi partidele, instituțiile statului de drept, firmele, televiziunile, ziarele, mass-media, sectoarele, secțiile, localitățile conduse de aceștia și de oamenii lor.
Care este conținutul mesajelor, care sunt principalii vectori de comunicare prezidențială? Încercăm o selecție a celor mai răscolitoare și intrigante: 2004: după ce reușește aducerea la Putere a Alianței DA cu aportul PUR, declară soluția imorală, ca apoi să ceară alegeri anticipate spre a-l putea debarca pe prim-ministrul Călin Popescu-Tăriceanu. Eșuând, încearcă varianta Udrea, cea a „bilețelului galben”, apoi roz…
Are nevoie la începutul lui 2009 de PSD pentru a-și realiza visul de a avea o majoritate parlamentară „atotreformatoare”, dar găsește cu cale să aplice după 9 luni scenariul Tăriceanu, ca să scape de PSD, titular al postului de Ministru de Interne în guvernul Boc prin vice-prim-ministrul Dan Nica, ceea ce i-ar fi stricat „jocurile” dlui Băsescu în campania prezidențială din 2009. Zis și făcut: Dan Nica este demis în octombrie, același an, provocând demisia tuturor miniștrilor PSD. Reformele? Au rămas din nou la stadiul discursiv.
Ce e de făcut?
Iar înșiruirea ar putea continua… Din păcate, conținutul și vectorii rămânând aproximativ aceiași, repercusiunile n-au întârziat: un prim referendum în 2007, scăderea cotei de încredere, o ușoară revenire și recâștigarea unui al doilea mandat în 2009, o nouă suspendare, după care lucrurile devin și mai complicate. Atât de complicate, că la Convenția din 23 martie, pierde sprijinul propriului partid.
În aceste condiții, pentru satisfacerea statutului de președinte-jucător i-a rămas o singură variantă: să se adreseze el însuși poporului prin mass-media, întrucât contactul direct cu masele prin așa-numitele și aranjatele băi de mulțime nu mai poate fi productiv și nici posibil. În această situație, are două variante: fie descoperă mesajul salvator cu care să reușească întreruperea declinului actual de imagine, lucru care nu le-a reușit nici lui George Bush, nici lui Nicolas Sarkozy în ultima parte a mandatului, fie audiența sa va cădea cu totul în derizoriu. Dilemă din care nu se știe cum va ieși.
Petru Tomegea
Petru Tomegea - ePolitica 